Revista Luceafărul

Meniu



Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 9 → 2017

Tableta de Marin IFRIM: Cei șapte ani de acasă!

Primit pentru publicare: 6 sept. 2017
Tableta de Marin IFRIM
Publicat: 6 sept. 2017
Editor: Ion ISTRATE

 

 

 

Cei șapte ani de acasă!

La înmormântarea poetului Gheorghe Istrate, luni, 4 septembrie 2017, Mircea Dinescu mi-a făcut o impresie excelentă. S-a purtat cu mult peste așteptările mele și ale altora. Voi scrie câteva rânduri, cândva, când o să am timp. Acum vreau să scriu despre cei șapte ani de acasă ai fiecăruia dintre noi. Încep de la evenimentul funerar mai sus amintit. În curtea casei în care locuitorii, dar și scriitorii veniți din Buzău, Vrancea, Râmnicu Sărat, București etc., respectau protocolul silențios al unor astfel de evenimente. Într-o lume mică, într-un spațiu îngust, pe trotuarul lipit de casa în care Gheorghe Istrate amuțea eternitatea, veneau, pe rând, sau în grup, cei care au simțit nevoia sufletească, sau obligația cazonă, de a fi prezenți acolo. Ceva firesc. Numai că, la un moment dat, pe micuța alee, situată în imediata apropiere a unui beci în (re)construcție, a apărut un șarpe, unul cu ochelari, care, ca și cum ar fi fost invitat la vreo sindrofie de partid, s-a dus direct la cel care se ocupa de toate necazurile unei înmormântări, a cuiva drag neamului lui Istrate, și s-a recomandat ca și cum venise acolo cu toată instituția pe care, lăsa să se înțeleagă, ar fi reprezentat-o oficial. Un purice cu față de girafă, care, după ce s-a autoprezentat, s-a dus la un foarte cunoscut scriitor român, aproape un clasic în viață, căruia, acest anorgan de partid, așa, de undeva de la buric în jos, i s-a adresat scriitorului: ”Ce faci mă F., ai de dat 20 de lei pentru coroană”. La per tu. Diferența dintre cei doi e cosmică, unul e prost și rău ca noaptea cutremurelor totale, celălalt e un om cu demnitate, cu instinctul muncii în celule. Așa apropiere bolnavă nu am mai văzut. Deh, faliile! Cei șapte ani de acasă. Despre insul ăsta, inspector de coroane la înmormântări, nu mai am a spune mare lucru. Omul e greu de explicat. A făcut cât a putut de rău, oricui cu mare plăcere. Se pare că instituția în care încă se duce la toaletă îl va pensiona. Era și timpul, se va trage apa și se va ține o slujbă din aceea de exorcizare a clădirii în care și-a făcut nevoile nelumești. Revin la cei șapte ani de acasă. E o chestiune pe care tata m-a obligat să o respect. Cu strictețe constantă, de peste patru decenii, mă adresez lui Dumitru Ion Dincă, prietenul meu, cu cea mai simplă și respectuoasă formulă: Domnule Dincă. Din când în când, când devin sentimental îi zic nenea Mitică. Între noi nu e o diferență mare de ani. Schimb registrul. În vremea în care, ajuns la potoul vieții, poetul Ion Nicolescu hălăduia prin Buzău, cu stomacul cât o gumă de mestecat, venea și pe ”moșia” mea de la Casa de Cultură a Sindicatelor Buzău. Uneori aveam senzația că mi-a fost adus. M-am purtat cu el, și cu stomacul său strigător la cer, cum am putut mai bine. Biroul meu era cantina sa. Asta nu înseamnă că, la un moment dat, m-aș fi putut tutui cu Ion Nicolescu. Pentru mine era maestrul Ion Nicolescu. Sau nea Ion. În schimb, veneau peste noi, peste discuțiile mele cu enigmaticul Ion Nicolescu, fel de fel de limbrici literari locali. Și i se adresau cu aceeași sete de egalitate între un parfum celest și un rahat de haltă CFR: ”Mă Ioane”. Unora dintre ei le-am explicat omenește că nu e corect să se tragă de brăcinari cu un poet uriaș. N-au înțeles nimic. Ion Stanciu, un poet absolut inconfundabil, îmi cer iertare pentru alăturarea acestor termeni, timp de 30 de ani m-a rugat să-i zic ”pe nume”, adică simplu și firesc oarecum: Ion/Ioane. Nu am putut. La fel și cu prozatorul George Vioreanu, fostul meu profesor de istorie, care, din când în când, la o bere, mă ruga să vorbesc cu el la ”per tu”. Dacă am vreun defect de educație, acesta ar fi. Asta nu înseamnă că sunt un tip care nu știe cu ce se consumă cei șapte ani de acasă. Atât mi-a lăsat tata moștenire. Vă dați seama, dacă aș gândi altfel, ar fi ca și cum, Dumnezeu sau Fiul său, ar veni la aceeași paranghelie cu mine. Iar eu, precum băiatul care reprezintă instituții, m-aș duce în fața Lor și i-aș lua, așa, la stânga împrejur: ”Ce mai faci măi Tăticule, dar tu, Fiule?”. Cu bătăi pe umăr.  Ca de la grad de popotă locală la cantină celestă. Cei șapte ani de acasă sunt și cei din vecii vecilor. Judecând după această normă, ei, cei fără cei șapte ani de acasă, au venit pe lume în fundul gol, nu sunt luați în seamă de nimeni, nici măcar de dronele în misiuni de înmormântări sătești în mijlocul universului. Familii sărace cu duhul, obeze cu ideologia. În primii șapte ani de viață, nu există partide. E o treabă de virginitate fizică și morală. Apoi vin moroii, cei mai răi dintre ademenitori, viitorii trecutului, Boala universală a unor locuri și oameni în care Raiul s-ar fi simțit ca la el acasă… Fiat lux!

 

                                                         



Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2017 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5