Cu profundă admiraţie, minunatei reviste „LUCEAFĂRUL”, un An Nou fericit!
Stelian PLATON,
New York.

Şi ne iartă nouă…

Tatăl nostru sfânt şi mare,
Ducem secolii-n picioare,
Sacii cu suspin în spate,
Spre iluzii destrămate.

Vara tu ne uiţi în ploi,
Ne aşezi în zodii noi,
Prispa casei se destramă,
Iar noi trecem altă vamă.

Tatăl nostru bun şi mare,
Sfânt în beznele stelare,
Cu roua din dimineţi
Spală-ne aceste vieţi.

Când greoi un clopot bate,
Iartă-ne de vechi păcate.
Să ne ierţi tu geamătul,
Ce scurmă-n noi cu freamătul.

Ni se destramă soarele,
Ard în ochi altarele,
Se-acreşte vinul în pahare
Şi tot nu ştim încă ce doare.

Anotimp imaterial

Credibilă s-a întors acuma iarna,
Şi vom cădea de pe îngusta bârnă,
Dezechilibraţi pe pasul înainte,
Nici nu ştim ce am lăsat în urmă.

Vinovaţi de inocenţă infantilă,
Semănăm mai mult cu sclavii de alcool.
Între oameni şi prostie-i o idilă,
Şi păstrăm indiferenţa în formol.

Tu ţara mea, dar, ce mai poţi decide,
Când anotimpu-acesta imaterial,
A semănat în viaţa ta numai cădere,
Şi numele ţi-au pus sub un dispreţ total?

Noi, suduim şi lăcrimăm în gânduri,
Când strigătul se răscoleşte-n toate,
Aş pune politicieni în rânduri
Şi cu respect i-aş invita la moarte.

Roşul mac

Azi ne mulţumim cu depărtarea,
Şi cu scrisori topite-n ploi,
Te-a ascuns între petale floarea,
Pe care o iubeam noi amândoi.

Acum se estompează amintirea,
Aprinsă în petalele de mac,
Într-un pahar îşi plânge amăgirea,
Pe o terasă sub un nins copac.

A putrezit şi clanţa uşii mele,
Fereastra mi s-a înegurat,
Mucegăiesc rotunde cafenele,
Unde chipul tău l-am descifrat.

Te caut prin ecouri ofilite,
Cu umbră legănată şi domoală,
Pe unde frunze cad ademenite,
Şi roşul mac petală cu petală.

Iarnă cu Lună

Se odihnesc luceferi pe zăpezi,
Cel mai frumos acum îmi pare;
Geruiţi vibrează pomii în livezi,
Luna iese goală pe cărare,
Cel mai frumos acum îmi pare.

Se odihnesc fantomele pe la fântâni,
Cu blând surâs aprins, de semizeie.
Bezna se-ncălzeşte pe marii lor sâni,
Ca-n pulpe arcuite de femeie,
Cu blând surâs aprins de semizeie.

Amirosind a cântec trist de noapte,
Se lasă grea cortină peste zare,
Vântu-adună zăpezi necoapte
Şi i le pune Lunii pe cărare,
Cel mai frumos acum îmi pare.

Albatrosul rănit

Prea departe şi adânc ţipă-n beznă un albatros,
Ciugulind din valuri Luna, se roteşte-n amintiri,
Zborul lui planat atinge, surâzând, valul spumos,
Aripile-i bat egale, cum bat ploapele-n clipiri.

Ţin pe puntea navei sparte, pe genunchi însingurarea,
Pun absenţa ta în prora şi brăzdez oceanul crunt.
Somnoroase mici meduze jalonează lin cărarea,
Navighez sub zări arcate şi le sorb timpul cărunt.

Nici nu e cântec mai trist ca siajul navei mele.
Trupul tău în falduri albe plutea-n ceaţă aşteptând,
Aveai pe cap tiară sfântă din tremurătoare stele,
Şi într-un palid chip de înger noi ne-am contopit plângând.

E doar ecou întârziat acest drum nestăpânit,
Şi tăcerea unde arde sfiosul albatros rănit.