De câte ori am ocazia să intru în Sala Oglinzilor a Muzeului îmi vin în minte versurile poetului Mihail Galaţanu: „…intră şi ies prin oglinzi / trântind uşi metafizice”. Câteodată chiar mă întreb, de ce multe spaţii nu au oglinzi? Se teme cineva că, ajuns în faţa oglinzii, s-ar putea contamina cu metafizica? 

La o întâlnire petrecută în sala de marmură a Teatrului, privirea mi-a fost atrasă de un fapt, zic eu, puţin aparte: cineva se privea insistent în oglindă fără să-i pese de cei din jur. Se credea, oare, fecioara din poezia lui Coşbuc sau poate Mina, tânăra din romanul „Vine trenul Principesa” de Dorin Baciu? Oricum le-am alege, ambele sunt atinse de microbul metafizicului, fiindcă aflate în faţa oglinzii intuiesc miracolul undeva… DINCOLO. 

Pentru fetele tinere, aflate în pragul măritişului, oglinda este infinitul concret, tangibil, „locul unde îşi îngroapă visuri”, provocându-le acea stare de cutremurare, de spaimă chiar când se află singure în faţa ei. 

Iată cum prezintă Dorin Baciu un moment din cele multe ale întâlnirilor dintre Mina şi oglindă: „Oglinda cea mare o aştepta într-un colţ umbros. Dezvelită de veşminte ca o floare, privi în apele sticlei. Cu ochii mari şi atenţi, o privea din oglindă o altă figură iscată din claritatea tulbure a altei lumi. Se înfiora de răcoare şi toate mirosurile din casă intraseră în trupul ei. Miros de lână aspră şi caldă, miros de gutui şi miros de păianjeni ascunşi în pânze. Nu mai era ea”. 

Dumitru Ţepeneag vorbeşte despre „oglinzi vivante” care, datorită fluxurilor de realitate înglobate, crede că-l trădează, în timp ce Ana Blandiana trece, sigură pe sine, printre „coridoare de oglinzi” numai fiindcă dispretuieşte „recentul”. Octavian Paler scrie „Portret într-o oglindă spartă” prin care, ne îndeamnă critica, să vedem acea metaforă a „visului întors”. Eu aş sugera să vedem, mai degrabă, metafora „omului cu ‚n’ feţe” şi să luăm „Portret într-o oglindă spartă” ca o spovedanie a eseistului. Pavel Susara, în alt loc, referindu-se la pictura feminină, vorbeşte despre „medierea oglinzii”. Mina lui Dorin Baciu o face şi ea: „Se privi lung în oglindă, dar nu mai văzu chipul neclar şi somnoros al unui înger blond, care s-ar fi putut să fie ea, sau George, sau o dorinţă neclară şi tulburătoare. Se vedea acum numai pe ea însăşi cu o claritate dureroasă”. Când Augustin Cupşa simte nevoia să spună: „Doamne, io cred     ca-ntr-o casă de oameni viaţa cea multă e-n hol într-o oglindă”, înţeleg de ce serviciile secrete sau cele de la crima organizată nu încetează a crede că „oglinzile au memorie” şi nu ne-ar rămâne decât să insistăm să găsim calea ce „le-ar face să vorbească”. Adrian Bodnaru întâlneşte zilnic „cititori de oglinzi”, în timp ce J. L. Borges consideră oglinda „o prefăcută fată”, ceva „care sporeşte natura în perechi” sau care „urzeşte un univers profund” sau chiar „o noapte care pulsează de vise”. Un „cititor de oglinzi” este şi Iordache Stănuc, personajul lui Dorin Baciu din acelaşi roman „Vine trenul Principesa”, în timp ce Mina, revenind în faţa oglinzii, e drept, după relaţia amoroasă cu Stănuc, nu mai are acel fior ca înainte. 

Se pare că există şi o Ţară a oglinzilor în care ajunge Alice la un moment dat. Acolo, totul este pe dos, iar despre o supă, spre exemplu, se spune că e „frumoasă” şi nu „gustoasă”. Să concluzionăm că mama politicii ar trăi într-o astfel de ţară?

Când Petru Creţia spunea: „Oricâte primăveri s-ar întoarce în lume, în oglinzi nu pot fi niciodată cu adevărat primavara. Şi totuşi, câte tinere chipuri, atât de frumoase, au pierit în abisul unei oglinzi”, nu-i dădeam dreptate. Mina lui Dorin  Baciu m-a făcut să-mi schimb părerea. Alex Ştefănescu a stabilit că în faţa oglinzilor nu se pot prezenta decât două tipologii: fiinţele inocente, care se sperie şi omul „fiară bătrână”, care o foloseşte cu dezinvoltură.

Dorin Baciu a avut meritul de a pune într-o poveste o fiinţă inocentă, Mina, şi o „fiară bătrână”, Iordache Stănuc.