Revista Luceafărul

Meniu



Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 9 → 2017

Scriitori buzoieni. FUNDAMENTE – Romanul feminin contemporan: MAMA MIA de Nicoleta CRISTEA IFRIM

Primit pentru publicare: 6 iul. 2017
Autor: Titi DAMIAN
Publicat: 6 iul. 2017
Editor: Ion ISTRATE

Scriitori buzoieni

FUNDAMENTE –   Romanul feminin contemporan

MAMA  MIA  de Nicoleta CRISTEA IFRIM

 

De câţiva ani urmăresc manifestările prozei feminine contemporane româneşti şi am satisfacţia de a remarca evoluţia ascendentă a câtorva prozatoare de real talent. Mi-au atras atenţia, în mod deosebit, prozele scurte ale doamnei Nicoleta Cristea Ifrim din Buzău, din volumele „Degringolada” şi „Lemurii”, prin intermediul cărora am descoperit o scriitoare care explorează, cu mijloace specifice categoriilor estetice ale absurdului şi tragicului, o lume alienată, având ca suport patologicul. În cronicile respective mi-am asumat responsabilitatea de a afirma că scriitoarea va tulbura lumea literară, atât prin problematica inedită abordată, cât mai ales printr-un real talent, şi o îndemnam să nu se oprească.

Şi nu s-a oprit, dându-mi dreptate, spre marea mea satisfacţie. Primesc un roman, intitulat MAMA MIA, de aproape 200 de pagini, cu rugămintea de a-i scrie o prefață. Nu am ezitat.

Descopăr, pe măsură ce înaintez în lectură, un roman scris inteligent, cu o problematică surprizătoare, în care autenticitatea este stăpâna romanului. Dealtfel, cartea păstrează toate ingredientele unui roman autoficțional, de analiză psihologică, teoretizat şi  strălucit ilustrat de Camil Petrescu, în perioada interbelică. Astfel, acest roman respectă clauza autenticităţii, a subiectivităţii, se sincronizează perfect cu realitățile societății actuale pe care o travesează persoanele-personaje din societatea românească de astăzi. Naraţiunea la persoana a treia interferează cu narațiunea la persoana întâia, oglinzile focalizate asupra celor trei personaje sunt încrucișate, fiecare caracterizându-se prin celălalt. Dacă la Camil Petrescu personajul masculin se povesteşte pe sine, analizându-se, iar cel feminin este vizibil doar atât cât lasă celălalt, aici situaţia este inversă: personajul feminin este protagonist, se dezvăluie într-un fel de terapie, de descărcare, transferând asupra cititorului şi celuilalt protagonist, cel masculin, toată încărcătura psihologică, pentru a se elibera pe sine de coşmarul existenţei în doi, adică al căsniciei. Mai mult, lungii mărturisiri feminine i se contrapune, spre final, într-un crescendo amețitor, şi cea a celuilalt protagonist, bărbatul, pentru echilibru, mai ales în schimburi de replici la fel de acide și de savuroase. Între ei se găsește acest personaj colosal în literatura română, Mama Mia. Este un fel de soacră aparte, unică, inteligentă, înzestrată cu niște atribute morale, mult diferită de ceea ce știe cititorul despre soacra absolută din lectura romanului călinescian. Limbajul și experiența ei de viață o ridică deasupra tuturor. Nu are răutăți, resentimente, vrea doar fericirea fetei ei și nimic mai mult, dar nu poate, prin natura relațiilor, să fie elementul de echilibru. O minte lucidă, cu o experiență de viață bogată, cu un limbaj absolut savuros, devine, fără să vrea și fără să știe, personajul central într-un roman cu doar trei personaje principale și doar câteva secundare și episodice, ridicându-se deasupra tuturor.

Nicoleta Cristea Ifrim porneşte de la modelul tradiţional al romanul subiectiv de analiză psihologică şi ajunge la o formulă nouă, modernă, adică actuală, căreia eu i-aş spune romanul-terapie. Cititorul mai descoperă şi o altă dimensiune extrem de subtilă a romanului, cred că unică în literatura română, misandria, indirect sugerată şi subtil analizată. Aici nu este o ură viscerală împotriva bărbatului, cum cititorul s-ar fi așteptat, ci, mai degrabă, neputința femeilor de a remodela bărbatul după niște norme morale ce le doresc impuse.

Titlul romanului este inspirat, incitant și inteligent pus, concentrând și totodată circumscriindu-se ansamblului. Ar putea fi perceput în sensul literal, „mama” însoțit de prenumele având diminutivul „Mia.” Ar putea fi și o exclamație admirativă, care să te facă, la finalul lecturii să exclami: „Ce femeie! Ce soacră! Unică!”

Tema este cea a alienării căsniciei într-o societate care pare să fi contribuit decisiv la distrugerea ei prin forma ei malefică – băutura. Planul subiectiv are ca fundal pe cel obiectiv, prin componentele sale majore: mediul urban, situaţia materială, instituţiile şi locurile pe unde se mişcă sau evadează personajele.

Structura exterioară a romanului este echilibrată, acţiunea fiind dispusă pe trei secvențe epice.

PARTEA I prezintă un şir interminabil de evenimente care vor conduce la erodarea lentă a relaţiilor dintre cei doi. Incipitul se deschide inteligent cu imaginea soțului Irimia, nume întronat într-o zicală („A nimerit-o ca Irimia cu oiștea-n gard”) întorcându-se „binedispus” de la muncă, spre disperarea soției, Matilda (amintind de femeia fatală a lui Preda) și a soacrei, mama Mia (nume generic), fapt ce va conduce la declanșarea conflictelor ulterioare.

La început sunt reproșuri firești într-o căsnicie, care, cu timpul, vor deveni gâlceavă, iar gâlceava are o dublă sursă: banii și băutura. Urmează, desigur, o escaladare: intervenţia energică a soacrei într-o „şedinţă” de prelucrare a ginerelui – zeci de pagini de sfaturi şi o multitudine de reproşuri, având o puternică consistenţă educativă, pentru a-l aduce la normele morale ale familiei.

            Necazurile noii familii se amplifică rapid: o problemă medicală a soţiei, internarea în spital, continuarea studiilor, moartea socrului de la țară. Colaborarea lui Irimia cu pamflete la un ziar local va genera atacuri murdare din partea unui confrate, fapt ce va duce la solidarizarea soților.

Există şi momente când Matilda conştientizează că exagerează cu reproşurile: „Făceam ce făceam şi îi tot anulam meritele cu limbile noastre ascuţite, de femei rele de gură”, recunoscându-și calvarul: „În cazane de smoală ni se văitau chinurile sufletelor încărcate de vrajbă şi tot nu mai osteneam strivindu-ne unul sub talpa celuilalt, până ce rămăsesem faţă în faţă, grăunte lângă grăunte de pleavă, nimic în faţa nimicului din faţă.”

          Relaţia tensionată dintre cei doi atinge punctul culminant în momentul când soţia descoperă dovezile unei ieșiri ale lui Irimia din perimetrul conjugal, un calvar în plus de acuze și de negații.

Soacra se situează în ipostaza de judecător suprem, fiind proprietara apartamentului pe care cele două intenționează să-l renoveze, bineînțeles fără sprijinul ginerelui. Irimia dă impresia că este imun la atâtea jigniri şi reproşuri,

Finalul primei părţi aparţine bărbatului: „Ai răbdare. Regret că suferi atât. Iartă-mă.Ce te încălzeşte dacă te-am iubit sau te mai iubesc?”

În PARTEA A DOUA, scriitoarea îşi centrează discursul literar pe elementele care vor conduce la desfacerea cuplului. Soţul se întoarce din Anglia cu mici cadouri.  S-ar părea că depărtarea va aduce familiei linişte şi înţelepciune, dar necazurile şi suspiciunile nu încetează, căci soţia descoperă nişte C.D-uri compromițătoare.

Acum cititorul ia act de un vis premonitoriu al femeii care simte că se apropie despărţirea definitivă. Comunicarea dintre cei doi se face acum prin SMS sau e-mail.

Cei doi par de o inteligență agresivă și o tenacitate bolnăvicioasă, căutând, de fapt, cu disperare, speranța și tandrețea. În urma unei vizite de Crăciun, finalizate tot cu acuze și reproșuri, cei doi hotărăsc de comun acord să divorţeze.

PARTEA A TREIA este dedicată exclusiv analizelor stării de fapt din perspectiva celor doi, poate fi socotită un dialog al inteligenţelor. Divorţul, în loc să întrerupă comunicarea, o accentuează. Cei doi îşi fac scurte vizite. Comunicările capătă o altă direcţie, nu mai înseamnă doar reproşuri şi justificări, mai degrabă sunt nişte subtile analize făcute de nişte minţi superlucide. Este partea cea mai densă, cu scânteieri literare şi psihologice, cu pagini de autentică literatură – în speţă pamflete strălucitoare, de o parte şi de alta, unde culminează inteligenţa scriiturii. Se pare că de-abia acum cei doi îşi descoperă numitorul comun – terapia prin confesiune, terapia prin scris. Prin divorţ s-au eliberat de coşmarul căsniciei cu obligaţiile ei banale şi ingrate pentru amândoi, dar se redescoperă fiecare pe sine însuşi, deopotrivă şi pe celălalt, în literatură:

Un pamflet al Matildei justifică talentul incontestabil, al scriitoarei: „Dacă erai pisică, te mângâiam pe creştet, până torceai în braţele mele! Dacă erai câine, îţi dădeam un os să fii fericit, cu el, lângă bot. Dacă erai porc, îţi umpleam troaca cu jir şi chiar cu mărgăritare, de-ai fi poftit, cât să grohăi în cotineaţa ta, mulţumit. Dacă erai cal, îţi dădeam ovăz să te simţi armăsar, mai ceva decât Pegas, să te văd înaripat…  Dar când eşti pisică, până şi la mângâieri, scoţi ghearele şi  zgârii, faci nazuri de până şi şoarecii-ţi pică în scârbă. Când eşti câine, turbezi din senin, sărind să-mi muşti mâna care de fapt, te mângâie.  Când eşti porc, cu obraji de şorici, umfli râtul cât să-ţi prindă doar ţie, bine şi tot tu guiţi  nemulţumit. Şi taman când să te cred cal, te-aud că te dai  armăsar, de te văd iar mârţoagă, că prea uiţi că, de fapt, eşti doar un mare catâr sortit să-şi care până-n pânzele albe, samarele doldora cu propriile-ţi măgării!…”

Replica lui, tot un pamflet, la fel de inteligentă, o savurează din altă perspectivă, cititorul: „Matildo, dragă, e  ora 01,35 adică azi ceva mai devreme. La ora asta matale sforăi serafic pe nasul acela micuţ şi rafinat în depistarea mirosului de moroi. Dar de cele mai multe ori din puţinele dăţi îmi e drag-drag de tine.

          Asta înseamnă că am un problem grav, că ceva e prea în ordinea neordinii. Io ce să fac şi ce să zic? Mă las plimbat de Dumnezeu. Uneori simt cum mă ţine de mână şi mi se pare corect şi obligatoriu. El e Tatăl nostru, adică inclusiv şi al meu.Nu te mai cruci de faptul că te-ai împiedicat de mine, un ciot de piatră.”

De-acum încolo, mesajele sunt mult mai scurte, iar cele două jumătăţi ale Androginului antic zboară acum modern, în cerc, unul în jurul altuia, atingându-se uneori cu aripile.

În opinia mea, aceste trei personaje de o mare complexitate sufletească sunt izbânzile autoarei.Un roman psihologic de o incontestabilă profunzime, justificând opinia potrivit căreia nimeni nu poate să analizeze abisul feminin decât o femeie. Cu talent, adaug eu.

A doua mare izbândă o reprezintă romanul însuşi, atipic, întrucât scriitoarea iese din convenţie, atât prin convertirea temei iniţiale, căsnicia în forma ei alienată, în tema foarte actuală, a singurătăţii în doi.Mă duce gândul la personajul biblic Iona.Acesta s-a convertit în burta chitului. Iona al lui Marin Sorescu caută ieşirea din burta balenei, spintecând burţi, în final spintecând-o şi pe a lui. Aici, autoarea a inventat doi Iona, unul într-un capăt al balenei, calălalt dincolo, între ei, zidul, cu mici spărturi, doar pentru ca cei doi să se vadă cu un singur ochi. Sunt, mai degrabă în postura lui Sisif, mereu dispuşi s-o ia de la capăt.

Singura luminiţă între ei, îndemnul interior la împăcare, un mesaj având dimensiuni universale, lăsând să se întrevadă victoria rațiunii asupra urii și a dezbinării. Dragostea învinge, numai după ce cuplul trece prin Purgatoriu, pare a fi mesajul final.

Cea mai importantă izbândă a scriitoarei o reprezintă însă stilistica romanului. Cele trei părţi sunt gândite clasic: întâi cauzele și faptele, apoi tensiunile, în sfârşit analizele, cu finalul optimist. Modern este gândit incipitul, cu imaginea lui Irimia întorcându-se acasă, aceeași imagine apare și în final, fapt ce conferă romanului rotunjime. Marele merit al scriitoarei este că a intuit pericolul unei lungi confesiuni, având ingeniozitatea de a contrapuncta cu fragmente din cele două jurnale, cu pamflete politice ale altor personaje, cu scrisori, e-mail-uri, SMS-uri, reportaje, articole de ziar, iar peste toate, pamflete sclipitoare pe o gamă variată de teme, de multe ori morale. Să nu uităm limbajul, adică o excelentă orchestraţie printre care scriitoarea se mişcă dezinvolt, dovedind o excelentă stăpânire a celui colocvial, sursă sigură de fină ironie, de satiră suculentă, dar mai ales de încadrare a personajelor şi situaţiilor în mediu, rod al unei native inteligențe. Un spectacol al limbajului colocvial de zile mari.

Narațiunea este precisă, exactă, lucidă, limpede, cu detalii exprimate într-o gamă variată de registre stilistice, pornind de la cel confesiv, apoi ironic, satiric, parodic, colocvial, trecând subtil prin cel oral și cel cult, când o cer situațiile, neologic, apoi expresii preluate din limba vorbită, zicători și proverbe cu tâlc, adaptate situațiilor, iar peste toate, pamfletul care conferă o permanentă suculență confesiunii narative.

Şi mai este ceva foarte important. Scriitoarea imaginează cu multă siguranţă replicile bărbatului, ale soției și ale soacrei, individualizându-i prin limbaj, încât îi creează cititorului impresia că romanul, de fapt, este scris în trei: soţ, soţie și soacră. Atât de bine se completează personajele Matilda și Irimia, încât, în mintea cititorului, capătă valoare universală, devenind EL şi EA, căutându-se după izgonirea din Rai. Mama Mia, ca personaj literar, nu cred că are egal în literatura română. Romanul însuși apare ca o subspecie a romanului subiectiv, de analiză psihologică, romanul – terapie.Două romane într-unul singur, al Ei şi al Lui.Cel mai bun roman feminin românesc pe o temă până acum ocolită, tema misandriei.

 

                                                                                                                       



Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2017 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5