Paula ROMANESCU
BUNĂ ZIUA SUB LUCEAFĂR!

 

 

 

MIHAI  EMINESCU: Passe le temps, vienne le temps !   Version française de Paula ROMANESCU

Se publică în serie începând cu 1 aug. 2017
Editor: Ion ISTRATE

 

 

 

 

 

 

 

 

[…]

Scrisoarea II

 

De ce pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi?
De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi?
De ce dorm, îngrămădite între galbenele file,
Iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile?
Dacă tu ştiai problema astei vieţi cu care lupt,
Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt,
Căci întreb, la ce-am începe să-ncercăm în luptă dreaptă
A turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă?
Acea tainică simţire, care doarme-n a ta harfă,
În cuplete de teatru s-o desfaci ca pe o marfă,
Când cu sete cauţi forma ce să poată să te-ncapă,
Să le scrii, cum cere lumea, vro istorie pe apă?
Însă tu îmi vei răspunde că e bine ca în lume
Prin frumoasă stihuire să pătrunză al meu nume,
Să-mi atrag luare-aminte a bărbaţilor din ţară,
Să-mi dedic a mele versuri la cucoane, bunăoară,
Şi dezgustul meu din suflet să-l împac prin a mea minte. –
Dragul meu, cărarea asta s-a bătut de mai nainte;
Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi,
Care-ncearcă prin poeme să devină cumularzi,
Închinând ale lor versuri la puternici, la cucoane,
Sunt cântaţi în cafenele şi fac zgomot în saloane;
Iar cărările vieţii fiind grele şi înguste,
Ei încearcă să le treacă prin protecţie de fuste,
Dedicând broşuri la dame a căror bărbaţi ei speră
C-ajungând cândva miniştri le-a deschide carieră. –
De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu?
Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu?
Azi, când patimilor proprii muritorii toţi sunt robi,
Gloria-i închipuirea ce o mie de neghiobi
Idolului lor închină, numind mare pe-un pitic
Ce-o beşică e de spumă într-un secol de nimic.

Încorda-voi a mea liră să cânt dragostea? Un lanţ
Ce se-mparte cu frăţie între doi şi trei amanţi.
Ce? să-ngâni pe coarda dulce, că de voie te-ai adaos
La cel cor ce-n operetă e condus de Menelaos?
Azi adeseori femeia, ca şi lumea, e o şcoală,
Unde-nveţi numai durere, înjosire şi spoială;
La aceste acad?mii de ştiinţ- a zânei Vineri
Tot mai des se perindează şi din tineri în mai tineri,
Tu le vezi primind elevii cei imberbi în a lor clas,
Până când din şcoala toată o ruină a rămas.

Vai! tot mai gândeşti la anii când visam în acad?mii,
Ascultând pe vechii dascăli cârpocind la haina vremii,
Ale clipelor cadavre din volume stând s-adune
Şi-n a lucrurilor peteci căutând înţelepciune?
Cu murmurele lor blânde, un izvor de horum-harum
Câştigând cu clipoceală nervum rerum gerendarum;
Cu evlavie adâncă ne-nvârteau al minţii scripet,
Legănând când o planetă, când pe-un rege din Egipet.

Parcă-l văd pe astronomul cu al negurii repaos,
Cum uşor, ca din cutie, scoate lumile din chaos
Şi cum neagra vecinicie ne-o întinde şi ne-nvaţă
Că epocile se-nşiră ca mărgelele pe aţă.
Atunci lumea-n căpăţână se-nvârtea ca o morişcă,
De simţeam, ca Galilei, că com?dia se mişcă. –
Ameţiţi de limbe moarte, de planeţi, de colbul şcolii,
Confundam pe bietul dascăl cu un crai mâncat de molii
Şi privind păinjenişul din tavan, de pe pilaştri,
Ascultam pe craiul Ramses şi visam la ochi albaştri
Şi pe margini de caiete scriam versuri dulci, de pildă
Către vreo trandafirie şi sălbatică Clotildă.
Îmi plutea pe dinainte cu al timpului amestic
Ba un soare, ba un rege, ba alt animal domestic.
Scârţiirea de condeie dădea farmec astei linişti,
Vedeam valuri verzi de grâne, undoiarea unei inişti,
Capul greu cădea pe bancă, păreau toate-n infinit;
Când suna, ştiam că Ramses trebuia să fi murit.

Atunci lumea cea gândită pentru noi avea fiinţă,
Şi, din contra, cea aievea ne părea cu neputinţă.
Azi abia vedem ce stearpă şi ce aspră cale este
Cea ce poate să convie unei inime oneste;
Iar în lumea cea comună a visa e un pericul,
Căci de ai cumva iluzii, eşti pierdut şi eşti ridicul.

Şi de-aceea de-azi-nainte poţi să nu mă mai întrebi
De ce ritmul nu m-abate cu ispită de la trebi,
De ce dorm îngrămădite între galbenele file
Iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile…
De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva
Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda.
Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură,
Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură.

1881

 

 

Lettre II

 

Pourquoi reste-t-elle dans l’encre ma plume, me le demandes-tu?

Pourquoi le rythme, de son charme, comme avant ne m’appelle plus?

Pourquoi dorment entre les feuilles jaunies de mes papiers

Les iambes montants, les dactyles sautillants et les trochées?

Si tu savais le problème de cette vie qui me consume,

Tu verrais que j’avais bien raison de casser la plume

Car à mon tour je demande à quoi bon de s’efforcer

De couler en forme nouvelle l’ancienne langue de la beauté

De cet étrange sentiment qui dans ta harpe somnole ?

Faut-il en faire pour le théâtre, des couplets? Quel triste rôle

Que de chercher pour le dire la forme qui puisse encore

Répondre au goût du monde – des mots répétés par cœur !

Tu me diras que c’est bien que le monde répète mon nom,

Que mes vers puissent attirer toute l’attention des hommes

Du pays, que je dédie aux femmes des poèmes. Vois-tu,

Le dégoût que je ressens, je le noie dans ma raison.

Mon cher, sache-le, ce sentier est depuis longtemps battu;

Il y a dans notre siècle cette espèce de drôles de bardes

Qui s’efforcent par les rimes de devenir cumulards.

En dédiant leurs poèmes aux gens du pouvoir, aux femmes,

On les chante dans les cafés, dans les salons ils s’enflamment;

Car les sentiers de la vie étant étroits, escarpés,

Sous les jupes de quelque femme ils essaient de les passer

En dédiant des livrets à ces femmes dont les maris

Devenus un jour ministres, leur adouciraient la vie.

 

Pourquoi ne voudrais-je écrire ni pour gloire ni pour renom?

Quelle gloire soit-elle celle où l’homme parle dans le désert, tout seul?

Aujourd’hui quand les mortels sont esclaves de leurs passions,

Pour les imbéciles, la gloire vit dans leur imagination.

Se prosternant aux idoles, ils proclament grand un nain

Qui n’est qu’une goutte d’écume dans un siècle de rien.

Accorderai-je ma lyre à l’amour? Une chaîne de chants

Que l’on partage en bons frères entre deux ou trois amants.

Quoi? Fredonner doucement c’était bien de son plein gré

Qu’on entrerait dans le chœur que Ménélas dirigeait?

Car la femme, muge du monde, c’est une école où l’on vient

Apprendre de la souffrance, frivolité et chagrin;

À ces grandes académies des sciences de Vénus

Tant de jeunes se succèdent, les imberbes beaucoup plus,

Les élèves y viennent apprendre la sagesse qui illumine

Jusqu’à ce que de toute école il n’en reste que de ruines.

Hélas! Où sont les années où l’on écoutait les maîtres

Rapiécer le vêtement du temps avec les ancêtres

Et cueillir des tomes les cendres des secondes, pièce par pièce

Pour en trouver dans toute chose mille trésors de sagesse?

Où sont leurs voix murmurantes, une source de horum – harum

Dont jaillissait en lumière nervum rerum gerendarum ?

Avec quelle grande dévotion mettaient-ils habit de fête

À nos coeurs, à nos cerveaux, en parlant des rois d’Egypète, des cieux et des planètes.

 

Je revois dans la mémoire le vieux astronome qui

Du chaos, comme d’une boîte, en sortait des mondes de nuit

Nous disant que les siècles se déroulent et s’enfilent

Éternellement dans le monde comme les perles sur un fil

Alors on sentait le monde prêt à bouger dans la tête

Nouvelle Galilée – la terre prise pour une petite girouette.

 

Enivrés de langues mortes, de planètes, des tomes poussiéreux

Nous prenions le pauvre maître pour un étrange roi miteux.

Et en regardant les toiles d’araignée et les pilastres,

Nous écoutions ce Ramsès en rêvant des yeux bleus d’astres

Et sur un petit bout de page nous écrivions – douce pause 

Des vers pour quelque farouche Clotilde au teint de rose.

Devant moi, du temps d’antan, défilait en drôle de fête,

Tantôt quelque roi soleil, tantôt je ne sais quelle bête,

Le grincement de la plume donnait du charme au silence,

Je voyais des vagues vertes de blé ondoyer en danse,

Ma tête tombait sur le banc – doux et infini délire:

Quand la cloche sonnait, j’ savais, Ramsès même devait mourir.

Alors le monde de nos rêves était réel et possible,

Celui du réel, par contre, nous paraissait impossible.

Dans le monde de nos jours rêver c’est un vrai péril

Se faire des illusions, on est traité d’imbécile.

 

Voilà pourquoi d’ici loin, ne me le demandez plus

Pourquoi le rythme ne me touche pas comme avant

Ni ïambes montants, ni dactyles, ni trochées…

Si je continue à faire des vers, j’ai bien peur que

Les gens n’aient l’idée de se mettre à me glorifier.

Si je supporte facilement, tout sourire, leur aigre haine,

Leurs louanges, à coup sûr, me feraient bien de la peine.

 

1881