Revista Luceafărul

Meniu



Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 9 → 2017

Nicolae Vălăreanu Sârbu: POEME. Dragoste platonică …

Nicolae Vălăreanu Sârbu

 

 

 

 

POEME

 

Dragoste platonică

Nu-s înţeleptul uitat pe drumuri
la praguri de meditaţie,
un felinar de filozof
îmi luminează cărările lumii
de care nu mă despart.

Dintr-o dragoste platonică
cuibărită-n inima singuratică
sufăr de teama lipsei de înţelegere
şi încerc imposibilul prin cuvânt.

Tu ştii că lumina cu trup de poezie,
pune urme-n poeme,
laşi nefericitul în ghearele sorţii,
să se vindece de aşteptare.

Mă rog pentru puterea ochilor
să-ţi dăruie dorinţa întâlnirii,
semnele de împlinire
sclipesc atât de aproape.

 

Ca o podoabă smerită

Întorc izvoarele din drum și le adăpostesc
sub ceturi de piatră
fulgere deasupra de munți
îmi aprind căpiţe de fân
în somn.

O pasăre stă pe umărul meu
și vestește furtuna
tu cobori în mine
salamandră-nflorată cu ochiul domol,
pace și înseninare
ca într-o iubire de care mă despart
cu mâna pe sâni.

Noaptea se trece prin ochi
ca o podoabă smerită,
de vorbele lumii te ascunzi
în sângeriul cearcăn al lunii.

 

Liniştea se lasă aşteptată-n prag

Se-ntoarce acasă cu limba tăiată
în coadă de rândunică
şi nu se sfieşte să vorbească verzi şi uscate
ca un om cu gândurile libere.

Pe cap îi cad zvonuri ciudate
pe care nu le ia în seamă,
în piele se simte un om întreg
şi-şi poartă cu demnitate sutana.

Liniştea se lasă aşteptată-n prag
în faţă la lăcaşul Domnului,
e aproape un pustiu înăuntru
şi nimeni nu ştie ce să mai creadă.

Lumea ca şi vremea are alte extreme
nu suntem adaptaţi la neobişnuit,
totul s-a răsturnat şi ne întâmpină
cu marşuri pe străzi.

 

Într-o mare a liniştii

Fiecare uitare e o rupere din memorie,
nu se mai reface,
tot ce s-a zidit din temelie-n conştiinţă
e un perete de piatră
înălţat cu sacrificiu şi răbdare
ce numai timpu’-l dărâmă.

Singurătatea nu se lasă biruită,
mă îndoiesc să nu aibă resurse-n rădăcini,
ca umbra-n nori şi tot ce-i pe pământ
într-o mare a liniştii
ne-ntreruptă de sunete şi voci.

Tu ai rămas pe un morman de aşteptare
o femeie care naşte-n apă
şi totul capătă o formă firească
de la început de lume.

O lumânare căreia îi pâlpâie flacăra,
arde până la sfârşit
şi lasă în loc altele mai puternice
ce împart lumină.

 

Într-un târziu fără răspuns

Mă tot cobor şi urc în vers
pe pagini vechi într-un caiet,
de parcă totul mi s-a şters,
de parcă totul naşte-ncet.

Mereu citesc câte o carte
în care lumea e nebună,
de parcă totul ne desparte,
de parcă totul ne-mpreună.

Mă încerc în sufletu-ntărit,
să-ntreb ce am în scris a spune,
de parcă totul a răsărit,
de parcă totul ar apune.

Nu mă mai las pân’o să pier
adânc să caut în cuvânt,
de ce-i viaţă veşnică-n cer,
şi moarte sumbră în pământ .

Într-un târziu fără răspuns
las pe seama că-i lumeşte,
de parcă totu-i nepătruns,
de parcă harul ne lipseşte.

 

Lumina se plimbă pe ţărm

Nu se adaugă nimic pe drum
s-a închis gându-n interior
se joacă-n nerostire albă
fără nicio restricţie.

Lumea se-ntrece în deducţii
se caută izvorul, cauza din adânc
din care se nasc idei rămuroase,
prin sunetul care sparge conturul de clopot

Lumina se plimbă pe ţărm
ca o femeie de ploaie cu umbrelă colorată
şi mă întreb ce mă aşteaptă
pe această faleză cu răspunsurile mării.

Vine o briză voioasă-n mişcări
care bate-n ferestrele nopţii cu întuneric
şi-ţi simt căldura la polul dorinţei
cum abureşte-n mângâieri nestăpânite.

 

mă-nvârt în cercuri concentrice

niciodată nu-mi împart ideile cu alţii
le verific întotdeauna şi le las să se aşeze
cei care nu le recunosc valide
sunt invalizi de cunoaşterea reală
şi mă doare
aşa cum suferi şi tu.

oamenii se lamentează şi trec mai departe
toţi îşi dau cu părerea fără să ştie

mă-nvârt în cercuri concentrice
din care nu pot să ies
tot ce se pot face fără niciun risc
e să mă înscriu pe arcul unghiului drept.

de la el port lumina exterioară
ce alunecă pe raze,
de la tine fur insistenţa
cu care îmi aperi ideile
neîmpărtăşite de alţii

 

Luna joacă umbre

Luna joacă umbre la ferestrele casei
vântul amestecă lumina-i rece,
satul îşi pune capul pe ziua de mâine
şi doarme,
în poemele mele-i tăcere de văduvă
într-o casă părăsită.

într-o noapte am citit în stele
de parcă nu aveam ce citi
şi apoi am scris pe o pagină
în versuri
întâlnirea mea cu dragostea
căzută din cer.

cine crede că este?

nu sunt eu
cel care împarte libertatea cu porţia
nici nu cunosc cine o face

fiecare trăieşte cu sentimentul
că este o nedreptate
unii propovăduiesc democraţia
când ea lipseşte cu desăvârşire
este prea mare discrepanţa între şanse
între doi oameni diferiţi

şi ce uşor se cumpără ori se fură
de la ce care trebuie să supravieţuiască
în ochii lor e mereu ziua de mâine
se roagă pentru ea şi mulţumeşte Domnului.

cei mulţi se roagă, ceilalţi fac danii
pentru ei se roagă ierarhii în lăcaşuri de cult
nu suntem deloc egali nici ca şansă
poate doar în păcate
dar nu sunt convins
cine crede că este?
…………………………………………………….

                           Sibiu,  06.09.2017.   

 



Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2017 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5