o linişte se descompune şi curge din pereţi,
nu se poate locui casa bântuită
fără să deschizi larg ferestrele,
să pătrundă sunetul stelelor
şi lumina lunii.

Catedralele cerului se simt goale,
în ziduri poartă duhurile Anelor lumii
ce-şi cer eliberarea
să-şi ierte pe bărbaţii ziditori,
să-i cheme la ultima liturghie
înaintea plecării-n mănăstirile cosmice
la penitenţă.

Rugile din cuvintele lor au picioare de plumb,
greutatea sub care se zbate pământul
putrezeşte în oasele timpului,
nimeni nu se încumetă
să cântărească piatra lumii
cu inima zdrobită.

Aici a intervenit lumina,
se lucrează ziua şi noaptea,
nimic nu se dărâmă, doar se înalţă
până prinde conturul din gândul de început
în care păşesc turlele spre infinit
cu păsări cu tot.
Clopotele se declanşează singure,
clipele plâng cu sunete sparte
alungate în moarte să se întregească.

Înainte de a-şi lepăda pielea
în sângele trupului din alt trup,
şarpele creşte în umbra lemnului uscat
care riscă să se aprindă
şi odată cu el pădurea.

Cerul rămâne cu respiraţia rănită,
o zeiţă a memoriei
veghează cum se îngroapă
fărădelegea sub nisipul mişcător
al pustiului orb
şi se retrage din lume.