Revista Luceafărul

Meniu



Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 9 → 2017

   O misterioasă mărturie: ultima zi a lui  Eminescu –

Primit pentru publicare: 01 Nov.2017
Autor: Prof. Vasile GĂUREAN
Publicat: 02 Nov. 2017
Procesare și adaptare: Dorina RODU
Editor: Ion ISTRATE

 

 

   O misterioasă mărturie:   ultima zi a lui  Eminescu-

         „În  urmă cu 25 de ani, pe  când  eram în clasa  a  IX a,  profesorul  de Literatura  română  ne-a  spus,   mai  mult  confidenţial,  că „ poetul  a  fost  ucis din motive politice.”
                                             (o  fostă elevă )

  

   Tratatele de psihologie, criminalistică, dar și practica vieții obișnuite ne spun că adesea, cei ce au o problemă gravă de conștiință sau o dorință arzătoare, nu pot pleca din această lume până nu mărturisesc taina ascunsă până atunci sau nu-și văd împlinită o anumită dorință (a mai vedea pe cineva de pildă). De aici și vechea cutumă  a îndeplinirii celor de pe pragul morții.

     Date impresionante, mărturii  despre sfârșitul celui mai mare poet al românilor au comunicat profesorul Nae  Georgescu, precum și eminescologul Constantin Barbu. Masivul volum de documente impune un singur cuvânt concluziv: CRIMĂ. Asupra numeroasele date ce s-au acumulat, inclusiv asupra rolului jucat de Titu Maiorescu, sper să revin foarte curând. O mărturie interesantă, dacă nu misterioasă, la care ne vom opri azi este cea   dată de  Dumitru Cosmănescu,  în 1925, foarte târziu deci, cu puțin înainte de moartea acestuia, apărută într-un ziasr obscur al vremii..

     Dumitru Cosmănescu, fost  frizer  -un  timp- al regelui- şi   având   un  bistro  sub  vechiul „Jokey-Club”, îl servea  adeseori  pe Eminescu, ce venea acolo  împreună cu alţi  prieteni . Iată  ce notează  acesta despre Eminescu :”Era  un om  domol  şi  foarte  aşezat. Vorbea totdeauna frumos cu oricine  ar fi  stat de vorbă  şi  avea mare plăcere să-l servesc eu. Cum  intra, întreba :” da’ unde e Dumitrache?”  Eu, ca unul  care –slavă Domnului- la vârsta  mea  pot  zice că sunt  specialist  şi  că am servit  mii  şi  mii de oameni, mi-aduc  aminte  şi acum că avea un  păr frumos, negru, ondulat, dat  peste  cap. Mustaţa,  mică,  era tot  neagră. De  îmbrăcat nu  l-am  văzut  niciodată  rău  îmbrăcat. Îi  plăceau cravatele  negre, făcute fundă. Vorbea cu  mine, vorbea   cu  lucrătorii  şi  mai  ales  şedea  de  vorbă  cu  D. Ardeleanu, patronul  meu  de  pe  vremuri, povestind tot  felul  de  lucruri, fiindcă Ardeleanu  era  om  citit şi fusese  şi  la Paris, studiind  să  se  facă avocat.

      Când s-a întâmplat  nenorocirea că  s-a  îmblnăvit, Eminescu  a fost  dus la  Şuţu, unde i  s-a dat  o  cameră  a lui, mai  bună  ca altora. Mă chema  tot  pe  mine  să-l servesc  şi  acolo, şi  mă  duceam  bucuros. Uneori  veneau  să-l  vadă  prieteni: Grigore  Manolescu, Hasnas şi alţii care-i  ziceau  lui  Eminescu: ”maestre!”  şi  el  râdea  bătându-i  pe umăr.  Cât  a stat  la  Şuţu, eu  cel puţin  nu  l-am  văzut  altfel  decât scriind. Scria toată  ziua, coli  peste  coli, şi  era  foarte liniştit  (Ce s-o fi întâmplat cu aceste „foi”?-n.n.)Dar, soarta a făcut  însă  ca într-o zi să-l  văd  murind –aş  putea zice- pe  braţele  mele. Venisem  la  Şuţu  cam pe la trei după  amiază. Pe la  vreo patru, cum  era cald  în  cameră, Eminescu  zice uitându-se lung la mine :

   – Ia ascultă, Dumitrache, hai prin  grădină, să  ne  plimbăm  şi  să  te  învăţ „Deşteaptă-te, române!” Eu, care  ştiam că nu  e bine să-i fac  împotrivă, am ieşit  cu el în  grădină, unde  se  vede  că-l  trăgea soarta.  Şi  a început  să  cânte ”Deşteaptă-te, române!”  Şi  eu după  el. Cânta  frumos, avea voce. Cum mergeam  amândoi, unul  lângă  altul, vine  deodată  pe  la  spate alt  bolnav  d-acolo, unul  furios,  care  a  fost  director  sau profesor  de  liceu  la Craiova   şi …pe  la spate, îi  dă  lui  Eminescu  în  cap  cu o  cărămidă  pe  care  o  avea   în  mână. Eminescu, lovit după  ureche, a  căzut jos, cu  osul  capului sfărâmat  şi  cu  sângele şiroindu-i  pe  haine, spunându-mi: ”Dumitrache, adu repede  doctoru, că mă  prăpădesc ….Ăsta  m-a omorât !”

   L-am luat în  braţe  şi  l-am dus în  odaia lui, unde  l-am  întins  pe canapea. I-am  potrivit capul  pe  pernă , şi când am tras  mâna, îmi era plină de sânge. Au venit  doctorii, cu  Şuţu  în  cap, şi ne-au  spus  să tăcem, să  nu se  audă vorba afară, că  nu e  nimic…dar,  după  o  jumătate de oră, bietul  Eminescu  murise .”

  Documentele spun  totuși altceva. Eminesc nu murise atunci, fiind transportat în cămăruța lui. A fost sfătuit să se întindă pe pat.   Dr. Șuțu porunci: ”Eminescu este bine. Nu spuneți nimănui nimic.” Pentru ce nu s-a cerut grabnic un ajutor medical mai competent dintr-o altă parte? Pe la ora patru dimineața, Eminescu ceru un pahar cu lapte care i-a fost dat prin vizeta celulei în care era ”tratat”. ”Mă simt năruit”- au fost ultimele cuvinte  rostite  de poet către cel  ce i-a adus paharul cu lapte. A fost dorința cea din urmă, iar dimineața poetul a fost găsit mort.

 Foaia de deces consemna suspect de ambiguu motivul morții, acuzând cauze psihice, nicidecum traume grave de ordin fizic. Practic, Eminescu nu suferise nici de luess, nici de alcoolism, ci de tulburare bipolară sau un fel de ”sindrom japonez”, al muncii excesive, epuizante. Dozele excesive de mercur (4 grame, când doza maximă recomandată era de  un  gram) și relele tratamente la care a fost supus începând cu data de 28 iunie 1883. Abia după internarera la Ober-Dobling, spitalul vienez, unde se va infirma ”diagnosticul” pus în țară și se vor suspenda tratamentele  cu mercur, poetul se va reface.

   Să ne întoarcem însă la cele mărturisite de fostul frizer regal. Sinceritate totală sau  parţială a numitului Dumitru Cosmănescu?? Cum  de  nu  l-a lovit  „nebunul” (Petrache Poienaru) pe el  şi  nu  pe Eminescu ? Era nebun adevărat proful  de la Craiova sau  era  cineva pus  special  să  fie  ”nebun” în  ziua aceea? Şi pentru ce dr. Şuţu nu a acceptat să se ceară ajutor medical, văzând starea extrem de gravă a poetului, poruncind:”să nu spuneți nimic nimănui!”? Şi cum se face că un microbilog de talia lui Babeş n-a fost solicitat la autopsiere, când s-au vehiculat atâtea? Pentru că se știa că Victor Babeș era extrem de exigent și de o verticalitate ireproșabilă?

    Dar nu  e  fără  importanţă  a şti  că  înspre finele  anului   1888, Veronica Micle  se  duce la  Botoşani  şi  îl  ia pe poet  de  la sora sa, Harieta şi  îl  aduce  la  Bucureşti. Colaborează  sub masca anonimatului la diferite ziare  şi  reviste. Știind că persoana sa stârnise atâtea dușmănii? La 13  ianuarie  1889,  un  articol  anonim  apare  în  contextul  unei  polemici politice, articol  ce provoacă  mari  convulsii  şi  întrebări, încât  fragila  coaliţie liberalo-conservatoare  se  destramă. Cu  stupoare  se află  spre  luna lui mai că autorul  anonimului  articol e …Eminescu. Ce? A înviat poetul ? şi-au  zis în  alertă  destui din cei ce au ”lucrat” la ”cazul Eminescu”..  Şi  peste câteva zile, întâmplător, aşa întâmplător,  are loc ceea ce deja ştim,  cu  un  nebun, un  Dumitrache, pare-se cu  remuşcări  târzii…  Doar Dumnezeu le ştie toate –El- unicul martor  la volbura de crime şi  păcate  ce nu  se  întrerup de la crima cea dintâi – a lui Cain împotriva dreptului Abel.  

          



Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2017 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5