Primit pentru publicare: 13 dec.2014.
Autor: Georgică MANOLE

Publicat: 14 dec. 2014.

STAN  V. CRISTEA,  TELEORMANUL  ŞI  EMINESCU (II)

– EMINESCU  ŞI  TELEORMĂNENII  DIN  BUCUREŞTI –

După cum se ştie, în octombrie 1877 Eminescu va reveni în Bucureşti.  Avea 27 de ani şi venise după  câteva experienţe destul  de importante pentru formarea personalităţii sale. Stan V. Cristea aminteşte câteva dintre acestea:  debutul în „Familia”, sufleur la „Teatrul cel Mare” din Bucureşti, participări la acţiunile Societăţii „Românismul” sau la şedinţele Cercului literar „Orientul”, toate în 1869, studii la Viena (1869-1872), studii la Berlin (1872-1874), revine în ţară şi va fi bibliotecar la Iaşi (1874-1875), revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui (1875-1876) sau corector şi redactor la „Curierul de Iaşi” (1876-1877).

În Bucureşti revine ca redactor la ziarul „Timpul” unde intră în contact, printre alţii, şi  cu teleormănenii Grigore G. Păucescu, George I. Manu, Anghel Demetriescu, Dimitrie Teleor, George Secăşanu şi Zaharia Petrescu, dar,  scrie Stan V. Cristea,  „şi cu alţi politicieni sau cunoscuţi de obârşie teleormăneană”.  Autorul pune în faţa cititorului câteva statistici  pe care nu le ştiu mulţi istorici literari: în câte locaţii îşi mută redacţia  ziarul „Timpul” în perioada 1877-1833,  adresele la care a locuit Eminescu în Bucureşti (şi nu sunt puţine), precum şi o enumerare  a restaurantelor, berăriilor, birturilor şi cafenelelor frecventate de poet.

Intrând la „Timpul”, unde „avea obligaţia să dea trei articole pe săptămână şi să urmărească presa străină, îndeosebi pe cea germană” şi să conducă „lupta ideologică şi demascarea filistinismului liberal” (Augustin Z. N. Pop), munca depusă de Eminescu va fi istovitoare.  Că activitatea pe care Eminescu o făcea la „Timpul” era una epuizantă, reiese, după cum  spune autorul, şi din scrisorile sale către Veronica Micle, către tatăl său sau prietenilor din Iaşi. În sprijinul acestei aserţiuni, Stan V. Cristea citează doi teleormăneni care l-au cunoscut bine pe Eminescu:  Anghel Demetriescu: „…Şefii partidului petreceau verile în răcoarea munţilor străinătăţii, iar el, sărac, nenorocit, nebăgat în seamă, exploatat chiar de cei ce-l preţuiau – asuda în zăduful muncii silnice de la Bucureşti”;  Dimitrie Teleor: „…Parcă îl văd pe Eminescu în redacţia din Pasagiul Român, stând la masă şi scriind toată ziua pe file de hârtie litere asiriene şi haldeice”.

Un alt teleormănean, Grigore G. Păucescu,  va scrie prefaţa la volumul „Culegere de articole d`ale lui M. Eminescu publicate în „Timpul” în anii 1880 şi 1881” şi apărut în 1891.  Pentru modul exemplar de acţiune a lui Eminescu la ziarul conservator „Timpul” cât şi pentru  actualitatea celor scrise de Păucescu, chiar şi după 123 de ani de la punerea lor în pagină, o redăm integral:

Legăturile  lui Eminescu cu Grigore G. Păucescu au fost permanente şi nu numai  la  redacţia „Timpului”, ci şi prin vizitele pe care le făcea familiei Păucescu acasă.  Scrie Stan V. Cristea: „Eminescu a venit, prin urmare, în casa lui Grigore G. Păucescu, în calitatea pe care o avea de prim-redactor al ziarului „Timpul”, mai întâi la întrunirile pe care le ţineau aici fruntaşii conservatori, a venit apoi să participe la întrunirile „Junimii”, dar a venit cu plăcere şi la saloanele literare pe care le ţineau soţii Grigore şi Zoe Păucescu”.

Stan V. Cristea, citându-l pe Nicolae Petraşcu, reţine două aspecte cu privire la relaţia Păucescu-Eminescu: a) „a avut în casa sa, timp îndelungat, un salon literar, în care se citea şi se discuta lucrările tuturor scriitorilor tineri, între care şi Eminescu”; b)  dintre poeziile lui Eminescu, Păucescu evidenţia mereu „Scrisoare I”, „care-i plăcea mai mult şi pe care o credea cea mai frumoasă şi mai înaltă pagină literară românească”; „Păucescu o recita totdeauna cu un fel de religiozitate, străbătând parcă el însuşi timpurile îndepărtate de care vorbeşte poetul”.

Autorul studiului în discuţie  aminteşte şi o  notă a lui G. Călinescu prin care recunoştea că Păucescu era un adevărat  „amfitrion de scriitori”, găsind benefice şi cordiale legăturile lui Eminescu  cu „blândul Grigore Păucescu”, precum şi legătura acestuia cu familia lui Eminescu.  În susţinerea  legăturii cu familia poetului, Stan V. Cristea   reţine conţinutul unei scrisori a soţiei lui Păucescu, adresată la două săptămâni de la moartea lui Eminescu, scrisoare care se află în arhiva Muzeului Memorial „Mihai Eminescu” din Ipoteşti, şi în care se vorbeşte despre sora poetului, Harieta, aflată la Râmnicu Sărat pentru tratament: „Aici am găsit pe sora lui Eminescu, care, închipuieşte-ţi că de la vârsta de 5 ani era paralizată, era făcută ghem, nu era crescută mai mult ca un copil de 10 ani, sunt acuş trei ani de când vine, în anul întîi i se a întins picioarele şi i se a înţepenit mijlocul că era moale, în anul alu doilea a început să crească dar a crescut cu o mare repeziciune, şi a început să facă şi ea piept, pulpe, în sfârşit să se facă femeie, căci are 26 de ani. (…) Mă am dus eu singură la biata Emineasca şi când i-am dat 100 f parcă i-aş fi dat un milion aşa era de mulţumită, mâncare îi dă bietul doctor Apostoleanu”.

Influenţa familiei Păucescu era aşa de puternică asupra tinerilor intelectuali bucureşteni şi asupra scriitorilor încât, notează Stan V. Cristea, Emilia Şt. Milicescu spune la un moment dat că la adăpostul unui pretins mecenat,  „…Păucescu depopula cenaclul „Junimii” şi submina autoritatea lui T. Maiorescu asupra tinerei generaţii de scriitori”.

În repetate rânduri,  distinsul intelectual teleormănean Stan V. Cristea, ţine să evidenţieze că „ soţilor Zoe şi Grogore Păucescu, Eminescu le-a purtat tot timpul mare respect”. În susţinerea afirmaţiei, autorul aminteşte scrisoarea trimisă de Eminescu, de la Mănăstirea Neamţului, la 26 ianuarie 1887, lui Alexandru Vlahuţă, din care reţine: „Sărutându-te şi rugându-te să spui complimentele mele d-nului şi d-nei Păucescu, rămân al tău, credincios prieten M. Eminescu”.

Perfect îndreptăţit şi având în vedere relaţia Eminescu-Păucescu, Stan V. Cristea se întreabă  „dacă Eminescu l-a însoţit vreodată pe Grigore G. Păucescu în Teleorman, în vreo campanie politică, ori dacă a ajuns cumva în casele acestuia de la Roşiorii de Vede sau la conacul de la Săceni, aici, mai ales unde Păucescu se retrăgea, deseori…”. Ca un fel de răspuns acestei întrebări, autorul notează: „O relatare a lui Matei Gr. Păucescu, fiul lui Grigore G. Păucescu, repovestită, prin 1989, de către poetul Alexandru Popescu-Tair, cum că Eminescu ar fi poposit în casele lui Păucescu de la Roşiorii de Vede şi că, de aici, ar fi făcut o plimbare cu cabrioleta până la Săceni, la moşia lui Păucescu, pare să nu aibă nici o susţinere documentară, deocamdată”.

Aspectul este pus în discuţie şi de poetul, prozatorul şi publicistul teleormănean Lucian Paraschivescu, cel care, după citirea primei ediţii a studiului în discuţie, va scrie în „Teleormanul”: „Am citit cu sufletul la gură, în special referirile la contactele lui Eminescvu cu Grigore G. Păucescu. Din păcate, o foarte veche întrebare a rămas fără răspuns clar:  a vizitat, oare, poetul nepereche comuna Săceni? Comuna în care G.G. Păucescu avea un superb conac! Comuna în care s-a născut… Tatăl meu îmi pomenea când şi când de vizita asta pe care i-o descrisese cu lux de amănunte un bătrân administrator al moşiei. Documentele sunt cele care ransformă viaţa în istorie… Şi totuşi, cât de fascinantă pare viaţa rămasă în afara lor!”.

Alături de „blândul” Grigore G. Păucescu, un alt teleormănean care  s-a „intersectat” cu Eminescu  este şi „bravul general”  George I. Manu. Stan V. Cristea, citând surse pe care le-a studiat cu un desăvârşit spirit de acribie, face un portret al generalului din care reţinem: „militar de carieră”, „om politic conservator moderat”, „membru marcant al conducerii Partidului conservator”, „membru fondator al ziarului conservator „Timpul” alături de Grigore G. Păucescu şi Leonida Paciurea” etc.

Deşi Matei Eminescu, fratele poetului, considera că George I. Manu se număra printre aceia care erau contra lui Eminescu, Stan V. Cristea demontează această credinţă pornind de la două realităţi obiective:  a) cei doi fraţi ai lui Eminescu, Gheorghe şi Matei, au îmbrăţişat cariere militare şi, de aici, spune autorul, „ avem suficiente motive să credem că percepţia lui Matei Eminescu era una subiectivă, exprimând , mai degrabă, resentimentele sale faţă de generalul Manu”; b) niciodată Eminescu nu şi-a manifestat  adversitate faţă de general. Din contră, constată Stan V. Cristea: 1. „despre faptele sale militare, ca şi despre împrejurările în care este nevoit să-şi dea demisia din armată, în 1884, Eminescu insistă destul de mult în publicistica sa, arătându-i o admiraţie profundă”; 2. „apoi, în tot timpul cât s-a aflat în redacţia „Timpului” şi, deci, alături de fruntaşii conservatori, Eminescu ar fi putut să simtă „adversitatea” generalului, dacă ea ar fi existat cu adevărat, şi astfel ar fi putut reacţiona în vreun fel, cum a făcut-o în alte cazuri, ori ar fi putut ignora numele acestuia”.

Cititorul atent al acestui studiu va găsi şi câteva aspecte importante din viaţa lui Matei Eminescu, printre care şi cea privind misiunea militară care a vizitat Germania. Alături de generalul Manu, din misiune a făcut parte şi Matei Eminescu. În cadrul unui exerciţiu comun, Matei ar fi căzut de pe cal, fapt ce i-ar fi atras supărarea generalului.

Eminescu a fost   bun prieten şi cu „aristocraticul profesor” teleormănean Anghel Demetriescu.  Notează Stan V. Cristea: „Cu profesorul Anghel Demetriescu (1847-1903), Eminescu s-a cunoscut încă de pe vremea când activau împreună, în anii 1868-1869, în Societatea „Românismul”, Demetriescu fiind membru în comitetul de conducere al societăţii. Cei doi s-au cunoscut mai bine, însă, în perioada studiilor pe care amândoi le făceau la Berlin”.

Fericită decizia autorului de a readuce în paginile studiului acel „admirabil portret al junelui Eminescu din acea perioadă” făcut de Demetriescu: „Eminescu – e drept – nu purta nici o stigmată de diformitate pe corpul său, nu era cocoşat ca Leopardi, nici şchiop ca Byron, nici chinuit de o boală dureroasă şi incurabilă ca Lenau şi ca Heine. Dimpotrivă, se bucura de o sănătate perfectă. Talia sa era înaltă, osatura şi musculatura admirabile, umerii laţi, iar pieptul bine dezvoltat permitea plămânilor să se dilate şi să respire cu toată libertatea.

Capul său de Apollo era împodobit cu un păr bogat şi strălucitor, fruntea înaltă şi puţin recurbată înapoi, trăsăturile faciale armonice şi o expresie virilă, ochii mari de oriental cu o privire dulce şi melancolică, o gură cu buze cărnoase şi senzuale, totul anunţa într-însul o viaţă luxuriantă şi rezistentă. Înfăţăşarea lui era aşa de frapantă, încât nimeni nu l-ar fi văzut întâia oară fără să se ăntrebe cine este el.

Seva vieţii într-însul se ridica necontenit şi în toate ramurile, vegetaţia interioară a dorinţei, a speranţei şi a iluziei era continuă în frumoşii ani ai tinereţii; intemperiile lumii şi asprimele vieţii nu puteau să-l facă a lâncezi…”.

Anghel Demetriescu, pe care în perioada studenţiei la Berlin, colegii îi spuneau când „Goethe”, când „Steaua României”, s-a alăturat lui Titu Maiorescu  în 1876 şi, alături de alţii, au pus bazele „Junimii” bucureştene, la  a cărei serate participa activ şi Eminescu.

Urmează „anecdoticul”  Dimitrie Teleor. Scrie Stan V. Cristea: „Despre I. L. Caragiale, cu care era prieten, Teleor spune undeva că îl cunoştea „de la 1876, când scria la „Timpul” cu Eminescu şi cu Slavici”. Autorul ne reaminteşte cele „două gesturi de mare nobleţe”  pe care Teleor le-a făcut faţă de Eminescu: 1. circula o epigramă cu adresă la Eminescu: „Un X… pretins poet, acum / S`a dus pe cel mai jalnic drum.. / L`aşi plânge dacă în balanuc / Destinul său n`ar fi mai bun, / Căci până ieri a fost năuc / Şi nu ie azi decât nebun.”  Teleor va trimite epigrama la tipar, divulgând şi autorul ei, nimeni altul decât Macedonski; 2. la 7 august 1883, Teleor demisionează de la „Literatorul” lui Macedonski, gestul fiind un protest împotriva epigramei la adresa lui Eminescu.

Stan V. Cristea , citând biografii vremii, descrie jocurile de popice dintre Eminescu şi Teleor, precum şi o amintire a acestuia când la birtul lui Ştefănescu, Eminescu „lunea capul între mâini şi începea sî cânte doine din Transilvania, aşa cum le cântau mocanii, şi cânta câte o oră întreagă”.

Alţi teleormăneni aflaţi în contact cu Eminescu sunt „imberbul”  George Secăşanu  şi doctorul Zaharia Petrescu.  Ultimul a fost unul dintre cei doi medici, celălalt fiind Alexandru Şuţu, care, la 20 maerie 1889,  „au examinat starea lui Eminescu, recomandând şederea sa într-un institut medical, „spre îngrijire şi căutare”.  Cei doi medici vor întocmi un  raport medico-legal, raport  pe care Stan V. Cristea îl redă în studiul său. (VA URMA).