Revista Luceafărul

Meniu



Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 9 → 2017

Requiem în „August secerător”

Primit pentru publicare: 9 aug. 2017
Editorial publicat în Monitorul de Botoșani
Sursa primară: http://www.monitorulbt.ro/Stiri/Botosani/Editorial/2017-08-09/Requiem++in+%22August+secerator%22.html
Autor: Lucia OLARU NENATI, scriitor
Republicat cu scop de informare culturală: 12 aug. 2017
Editor: Ion ISTRATE

 

Requiem în „August secerător”

 

E acesta de acum, într-adevăr un timp neprielnic din multe motive, nu numai pentru că temperatura depăşeşte cu mult marginile normalităţii suportabile, ducând oamenii la paroxism şi disperare, ba aşa cum s-a petrecut chiar pe la noi, pe aici, la pierderea luptei pentru viaţă, unii căzând răpuşi de căldura insuportabilă, precum cădeau soldaţii noştri pe front cu un secol în urmă.

Săptămâna ce s-a încheiat a mai produs o pagubă uriaşă, de astă dată o pierdere majoră a valorilor din plan spiritual. A plecat mai întâi dintre noi, cei ce ne petrecem stadiul existenţial în această comunitate urbană, un om al armoniei, atât ca atribut al întregii sale fiinţe, cât şi al acestui cuvânt scris cu majuscule. El se numeşte Mihai Amarghioalei, sau mai lejer exprimat, Conu Mişu, un adevărat Domn, membru al unei familii înzestrate artistic. Cei ce l-au cunoscut şi-l amintesc ca pe un bărbat elegant, mai mereu îmbrăcat în costum alb, încălţat aşijderea, dar mai ales purtând, ca pe un boboc la butonieră, un zâmbet cuceritor, mereu plin de voie bună şi veselie netrucată, doritoare a dărui tuturor bucurie. Şi chiar a făcut totul ca să reuşească! Mai întâi prin execuţia sa impecabilă ca solist instrumentist în ansamblul muzical local, apoi prin iniţiativa de-a coagula o fanfară sătească în zona Dragalinei, iar mai târziu aspirând la un etaj superior, prin iniţierea unei orchestre profesioniste botoşănene formate atât din instrumentişti ai filarmonicii, cât şi din profesorii ai liceului de muzică, ansamblu pe care l-a botezat, în chip inspirat, Armonia. Câte amintiri frumoase nu a lăsat acest ansamblu care a cântat pe scenele oraşului, dar şi în duminicile Parcului Eminescu, precum şi la diferite competiţii din ţară, dar şi în deplasări onorante peste graniţe, primiţi mereu cu aplauze calde şi cu succes meritat! Am în colecţia mea câteva discuri de vinil cu piesele superbe de atunci, atât cu muzică populară, de fanfară, de cafe concert, dar şi de mare popularitate şi virtuozitate. Şi le ascult cu drag şi nostalgie. Acum Domnul Mişu al Armoniei ne-a părăsit, după ce a lipsit o vreme, retras din tumultul luminos de odinioară. A plecat discret aşa cum nu merita, căci toate instrumentele locului ar fi trebuit să-i vestească apoteotic ieşirea de pe scena vieţii. Să nu-l uităm căci a fost un om unic şi valoros, capabil să coaguleze energiile şi talentul altora spre a-i bucura pe cei din jur. Cred însă că instituţiile noastre culturale s-ar cuveni să-i perpetueze şi muzica şi amintirea, aşa încât lumea să-i poată asculta şi acum piesele, la radio, pe internet şi pe toate canalele bogate de azi căci lucrarea lui ziditoare îşi merită dăinuirea.

Cealaltă pierdere a acestui „August secerător”, (cum sună un poem pe care l-am scris cândva!), este plecarea către Parnasul poeţilor a lui Dumitru Ţiganiuc, profesorul, poetul, omul de cultură, cetăţeanul de onoare al oraşului nostru. Venit de lângă malul Prutului, încărcat profund cu amintirea formatoare a acelui topos, el devine cu timpul Profesorul de Română emblematic pentru acest oraş mândru de caratele lui culturale, aşa încât cei ce au avut şansa de a-i fi fost elevi vor purta toată viaţa în tainiţa cugetului lor conştiinţa existenţei unei axiologii a valorilor culturale, umbra aurie a unui orgoliu poetic ce nu-i va lăsa vreodată să decadă în subcultură chiar dacă viaţa nu le-ar da decât meserii ne aristocratice. A ştiut să imprime sacerdoţiului său catedratic o anume emfază benefică în răspărul manelizării tot mai avansate a mediului de acum. A propovăduit miturile fundamentale ale spiritualităţii naţionale înalte, luptând mereu în apărarea simbolului jertfei pentru zidire al Meşterului Manole, tot mai atacat azi de cel al Meşterului Manele. Acestui ţel i s-a alăturat acel alter ego al fiinţei sale, acela de poet, autor a câtorva volume memorabile, dar nu atâtea câte ar fi putut genera talentul său organic şi original. Dintre toate câte s-ar putea cita în acest ceas în rama acestei lapidare evocări, amintesc doar poemul dedicat Copiilor cu cheile la gât, devenit un adevărat şlagăr al acelei epoci în care părinţii acestor copii nu erau acasă, pentru că munceau cu toţii (dar măcar nu erau plecaţi peste mări şi ţări ca acum!), iar cei mici învăţau foarte devreme lecţia aspră a responsabilităţilor. Ca în toată poezia sa, motivul realist era doar miezul dezvoltării unui halou poetic de un lirism profund şi tulburător. A fost un poet adevărat, dar şi un factor coagulant al energiilor literare din judeţ, devenit din acele vremi, chiar într-un fel oficial, un staroste al breslei literare, aceea care azi are a-şi lua rămas bun de la cel ce a păstorit-o atâta vreme.

Drum bun spre raiul artelor frumoase, preţuiţi şi regretaţi creatori, aflaţi acum alături prin împrejurarea de-a fi abandonat existenţa în primele zile ale acestui lacom „August secerător”.

 



Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2017 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5