Revista Luceafărul

Meniu



Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 9 → 2017

Poeme de dragoste dedicate femeilor de 8 Martie

Nicolae Vălăreanu SÂRBU

 

 

 

 

Poeme de dragoste dedicate femeilor de 8 Martie

 

Nici nu ştii ce se întâmplă cu tine

Ce s-ar întâmpla dacă în capul tău s-ar sparge sunetele
ca nişte baloane din care iese realitatea crudă
în care o femeie îţi pune la încercare
sentimentele valide de bărbat,
le măsoară cu ale ei mult mai încercate
găsind focul inimii care îţi arde călcâiele
şi-ţi determină mersul prin labirint.
fără încetare.

Nici nu ştii ce se întâmplă cu tine,
se rostogolesc cuvintele fără să le înţelegi destul,
sensul lor ţi se pare nou
şi totuşi mai mult ca niciodată teama
îţi trece pe sub picioare în fugă
încât priveşti în oglindă şi nu te recunoşti,
femeia intră în tine cu bagaje cu tot
de n-o mai poţi scoate afară.

Viaţa curge prin amândoi,
o ameninţare cu furtuni se simte iminentă
cum zgâlţâie la porţile numelui tău
şi zăvoarele sufletului se rup,
dar cu toate astea
rămâne pe loc cu prietenia ocrotitoare
şi iubirea dezlănţuită.


Te simt înflorind în orgoliu

Între aceste cuvinte despărţite-n silabe
simt despărţirea nostră ruptă de poveste
aşezată-n umbrarul gândurilor răzvrătite
pentru fiecare neglijenţă uitată.

Te simt înflorind în orgoliu
pe care de multe ori îl detest,
ca şi cum n-are răbdare cu femeia,
care mă iartă, nu fără îndârjire aspră
împotriva tuturor ieşirilor din peisaj
dar ştie să drămuiască cu sufletul
mărimea unei greşeli fără intenţie.

Nici nu îndrăznesc să cred în altceva,
viaţa mea fără tine ar fi ruptă de lume
şi-n disperare de cauză aş muri câte puţin
ca un mutilat de întâmplări nefaste.
Vreau să te văd mlădioasă-n spatele meu
cum respiri dragostea prin toţi porii
şi mă aştepţi să-ţi sorb privirile
cu miros de cafea fierbinte.

Numai tu-mi personifici voinţa
din care faci o simplă manifestare
în care mă regăsesc din plin
dincolo de cuvintele spuse.

 

Iubito, ochii mei nu-s înşelători

Când am nume ştiu sigur că ai să mă recunoşti,
îl asociezi cu imaginea mea
şi cu tot ce ţine de ce spun alţii despre mine
deşi nu sunt decât un om printre alţii atât de obişnuiţi
care îmbracă hainele prezentului.
Faptul se desfăşoară într-o stare ciudată,
încep să mă tem te mine şi de alţii,
simt în suflet acea trăire vulgară
prin care te îndepărtezi ca un soldat de primejdie
şi disperat mă tem
că nu voi mai fi eu
cel care se întoarce la tine râzând.

Iubito, ochii mei nu-s înşelători
priveşte-i drept fără să-mi spui
cum se moare cu inima calcinată
de zăvoare puse iubirii.

 

Cu trupuri plutitoare

Seara se rupe din mine prezentul
îl înghite trecutul şi-l oferă ca dar,

târziul este şi el căzut la pământ
şi nimeni nu-l ridică să-l îngroape.

Viitorul aşteaptă să-l umplu cu lumină
memoria nu înşală cât cauţi norocul,

rămâne intactă nerăbdarea
ce mă străbate şi iese-n afară.

Zilele primăverii au umerii goi
soarele îşi odihneşte pe ei razele,

noptile mai proaspete ca apele
poartă în mâini flori de liliac.

Alunec asemenea drumurilor sub roţi
duc lucrurile cât mai departe,

cu trupuri plutitoare, în rai parfumate
femeile mă vor însoţi prin gânduri,

mă vor curta cu semne din pleoape
şi voi locui cu chirie-n fiecare.

 

Te aştept demult

Cu gândul dimineaţă-n cuvinte, îţi scriu.
Cu ochii deschişi am simţit că visez,
am în ei tot ce-au văzut şi nu spun,
surâsul te poate atinge c-o lumină celestă.

În trup am scorburi împrumutate de păsări.

Târziul îmi dă un sentiment al pierzaniei,
mă străbate o dorinţă de carne
prin care se plimbă nervii, se scutură de dorinţe.

Te aştept demult şi-ţi scriu fără rost.

În mine se-ntrec vânători de năluci, crini cu mirosuri tari,
cine se-nchide-n cuvinte, în poeme va dăinui.

Pe ochi îmi cade o înserare de vorbe,
lumina cu pielea subţire ce străluceşte.
De inima mea se prinde un dor
cât plecarea ta-i rămasă în sânge.

Câtă tăcere-i ruptă din cer oarbă de noroc?

Întors din drum cum norii de vânt
plouă cu fulgere ca şerpii de piatră,
şi cad undeva pe câmpia încinsă
cum lipeşti pe coapse săruturi.

 

Ea-i necunoscuta scoasă din minţi

Ea este-n coaja ce se topeşte din dragoste,
nimeni n-a încercat s-o facă curgătoare,
cafea cu aromă proaspătă şi caimac
ce-i dă dimineţii o perspectivă subţire de viperă.

Privirea ei are capcane ascunse
ispită nu este dar îţi ispiteşte simţurile
şi o face întotdeauna lejer.

Lumii îi place falsul şi el se extinde.

Aroma pieptului copt, lipsit de prejudecăţi
tot mai mulţi ochi îi subjugă
dar nici măcar nu se uită la ei.

Noaptea s-a strâns, stelele de nori nu se văd,
ea se dezbracă de obişnuinţe, doarme aşa,
aştepta să se piardă în voluptăţi carnale
dar curbele trupului se relaxează neatinse.

Ea-i necunoscuta scoasă din minţi,
fugară ca o dropie prin ierburile înalte,

dorinţe-i înoată prin sânge şi nervi.

 

Doamnă

N-am să-ţi mai scriu în taină doamnă
poeme ce în suflet sunt fântâni,
se apropie de tâmple înc-o toamnă,
şi caii lunii plimbă pe stăpâni.

Iar vara se topeşte-n praf toridă
într-o angoasă veche păstrată la dospit
cu gustul acru-n miez de hesperidă
din care anii înfloriţi s-au risipit.

Vin vremuri de restrişte şi de brumă
când totul se rosteşte cu sfială
şi lumea-n sine rabdă, se consumă
într-o lentoare matrimonială.

M-adun pe file scrise într-o carte
în caligrafii cu litere de mână,
de poezie nu mă pot desparte
cât Eminescu-i limba română.

Şi când gândesc la masa mea de scris
la dragoste, soarta mă condamnă,
fără să am o umbră de proscris
doar o iubire pentru tine doamnă.

 

Floare de sidef

Ea îşi curba liniile, lucra cu spaţii rotunde
ochii şterg unghiurile, fac acustica înaltă,
Gândurile mele se joacă cu imaginile inedite,
în regatul alb lumina-i cu setea bogată
nicio apă albastră nu este,
atunci îmbrac hainele întunericului
croite cu reflexe de lună
cu feţe de mire.
Tu eşti prinsă-n vibraţiile cuvântului
în sunete memorate de crini,
dimineaţa, mireasă de mărgăritar
plină de dorinţe,
floare de sidef.

 

Pianista

Ea apasă cu degetele subțiri pe clape albe
și odaia absoarbe-n pereți, sunetele
mai vălurite ca marea
și mai înalte decât coloanele
pe care se sprijină cerul în amiaza cuvintelor
când vine poezia la odihnă.
Într-o clipă vântul a întors filele
și nimeni n-a observat,
fiorul melodiei a curs limpede mai departe
ca un râu în care se botează păsările
până-şi iau zborul spre înălţimi
cu flori de laur în cioc.
Ea e pianista pe frunte cu lauri,
cununa-i din sunete dumnezeiești?

 

Tu nu ştii

N-am să te iubesc când plâng arinii
În serile cu macii somnoroși,
Ci-n zile când lacrimi varsă crinii
Și ochii înoată-n verde de frumoși.

Am să te iubesc mai pe-ndelete
Când cerul cade-n iureș peste flori,
De stele-ți coboară lin în plete
Cu raze-ntr-o cunună de culori.

Mereu o să îți spun ce n-am mai spus,
Poeme dulci cu soarele-n priviri
Când în crepuscul roșu la apus
O să te sărut și iar o să te miri.

În grădinile cu mere date-n pârg,
N-am să te las să nu proptim un trunchi
Cu brațele să te cuprind cu sârg,
Să simt iubirea până în rărunchi.

Tu nu știi, de buzele-ți cărnoase
Nu mă mai dau întors acasă
De-a pururi vara-i pătrunsă-n oase,
Noaptea albă-i proprietăreasă.

 

Ea, prinţesa cu pielea subţire

Ea era prinţesa scăldată-n laptele lunii
cu călcâiele aprinse după trupuri lucrate
în ţinuturi exotice unde cafeaua fericirii
se-ncearcă-n serile cu arome seducătoare.

Nopţile de extaz îşi topesc unghiurile-n apele calde,
ea era femeia ce se depăşeşte pe sine
şi doreşte să-nfrunte destinul.

Pasul ei era strălucitor,
aburu-i atât de scump expus vederii
îşi lăsa singurătatea să fugă-n lume,
a crezut că n-o să se mai întoarcă.

Dar totul se schimbă, porţi aurite la orizont nu sunt,
vin nori de plumb neastâmpăraţi,
ce ploi vor urma şi cine se va plimba fără umbrelă
pe liniile ondulate ale vremii?

Ea, prinţesa cu pielea subţire,
mai frumoasă ca cerul prin mine trecea
luminoasă ca steaua ciobanului.

 

Ascultă iubito, greierii

Vom fi noi doi în umbra lunii
cu nopţile despletite-n păr
chiar dacă fânul copt cu miros de rugină
ne cheamă să ascultăm greierii
ce-ţi cântă nepăsători între coapse,
sprinţari în ierburile coapte,
lipsiţi de somn
în arcuş pentru viorile pământului.

Ascultă-i iubito cum se întrec în crii, crii
până-n târziul fantasmelor ciudate
când umbrele noastre intră-n lumea
singurătăţilor din oraşul de blocuri
în care ne închidem imuni
la fapte şi întâmplări.

Ne urmăresc din balcon priviri curioase
ţinându-ne de mână
până la despărţirea c-un sărut,
mulţumit mă-nchid în pătratul de beton
în care zilele ard fără flacără
şi trec nevăzute de ochii oglinzii.

      Sibiu,  07.08.2017           

 

     



Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2017 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5