ŞCOLI PUBLICE, ŞCOLI PARTICULARE …
ŞCOLI ÎN ORAŞUL BOTOŞANI

,,De vreme ne-am încredinţat Domnia mea, că la târgul Botoşani este trebuinţă ca să fie o şcoală domnească, pentru învăţătura copiilor, după cum a mai fost şi înainte, iacă dar şi Domnia mea am dat uric, ca să se facă o şcoală la târgul Botoşani, se arată în actul domnesc din 28 decembrie 1759 a lui Ioan Theodor Calimah, care doreşte să nu se strice niciodată aceasta de la târgul Botoşani, le-am întărit Domnia mea târgoveţilor din Botoşani acest hrisov al Domniei mele. Şi poftim, Domnia mea, şi pe alţi luminaţi domni pe care Dumnezeu îi va orândui în urma noastră, ca Domnia acestei ţări să nu strice mila aceasta ce a făcut Domnia mea cu locuitorii acestui oraş, ce mai vârtos să întărească pentru a lor veşnică pomenire”.
Hrisovul domnesc reflectă două aspecte importante: aminteşte de o şcoală domnească care s-a desfiinţat (ce ar fi funcţionat la 1729 în Palatul domnesc al Mănăstirii Popăuţi de unde şi denumirea de şcoală domnească) şi dorinţa domnitorului ca şcoala să se păstreze.
Şcoala din Botoşani, ca şi alte instituţii de îmvăţământ din Moldova, a avut întreruperi şi lipsuri inerente timpului.
N. Iorga localizează şcoala la Biserica Ospenia, la care învăţau copiii boierilor învăţăturile vremii, moldoveneşte, greceşte, cu dascăli aduşi din alte părţi, „ iar mulţimea era în întuneric beznă”.
Hrisovul şcolilor din 1766 al lui Grigore al – III-lea Ghica, a reorganizat şcoala pentru ca ,,toţi creştinii să se precopsească cu învăţătura”. Copiii învăţau să scrie şi să citească în slavonă, ,,ceva noţiuni de aritmetică … apoi se mângâiau cu citirea vieţii sfinţilor”. Conducerea şcolii este trecută de la boierii de rangul întâi la reprezentanţii breslelor negustoreşti, exprimând interesul mai mare al acestora pentru învăţătură şi administrarea oraşului.
La 30 septembrie 1793, domnitorul Mihail Şuţu reînfiinţează şcoala, o pune sub tutela Bisericii Ospenia, socotind „ că se cade, n-am lăsat a nu se rândui şi acolo şcoală”. Şcoala va avea ,,dascăl de limbă elină, dascăl de carte bisericească, şi de carte moldovenească”. La cererea negustorilor Teodor Mustaţă şi Grigoraş Avram epitropi, ce nu reuşeau să asigure funcţionarea şcolii şi întreţinerea copiilor săraci şi iubitori de învăţătură, domnitorul Alexandru Calimach plăteşte dascăli ,, de la şcoala cea mare din Iaşi”.
Datorită numărului mare şi mereu crescând de elevi şi a veniturilor mici ce nu puteau întreţine şcoala, Alexandru Moruzzi, printr-un act la 17 august 1806, crează alte surse pentru şcoală din veniturile oraşului.
La 5 martie 1820 locuitorii oraşului printr-o scrisoare adresată domnitorului Mihail Şuţu, arătau că de la ,, o vreme cuprinderea veniturilor şi a miluirii smintindu-se a venit şi şcoala în nelucrare” şi pentru ca ,,şcoala să rămână neclintită” cer din veniturirle şcolii de la Iaşi câte 750 de lei pe an şi 300 lei din veniturile târgului. Domnitorul obligă epitropii şcolii, boierii şi negustorii să încadreze dascăli de limbă elenă şi moldovenească.
În perioada fanariotă tendinţa de grecizare a învăţământului, prin introducerea limbii şi a culturii greceşti, se loveşte de lupta de emancipare naţională, de păstrarea şi cultivarea cu sfinţenie a limbii naţionale.
Epoca regulamentară stabileşte funcţionarea şcolii în ,, localul bisericii sau într-o clădire închiriată”, pentru ca locuitorii acestei ţări să fie ,,vrednici de stima altor naţii spre a putea spori buna creştere a tineretului”. Poate fi considerată obârşia şcolii publice din 1832 când au fost înfiinţate şase şcoli ,,începătoare, ţinutale în oraşe printre care şi Botoşani”? Curând denumirea de Şcoală Ţinutală va fi înlocuită cu Şcoala Publică de Băieţi. După un examen exigent, Epitropia Învăţătorilor din Iaşi trimite dascăl în Botoşani pe Anton Gheorghiu, devenit după un an Anton Velini care constată lipsa localului şi a mobilierului. Cu ajutorul poliţiei târgului se îngrijeşte de găsirea unui local şi a mobilierului necesar.
La insistenţele vornicului Alecu Calimach de la Stânceşti, numit la 1 noiembrie 1832 inspector la Şcoala din Botoşani, pentru cei 60 de tineri dornici de carte, Sfatul orăşenesc închiriază pe timp de zece ani un local la Biserica Sf. Dumitru. Regulamentul şcolilor, din 1832, stabileşte pentru şcoala publică structura instituţiilor didactice pe patru cicluri, şcoala instituţie de stat, ,, iar limba română devine unică, de predare în şcolile de toate gradele”. La acea vreme Şcoala Publică de Băieţi din Botoşani era frecventată de 69 de elevi din Botoşani, Truşeşti, Iaşi, Văculeşti, Socrujeni şi Soci, numărul lor creşte repede, ajungând peste patru ani în 1836 la 200.
Alecu Carloţa, trimis la şcoală din Botoşani după plecarea predecesorului său la Iaşi, redeschide şcoala, respectă programa şcolară şi în condiţile frecventării şcolii de elevi de vârste diferite, predă toate disciplinele în limba naţională ,,cea mai puternică legătură spre păstrare şi îmbunătăţirea neamului şi insuflarea dragostei de către patrie”. Şcoala este încadrată cu profesori pentru predarea limbii germane şi limbii franceze. După un timp profesor la Şcoala Publică este V. Pauline. În 1842 se mai înfiinţează în oraş o şcoală elementară de băieţi în care învăţau 94 de elevi.
Marele vornic C. Rosett înfiinţează o Şcoală de Psaltire pentru învăţarea muzicii bisericeşti, în care se preda citirea, aritmetica, gramatica în limbile greacă şi română. Şcoala era frecventată în 1855 de 30 de elevi şi încadrată cu doi dascăli şi un pedagog. Din 1873 şcoala este spre desfiinţare, rămâne fără local, mobilier, documente şcolare. În anul şcolar 1884 -1885, cl. I şi a – II – a erau frecventate numai de 6 elevi.
Călătorul german J. F. Neigebaur trecând prin Botoşani, în 1844, al treilea oraş ca mărime al Moldovei, la cei peste 20.000 de locuitori, avea o şcoală elementară cu 70 de elevi în anul I, 52 în anul II şi 13 în anul III.
Primul dascăl citat de N. Iorga este ,,Costaşă din 1759”, altul cunoscut prin hrisovul lui Alexandru Vodă Calimach, de la 18 aprilie 1789, Teodor Guşul, iar la 1810 este amintit Theodorit, ,,cel mai vestit între dascăli”.
În anul Unirii, oraşul Botoşani avea doar Şcoala Primară de Băieţi, ce se va numi Şcoala Primară de Băieţi Nr.1 frecventată de 163 de elevi. Numărul elevilor va creşte foarte mult în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, datorită măsurilor luate de tânărul stat român pentru înlăturarea neştiinţei de carte. Constituirea statului naţional, a însemnat o cotitură fără comparaţie în istoria învăţământului românesc. Era necesar creşterea reţelei şcolare, aşezarea pe baze noi a întregului sistem de învăţământ, coordonarea învăţământului de stat, corelarea reţelei şcolare la cerinţele societăţii moderne.
Legea instrucţiunii publice prevedea două principii de bază în învăţământul primar: obligativitatea şi gratuitatea, obiective rostite de Al. I. Cuza în faţa celor două corpuri legiuitoare, ,,Şi astăzi, nu mai târziu decât un an, pe toată suprafaţa României, nu va exista un singur oraş, orăşel sau sat, care să nu aibă şcoala sa, care să nu poată îndestula tânăra generaţie cu munca intelectuală”.
O hotărâre curajoasă, energică, categorică, nu uşor de realizat în condiţiile interne de atunci pentru societatea românească care se angaja să asigure tineretului o învăţătură temeinică, ,, cei ce se vor învrednici din apele ei, să nu mai fie siliţi să caute setoşi alt izvor”. La 1864 obligativitatea învăţământului primar era introdusă doar în câteva state europene, Statele Scandinavice, Prusia şi în două state din S.U.A., New York (1851) şi Massachussetts (1852).
La entuziasmul naţional, Consiliul Primăriei, comunitatea rezolvă numeroase aspecte pe care le ridică învăţământul: închirierea localurilor, achiziţionarea de mobilier, reparaţii, ajutarea copiilor săraci, plata îngrijitorilor, salarizarea cadrelor didactice etc.
La 9 decembrie 1860 se deschide Şcoala Primară de Fete Nr. 1 numită şi Şcoala Superioară de Fete (prin încercarea de a funcţiona cu clasa a- V-a şi a deveni gimnaziu în anul şcolar 1864-1865, pentru ca fetele să deprindă ordinea casnică). Directoare este numită Otilia Chernbach. An de an şcoala îşi completează numărul de clase şi cadre didactice. Prin Decretul Princiar nr. 7 din 31 ianuarie 1864 este numită la clasa a – III-a Zenovia Semaca. Şcoala în anul şcolar 1863- 1864 avea patru clase şi patru posturi de institutori.
Numărul băieţilor care doreau să frecventeze şcoala primară creşte continuu, de la un an şcolar la altul. Primăria este pusă în situaţia de a înfiinţa în anul şcolar 1863-1864, Şcoala Primară de Băieţi Nr. 2 ,,creată din nou în acest oraş” şi Şcoala Primară de Băieţi Nr. 3 ,,Rosett” în toamna anului 1864 deoarece în clasa I la Şcoala Primară de Băieţi Nr. 2 erau înscrişi 160, un număr foarte mare de elevi. Toate şcolile primare funcţionau în localuri închiriate de Primărie. Procesul- verbal din 24 mai 1864 de la Şcoala Superioară de Fete consemnează lipsa mobilierului (inventarul la 11 ianuarie 1864 se compunea din opt bănci, o tablă, un clopot, trei icoane, un calendar, o masă pentru ţinut apa de băut, două sfeşnice şi un foarfece) şi sugera ,,a se statornici prin anume programe, felul lucrărilor ce elevele trebuie să le înveţe în fiecare clasă, în fiecare semestru, corespunzător gradului de dezvoltare a inteligenţei lor … un local potrivit pentru numărul copiilor ce vin din toate părţile oraşului”.
Concomitent cu oraşele Galaţi şi Iaşi se deschide în Botoşani, după 1859, o şcoală de gradul II pentru pregătirea funcţionarilor publici în care se predau materii superioare învăţământului primar şi apropiate celui gimnazial.
Prin Ordinul Ministerului Instrucţiunii Publice Nr. 6568 din 22 august 1859 se deschidea colegiul în oraşul Botoşani, Liceul ,,Laurian”. Începând cu 16 elevi în primul an şcolar, din care doi bursieri ai Ministerului, în 1863, anul vizitării oraşului de Al. I.Cuza, gimnaziul avea în cele patru clase 78 de elevi. Nici un elev nu provenea din fii de săteni.
În scurta domnie a lui Al. I. Cuza s-a pus piatra fundamentală la temelia învăţământului: două şcoli primare de băieţi, o şcoală primară de fete, gimnaziu etc., reprezentând mai mult de jumătate din cele existente până la războiul de întregirea neamului.
Invocând obligativitatea învăţământului primar, creşte continuu numărul copiilor care doreau să urmeze şcoala primară. În toată perioada sfârşitului de secol al – XIX-lea Primăria este asaltată de cereri de a înfiinţa noi şcoli.
Raportat la populaţia oraşului, Consiliul comunal recunoştea ,,că din mahalalele Popăuţi, Duminica Mare, Cărămidărie, Lipovinime, Copou … frecventează foarte puţin număr de copii şcoalele care sunt deja stabilite prin mahalalele Sf. Dumitru” şi mulţi copii rămân ,,fără a şti a citi, a scrie şi cele patru operaţii de matematică” din cauza şcolilor insuficiente, dar şi a depărtării locuinţelor faţă de şcolile existente, a imposibilităţii părinţilor de a plăti servitori pentru însoţirea copiilor.
În unanimitate Consiliul Primăriei, aprobă deschiderea la 1 septembrie 1869 a două şcoli primare, una de băieţi în suburbia Duminica Mare, devenită Şcoala Primară de Băieţi Nr. 4 şi alta de fete în suburbia Sf. Voievozi, Şcoala Primară de Fete Nr. 2.
Au fost numiţi de Consiliul Comunal prin foaie de jurământ învăţător şi director la Şcoala Primară de Băieţi Nr.4 Ion Radu, originar din Transilvania, absolvent al Facultăţii de Drept din Sibiu şi Eufrosina Mironescu la Şcoala Primară de Fete Nr. 2. Cu toate că Ministerul din lipsa fondurilor sugera formare de clase paralele la şcoli existente, Primăria înregistrează şcolile, salarizează cadrele didactice întregul an şcolar din bugetul local (salarizarea va fi preluat în anul şcolar următor de Minister), înzestrează şcolile cu mobilierul necesar, înscrie elevi în clasa a II-a în anul şcolar următor.
Anul şcolar 1869-1870 are şi altă semnificaţie pentru învăţământul botoşănean, mutarea Şcolii Primare de Băieţi Nr.1 în localul construit din fondurile lăsate prin testament de Arhiereul Marchian.
Şcoala Marchian cum va fi numită Şcoala de Băieţi Nr.1, instituţie de învăţământ cu reputaţie şi rezonanaţă prin educaţia pe care a oferit-o elevilor, arhitectura specifică, Nicolae Iorga, elevul şcolii care a înălţat istoria pe cea mai înaltă culme a ştiinţei, autor a 1.003 titluri de volume, 127.555 articole şi a 4693 recenzii, sediul ,,Revistei şcolii”, a Băncii Populare ,,Solidaritatea” a cadrelor didactice, locul Conferinţelor anuale a învăţătorilor din judeţul Botoşani şi Dorohoi, a festivităţilor de premiere la sfârşitul anului şcolar a tuturor elevilor din oraşul Botoşani etc. poate fi considerată emblema învăţământului primar din oraş.
Şcoala de Băieţi Nr.1, fără actul de filantropie a Arhiereului Marchian Folescu ar fi rămas o şcoală primară la fel ca celelalte din oraş. După 37 de ani de funcţionare în casele închiriate de Primărie de la biserica Sf. Dumitru (tot în acest local va mai funcţiona Şcoala de Fete Nr. 2 şi Pensionatul Amalia Zelinska), Şcoala Primară de Băieţi Nr.1 are propriu său local.
Nicolae Iorga, despre Arhiereul Marchian arată că a fost profesor la Doljeşti, judeţul Neamţ şi lui îi aparţine broşura ,,Noţiuni geografice a Preasfinţitului Marchian Folescu”. Născut la 8 decembrie 1815, Michael, părinţii Ioan şi Maria Folescu, rămâne împreună cu sora sa Maria, orfan în 1820. La opt ani urmează şcoala de la Ospenia, după care în 1829 se dedică pregătirii teologice la Mănăstirea Neamţ, trăind în ascultare şi învăţăturile duhovnicului său Paisie Voliconschi.
Înainte de a împlini vârsta de 17 ani, devine monah cu numele de Marchian. Având o comportare asemănătoare cu a monahilor bătrâni, atrage atenţia stareţului Neofil, ,,…şi fu cauza de a se face cunoscut şi chiar ilustrului Arhipăstor Veniamin”. Hirotonisit în 1835 diacon este dat la Seminarul de la Socola, unde după doi ani se îmbolnăveşte. Până în 1842 este ţinut pe lângă Mitropolitul Veniamin Costache. Devine egumen al Mănăstirii Coşula în timpul Mitropolitului Sofronie, apoi monah cu rangul de Arhimandrit şi Arhiereu de Ieropolis la 29 martie 1855 de Episcopul Melinte al Romanului. Între 1846-1848 a tipărit cu cheltuiala sa o carte de muzică bisericească a lui P. Suceveanu, Teoreticon Anastsimandru şi Gramalaghicon.
Îmbolnăvindu-se se mută la Botoşani de unde administra Moşia Coşula. Ia hotărârea de a-şi folosi agoniseala pentru fondarea unui aşezământ de cultură. La 14 ianuarie 1864 îşi scrie testamentul şi la 18 februarie decedează.
Publicat în Foaia oficială ,,Progresul” nr. 23 din februari 1864, ,,… 3000 galbeni, hotărăsc cu deplină mulţumire sufletească spre a se întrebuinţa la cumpărarea veşnică a unui local pentru şcoala primară din acest oraş Botoşani, pentru ca astfel să-mi pot satisface dorinţa, ce-am avut de a contribui în ajutorul şi încurajarea junimii”.
Testamentul s-a executat cu întârziere, deoarece Primăria dorea construirea unei clădiri comune pentru gimnaziu şi şcoala primară, ce contravenea prevederilor acestuia La 14 iulie 1864 este cumpărat terenul de la Biserica Sf. Dumitru şi la 12 august acelaşi an începe construirea şcolii. La ceremonie au participat, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, prefectul de district D.H.Hasnaş, Preşedintele Consiliului General P.M.Harreta, primarul oraşului, D.C.Placa. Construcţia şcolii s-a terminat în septembrie 1869, iar inaugurarea ei s-a făcut la 25 octombrie 1869 în prezenţa Consiliului oraşului, cadrelor didactice, clerului, a unui numeros public. Au luat cuvântul I Bălăşescu din partea cadrelor didactice şi I. Uriceanu din partea Primăriei.
La cererea Primăriei Botoşani adresată Ministerului Instrucţiunii Publice şi Cultelor, Monitorul Oficial nr. 59 din 15 martie 1870, prevedea aprobarea, ca Şcoala Primară de Băieţi Nr.1 din oraşul Botoşani să poarte denumirea de Şcoala Marchian.
Clădirea cu arhitectura în stil occidental, cu elemente de fals gotic, înaltă, largă era ,,…un edificiu din cele mai frumoase câte le poseda oraşul nostru”. La mutarea şcolii în localul nou este posibil să fi funcţionat cu trei clase, deoarece în acelaşi an Primăria cere Ministerului numirea unui nou învăţător, absolvent a şapte clase.
Şcoala Marchian a fost frecventată de elevi români şi ai comunităţilor ce locuiau în oraş, armeni, evrei, polonezi, italieni, germani. Numărul elevilor a variat de la un an şcolar la altul. În anul şcolar 1871-1872, şcoala era frecventată de 115 elevi, în 1882-1883 de 143 de elevi, ajungând în anul şcolar 1914-1915 la 226 de elevi. Pe o perioadă de zece ani, 1905-1015, media anuală a fost de 62 de elevi iar în perioada 1872-1915 şcoala a afost frecventată de 2.976 de elevi.
,,Într-o zi de maiu, îşi aminteşte N.Iorga, intrai acolo ca să învăţ a tăcea, a mă supune precum şi alte lucruri. Eram la Şcoala Marchian, în sala cea mare a clasei I-a, unde frumosul chip al Arhiereului fondator, Marchian Folescu, privea de sus din cadru la şcolari, a căror vârstă mergea – era puţin după războiu, când multe lucruri erau abia la începutul lor, de la saptesprezece ani. Eu eram cel de şase ani, nu ştiam să înjur, citisem pe Chamfleury, pe Amedée Pichot … ca şi Letopiseţele lui Kogălniceanu”.
Înscris în clasa I-a, diviziunea a-III-a, la 25 aprilie, în anul şcolar 1877-1878, pentru a se putea prezenta la examen, după două luni promovează în clasa a II-a, obţinând premiul I. Catalogul de examen al şcolii, la nr. 11 din sem. al II-lea are înscris elevul N. Iorga cu notele: Citirea 10, Scrierea 10, Calculul din memorie 10, Rugăciuni 10, Desen 10, Învăţământ intuitiv 10, Conduita 7. Directorul şcolii ,,Ioan Bălăşescu avea reputaţia de bun dască, bine stabilită”. Din 34 de elevi din clasă, numai doi aveau la purtare nota 8, unul 6 iar toţi ceilalţi nota 7. Examenul de la sfîrşitul clasei a II-a din 15 iunie, anul şcolar 1878-1879 îl promovează cu accesitul III. În toamna anului 1879, institutorul I. Bălăşescu fiind bolnav, N.Iorga ţine în faţa clasei, o lecţie de istorie.
Promovează celelalte clase, (în clasa a III-a primeşte premiul I cu cunună), după care va pleca la Liceul ,,Laurian”.
Şcoala Marchian, ,,… fără exagerare sau părtinire este una din cele mai rezonabile şcoli primare şi comuna noastră se poate mândri cu drept cuvânt de a poseda o asemenea şcoală”.
La intrarea în noul local Şcoala Marchian avea director pe Th. Teulescu (decedează în 1871), urmează I. Bălăşescu care se pensionează în 1893, după 24 de ani de activitate la această şcoală, G. Gallin, I. Popovici, V. C. Nădejde, C. V. Ficşinescu, (,,…un om înalt, drept, foarte serios” îşi aminteşte poetul şi prozatorul Demostene Botez în memoriile sale despre anii învăţaţi la Şcoala Marchian), C. Iordăchescu etc.
La numai trei ani de la terminarea construcţiei, şcoala are nevoie de reparaţii. Adresându-se Primăriei, directorul I. Bălăşescu, arăta ,,…ploaia străbate prin acoperişul acestei şcoli … în câteva locuri a străbătut până la sufit … ori de câte ori s-a făcut reparaţie, a fost imposibil de a se tămădui de această rană”. Primăria prevede sume corespunzătoare pentru repararea acoperişului, dar reparaţii mai însemnate s-au făcut în 1879 cu ocazia vizitei ministrului P. S. Aurelian.
Şcoala Marchian a fost martoră la multe evenimente ale oraşului. ,, .. în faţa ei s-a înălţat în zilele de 6-9 august 1890 … primul bust din ţară a lui M. Eminescu, festivitate la care a participat delegaţi din ţara şi oficialităţile oraşului”.
Din faţa bustului M.Eminescu, ,,… de pe soclul cel înalt, fruntea de geniu, asemănătoaare cu a lui Goethe, largă, înaltă şi boltită ca cerul, se uita, pierdut în visări măreţe”, câţiva tineri liceeni în 1891, aveau punctul de plecare pentru a înfiinţa la Ipoteşti, într-o poiană a pădurii, a unei societăţi socialiste, sub aparenţă şi literară, ,,Eminescu”.
Directorul şcolii C. Iordăchescu deschide în 1922 o bibliotecă cu un număr însemnat de volume, muzeul N.Iorga în 1924, cu documente vechi originale, manuscrise, cărţi, tablouri în ulei, stampe, monezi etc.
Devenită loc de cantonament trupei române pe timpul verii, ,,localul nu s-a mai putut griji … ţevile de apă sunt sparte … Dacă nu se lasă localul nu putem deschide la timp cursurile” se arăta în adresa înaintată Primăriei.
Bombardată la 8 aprilie 1944 de aviaţia germană odată cu teatrul ,,Eminescu”, Şcoala Marchian a fost dărâmată, ,, … deşi nu suferise decât avarii uşoare”. Materialele rămase s-au pierdut sau au fost folosite pentru întreţinerea celorlalte şcoli din oraş.
Astăzi strada din apropierea fostei şcoli, în semn de amintire şi preţuire a acestei însemnate instituţii de învăţământ, poartă numele fondatorului.