Lilioara MACOVEI

Ceas de trist final

Ard lacrimile pe obrajii prinşi între două mâini,
Rânjeşte ceasornicul unealta umilă a domnului Timp,
Se surpă în inimă dureri după suferinţi şi invers
Şi nu ştiu dacă este vreo întâmplare cu tâlc.

Nopţile-s trudnice şi viaţa e prinsă-n clenciuri
Strânse între două pâlpâieli de candelă nouă
Şi tare bine se vede câmpul care veghează
Sclaviile în ale lumii neştiute sensuri.

Prea multe păsări negre roiesc pe cer mereu
Dar s-au găsit baghete de dirijat şi-acolo,
Până şi semnele de întrebare se ruşinează în sine
Alături de enigmele atâtor spaţii neumblate-n gând.

Se-apropie cumva un ceas de trist final terest
Sau trebuie ştiută scrierea unui epitaf oricum banal?

Plâns în alb

S-a-ngreunat crucea de-atâta omăt
şi literele nu se mai cunosc,
dar eu ştiu cine plânge de dincolo de rece
şi-mi fac rugăciunea cu inima.

Plânge lumânarea în greul alb
aşa cum iernile de-acum aşteaptă,
dar eu ştiu cine plânge mai mult de-atunci
şi-ntinderile de-acuma sunt infinite.

Nu-i nimeni să cânte, să spună, să spună
de cântec, de dor, de viaţă, de noi
doar eu ştiu câte nopţi sunt albe de-amarul
de dor, de dor, de dor, de dor.

Şi doare, mă doare, mă sfarmă în mii
şi nicio speranţă uşa nu deschide.