Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 16 → 2024

O tragedie ce poate responsabiliza societatea românească

ingeri [800x600]O tragedie ce poate responsabiliza societatea românească

                                                                                          Alina Cojocaru

Crunt a debutat anul 2013 şi pentru domeniul Educaţiei, dacă ne gândim la tragedia consumată într-o tabără organizată în Buşteni, acolo unde o elevă olimpică de 13 ani şi-a frânt brusc destinul. Durerea iese, desigur, din putinţa înţelegerii celor din afară, însă, măcar că (mare parte dintre noi) suntem străini de existenţa celei care a trecut în nefiinţă, nu putem să nu simţim o adâncă solidaritate cu familia îndoliată.

Din păcate, în afară de tragedia în sine, evenimentul a creat spaţiul propice unor noi atacuri ale mass-mediei asupra sistemului de învăţământ românesc. Observăm pe diverse posturi de televiziune că diverşi ,,analişti”, care construiesc cu ,,obiectivitate” agenda zilei, s-au repezit asupra corpului profesoral, considerându-l ,,slab pregătit şi fără credibilitate în societate”, iar în acest context ,,elevii, nemaigăsind în profesorii lor modele, ajung să nu-i mai respecte, cristalizându-şi personalitatea la întâmplare”, într-o învăţare mai mult socială, care ţine de calitatea experienţelor dobândite în interacţiunile cu diversele colectivităţi şi de consumurile culturale, de nimeni filtrate. Mai mult chiar, prin prisma tragediei menţionate, s-a comparat actuala Educaţie cu ceea ce era odinioară învăţământul, în sensul unei subite nostalgii faţă de intransigenţa vechilor dascăli, care încă de la intrarea în clasă înfiorau elevii, însă regretul după profesorul de odinioară pare fariseic, conjunctural, deoarece aceiaşi analişti au luptat din răsputeri după ’89 pentru ca pârghiile de coerciţie şi control ale cadrelor didactice în relaţie cu elevii să se fragilizeze, iar drepturile celor din urmă să depăşească uneori modelul european.

Şi astfel, de mai bine de două decenii, culegem roadele copierii modelelor vestice în învăţământ, fără să ţinem cont de tradiţia învăţământului românesc şi, mai ales, de faptul că, la noi, reforma în Educaţie trebuie să se înscrie într-un proces larg, cu un caracter holistic, care presupune culturalizarea adulţilor, nu doar simularea unor acţiuni de atragere a părinţilor în proiecte care pot să supravieţuiască doar pe hârtie…

Totuşi, indiferent de modul în care evaluăm direcţia Educaţiei româneşti, tragedia din pitorescul orăşel prahovean e o realitate, eleva pierzând lupta pentru viaţă după o căderea în zăpadă de la etajul al treilea al unei cabane, coroborată cu o comă profundă, generată de leziunile interne şi de un şoc hipotermic.

Responsabilitatea a căzut pe umerii profesorului supraveghetor, căruia deja i s-a făcut dosar penal pentru ucidere din culpă. O fi corect? Chiar e vinovat profesorul?! Oare n-ar trebui ca fiecare dintre noi, cadrele didactice din învăţământul românesc, să ne solidarizăm cu profesorul din tabăra prahoveană, care a avut neşansa de a-şi pierde unul dintre elevii pe care-i supraveghea?!

Fireşte că n-ar fi corect să pasăm responsabilitatea decesului elevei doar pe întâmplarea nefastă ori pe tipul de societate în care fiinţăm, deşi nu putem ignora aceste aspecte, însă trebuie să recunoaştem că, într-o situaţie similară, orice cadru didactic putea să aibă parte de sumbra experienţă, întrucât e dificil să iei în calcul modul de manifestare a fiecărui elev în dinamica taberei! Pe de altă parte, ţinând cont că în locaţia respectivă erau doar elevi olimpici, o supraveghere excesivă a elevilor ar fi fost indecentă şi, evident, motiv cât se poate de întemeiat pentru ,,rostogolirea”unei ştiri de presă, care să lovească în acelaşi cadru didactic, privit ca ,,incapabil să înţeleagă tânăra generaţie şi vremurile actuale!” Mai mult chiar, dacă ar fi făcut verificări nocturne în camerele elevilor – să vadă dacă nu sunt probleme – ar fi fost lesne acuzat că e un pervers, care caută să intre în intimitatea elevilor, iar tărăboiul iscat de bogata imaginaţie a acestora îi putea ,,asigura” profesorului nişte sancţiuni din apropierea desfacerii contractului de muncă.

Mereu hăituiţi, mereu atacaţi de o presă care scoate rating şi de pe urma decredibilizării cadrului didactic, aflaţi din ce în ce mai mult la discreţia decidenţilor politici e şi de mirare că mai rezistăm în sistemul de învăţământ, iar uneori mai facem şi performanţă. Responsabilitatea noastră este uriaşă, dar a fost nevoie de pierderea unei vieţi ca să conştientizăm, la scara întregii societăţi, nu doar rolul, ci şi riscurile la care ne expunem în activităţile şcolare şi extracurriculare.

Măcar de-am avea puterea ca în urma acestei tragedii, care a îndoliat societatea şi învăţământul românesc, să găsim suficient discernământ în vârful piramidei sociale pentru a reaşeza domeniul Educaţiei pe baze sănătoase, întru redobândirea demnităţii profesorului, ca temei pentru atingerea unui învăţământ performant, într-un cadru securizant!

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

3 comentarii la acestă însemnare

  1. CITITOR spune:

    Necesar semnal de alarma!

  2. D.Anghelescu spune:

    Aveti perfecta dreptate, Doamna Cojocaru. Mi-as fi dorit sa mai am ceva de adaugat doar pentru a nu va lasa impresia unui robot limitat. Articolul Dvs m-a dus cu gandul la o replica ce am citit-o candva: „Traim impreuna, dar murim singuri”. Aceasta mi s-a parut in general atitudinea societatii, a presei. Simt tragedia familiei, dar in acelasi timp imi dau seama ca a fost nevoie doar de o clipa pentru ca o viata sa se stiga.

  3. Pleşa Cristina spune:

    Doamna Cojocaru, v-am citit articolul cu atenţie sporită. Nu sunt cadru didactic, dar sunt părinte. Avem noi, oamenii, un mare păcat: ne debarasăm de greşelile noastre, căutând alţi vinovaţi. M-am pus în pielea familiei elevei. Am simţit durere, deznădejde, am simţit că inima mi se rupe în fărâme. Dar, pentru că am spus că sunt părinte, ştiu sigur de ce sunt capabili tinerii, mai ales când scapă de sub ochiul părinţilor. Mulţi părinţi consideră că odraselele lor sunt sfinte. Ei bine, ar fi uimiţi să-i vadă atunci când ei se simt „liberi”. O să dau un exemplu: la o aniversare a fiului meu a fost invitat un vecin, prieten cu fiul meu. Elev eminent, frumos educat, timid de felul lui. Nu ştiu exact cum au decurs lucrurile, dar l-am găsit făcând echilibistrică pe marginea unui balcon de o palmă lăţime. Culmea, ca în filmul „Liceenii”, petrecăreţii au reuşit să strecoare ilcit o sticlă cu alcool. Eu am lipsit o vreme pentru că pregăteam gustările. Dacă pica de la balcon, sunt convinsă că mama copilului, ştiindu-l sfânt, m-ar fi acuzat pe mine de neatenţie. Nu ar fi crezut că au băut pe furiş, că au vrut să se grozăvească în faţa fetelor. De foarte multe ori noi nu ne putem controla copiii. Nu ştiu cum ar putea s-o facă un cadru didactic? Şi da, sunt indignată (chiar şi pe presa actuală)că nu sunt respectaţi profesorii. Dacă se întâmplă o nenorocire la vreo şcoală – vinovat e profesorul. Nu se mai opresc articolele pe tema respectivă. Sunt prezentate faptele alandala, dar se insistă, se insistă înfiorător de mult. Elevii au drepturi, profesorii doar obligaţii. Eu, părinte, şi foarte apropiată de fiul meu, am avut surpriza să-l descopăr într-o zi … străin. Eu care stăteam cu el zi de zi. Dacă eu n-am putut şti ce se ascunde dincolo de masca-i impusă, un profesor cum ar fi putut să-l radiografieze? Tot profesorii m-au ajutat să-l aduc iar pe calea cea bună. Nu am cuvinte să le mulţumesc. M-am gândit deseori la condiţia profesorului: salariu mic, nemotivant, au şi ei probleme, dar îşi găsesc rezerve să-i formeze pe copiii noştri. Şi nu-s toţi copiii îngeri. Eu lucrez într-o companie multinaţională. Am un salariu de 4 ori mai mare ca al unui profesor. Şi tot mă descurc greu cu banii. Am o prietenă profesor de matematică. Nu cred că eu muncesc mai mult sau mai greu ca ea. Nici nu cred că am responsabilităţi mai mari. Eu finalizez problemele şi închid dosarele. Un cadru didactic investeşte în viitor. Şi atunci, noi cum le suntem recunoscători? Vă felicit pentru curajul de a lua atitudine şi pentru modul cum aţi făcut-o. Eu nu pot schimba nimic în învăţământ, dar pot să-l fac conştient pe fiul meu, pe prietenii mei, despre rolul şi rostul profesorului. Vă promit că aşa o să fac. Vă urez succes în activitate şi vă felicit încă o dată pentru articol.
    Cu respect,
    Pleşa Cristina – părinte

Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania