III.SPIRITUL HARETIAN ÎN CULTURA ROMÂNĂ
 Acad. Alexandru ZUB

 S-a mai scris pe această temă, în răstimpul parcurs ce a trecut de la moartea savantului şi reformistului „om al şcolii”. Eu însumi am socotit oportun să evoc acest spirit, ocazional, pentru a semnala din mers existenţa unui asemenea trend (dacă se îngăduie formula) în învăţământul românesc, cu accente noi, abia sesizabile, în vremuri de acute convulsii sociale[1]. „Haretismul, conchideam într-un eseu, cu două decenii în urmă, rămâne un fenomen complex şi încă plin de resurse pentru cel care caută în trecut sugestii ameliorative”[2]. Este o idee ce merită a fi repusă în discuţie, chiar şi nesistematic, într-un moment când sistemul nostru educativ se află încă în plină criză[3].

Născut la Iaşi, în 1851, sub regimul Convenţiei de la Balta Liman, mort în 1912, la Bucureşti, pe când România căuta să joace un rol de arbitru în noua criză orientală, Spiru Haret a traversat o epocă dintre cele mai demne de interes pentru istoria şi cultura naţională. A studiat la Dorohoi şi Iaşi, în anii când „fierbea unirea” (după cunoscuta expresie), continuând-o în capitala noului stat extracarpatin, în anii marilor reforme, la Colegiul Sf. Sava şi la Universitatea abia înfiinţată. Moartea părinţilor şi lipsurile materiale l-au făcut să asume de timpuriu răspunderi ce aveau să sporească mereu, până la cele de ordin ministerial, în ţara ajunsă între timp independentă şi pe cale de a se moderniza rapid[4]. Colaborarea cu P.S. Aurelian la societatea cooperatistă „Economia” l-a ajutat să înţeleagă mai bine realităţile unei lumi pline de convulsii, dar şi gata să prospere. Stagiul de profesor la Şcoala normală a Societăţii pentru învăţătura poporului român nu e mai puţin semnificativ sub latura amintită. Ajuns ministru al Instrucţiunii, în 1874, Titu Maiorescu l-a ajutat să plece la Paris, cu o bursă dedicată tinerilor studioşi dar fără mijloace. La 3 iulie 1875, Haret obţinu acolo licenţa în matematici; la 9 august 1876 în fizică, iar mai apoi, la 30 ianuarie 1878, un doctorat în mecanica cerească, sub îndrumarea lui Victor Puisseux[5]. Invitat să predea la Universitatea din Grenoble, tânărul savant   s-a întors totuşi în patrie, devenind profesor la 27 de ani, membru corespondent al Academiei la 28, inspector general al şcolilor în 1883, apoi secretar general la ministerul de resort, în 1885, iar în cele din urmă ministru (cu unele sincope) din 1897 până în 1910, ani în care a gestionat reforma educaţiei la orice nivel[6]. Este un parcurs eminent, care l-a situat printre cele mai de seamă personalităţi ale epocii.

Şcoala românească, îndeosebi, îi datorează enorm lui Spiru Haret, matematician, astronom, profesor de elită şi om politic neatins parcă de noxele politicianismului, după cum rezultă din mărturiile epocii, din studiile ulterioare şi mai ales din preţioasa lui arhivă, pusă în valoare de G. Adamescu şi de alţi colaboratori[7].

Ambiţiile lui socio-profesionale s-au nutrit, se poate spune, din elanurile difuze ale timpului, ca şi din ideile de optimizare existente în epocă. Chestia ţărănească (folosim chiar titlul unei lucrări haretiene) se afla de mult pe tapet şi constituia oarecum „nodul gordian” al societăţii noastre la începutul secolului XX. Ministrul instrucţiunii şi cultelor era destul de bine plasat ca să-i aprecieze gravitatea. Trebuia să se asigure, de aceea, posibilitatea ca ţăranii să devină proprietari, să beneficieze de şcoală, justiţie, administrare judicioasă la toate nivelele. Respectul proprietăţii trebuia să se armonizeze prin urmare cu un cult al muncii bine făcute şi cu valorile omologabile din trecut.

Iniţiativele lui Haret de revigorare economică şi culturală a satului   s-au bucurat de succes în primii ani ai secolului, în pofida crizei persistente şi a convulsiilor din mediul rural. Spiritul asociativ, dovedit fecund în lumea apuseană, începea să rodească şi la Dunărea de Jos, unde se şi vorbea de mişcarea haretiană ca de un fenomen plin de promisiuni pentru viitor, însă şi periculoasă pentru ordinea existentă. Haret era adesea asociat cu poporanismul lui Stere şi cu alte orientări afine din epocă. Esenţial era, în viziunea sa, apostolatul în slujba lumii rurale, folosirea corpului didactic pentru a se obţine progrese în orice domeniu. Marele său merit, s-a spus deja, este de „a fi introdus în societatea românească – cu autoritate şi dezinteres personal – instituţii de un tip nou, participativ şi un alt tip de acţiuni cu caracter obştesc, solidarist şi acţional”[8].

Cum remarcam mai demult, el era convins că învăţământul joacă un rol de regulator social şi de remediu la numeroasele carenţe, plasând-o în miezul preocupărilor de reformă, de remodelare „ştiinţifică” a statului[9]. Ca şi altor intelectuali din epocă, îi repugna diletantismul în politică, improvizaţia legislativă, căutând să pună la temelia reformelor un sistem coerent de gândire, definit apoi ca o „mecanică socială”, în acord cu tendinţele timpului său.

Deşi nota critică e prezentă peste tot în discursul haretian, nu acesta domină, ci nota constructivă, intenţia de a genera un plus de bine în societatea românească. Contactul permanent cu realitatea, cu lumea concretă, asupra căreia voia să-şi exercite influenţa melioristă rămâne caracteristic în cazul său. Tot astfel, proiectul definirii ei cât mai exacte, prin apel la concepte şi formule matematice. Prin Mécanique sociale, el voia să rezolve problemele stabilităţii echilibrului social, identificând principiul minimei acţiuni, după cum singur rezuma finalitatea operei într-o misivă către Gustave Le Bon, unul dintre cei mai de seamă specialişti în domeniu[10]. Apelul la Auguste Comte, în chiar prefaţa volumului, nu e o simplă curtoazie de autor ce se voia raportat la o tradiţie onorantă, ci un fel de a-şi motiva demersul, disociind „dinamica socială” a părintelui filosofiei pozitive de „mecanica socială” pe care ţinea el însuşi să o recomande[11]. Haret se vădea astfel un devot al „metodei ştiinţifice a problemelor sociale”, într-un moment când unii declarau ştiinţa deja falită sau anarhică[12].

Această raportare tonică la rolul ştiinţei în lumea modernă, cu aplicaţie la zona socialului, constituie una din cele mai preţioase moşteniri lăsate de Haret, savantul pasionat de mecanica astrelor, dar silit de împrejurări să se ocupe de rânduielile sociale more mathematico. „Se poate spera, conchidea autorul în prefaţă, că într-o zi vor fi introduse (asemenea) metode în rezolvarea multor chestiuni care azi sunt prea adesea lăsate pe seama inspiraţiei de moment, sau a hazardului, sau a pasiunilor”[13].

La fel aveau să gândească, peste numai un septenal, fondatorii Asociaţiei pentru ştiinţă şi reformă socială, însă fără a mai pune acelaşi accent pe matematizare. Politica, redusă de regulă la expediente şi intrigi, dacă nu la simple infamii, trebuia să devină, în viziunea lui Haret, „o ştiinţă foarte grea, însă edificată pe baze sigure şi solide”[14]. Sintagma însăşi nu era cu totul nouă, căci o folosise un confrate cu ceva timp înainte[15], iar un altul recomanda cvasi concomitent să se recurgă la metode matematice şi „pe terenul mişcător al vieţii”, deşi acesta comportă un număr imens de variabile[16].

Acţiunea lui Haret, definită ca atare îndeosebi pe tărâm social, a avut un corolar teoretic, prin sinteza sociologică din 1910, iar prin aceasta o posteritate mai fecundă, la care s-au raportat mereu biografii şi exegeţii săi. Trebuie spus însă că Haret se înscria într-un curent de gândire, pe traseul căruia, venind din domenii diferite, pot fi întâlniţi P.S. Aurelian, G. Panu, Dr. C. Istrati, V. Kogălniceanu, R. Rosetti, A.D. Xenopol, N. Iorga, nume ce ar merita, fiecare în parte, să fie analizat sub unghiul amintit.

Cu unii Haret a colaborat destul de intens, în învăţământ, cercetare academică, dialog social, spiritele afine întâlnindu-se firesc pe linia unei demofilii de sorginte paşoptistă, însă cu nuanţe impuse de noile împrejurări. Poate că cel mai aproape, ca tip de a se raporta la realitatea socială şi de a teoretiza domeniul, este A. D. Xenopol, istoric, filosof, economist şi sociolog de marcă, unul care debutase cu studii despre cultura naţională şi civilizaţiile lumii, pentru a-şi încheia cariera, spectaculos, cu o teorie a istoriei[17]. Afinităţile evocate nu i-au împiedicat pe cei doi să se confrunte public, pe tema reformelor şcolare, domeniu atât de aporetic, atunci ca şi acum[18]. Nu e locul să căutăm nuanţele.

Acelaşi lucru se poate spune şi privitor la relaţia cu mai tânărul       N. Iorga, a cărui atitudine critică faţă de contemporani l-a pus în nesfârşite situaţii conflictuale. În ultimii ani ai secolului XIX, el a publicat două studii analitice extrem de severe (Opinii sincere, 1899; Opinii pernicioase ale unui rău patriot, 1900), în care îndemna totuşi „să profităm de acest secol pentru a desăvârşi organizarea noastră, pentru a învia idealismul nostru, pentru a învăţa să muncim, fiindcă din munca fiecăruia, adunată la un loc, se întrupează măreţia unui popor”[19].

În ansamblu, se poate spune că ultimii ani din secolul XIX şi primii lustri din secolul următor au cunoscut, în România, o mulţime de proiecte novatoare, sub semnul unei resurecţii semnificative a spiritului public. Sintagma ultimă, „spirit public”, circula intens în epocă, dar a fost investită cu prestigiu european, tocmai atunci, între alţii, de un analist al influenţei franceze în România[20]. Într-un anume sens, Haret a fost, la timpul său şi a rămas o chintesenţă a acelui spirit, un reper de neocolit în evoluţia acestuia, legat mai cu seamă de sfera educaţională, însă definitoriu şi pentru lumea românească modernă în ansamblu[21]. El a însemnat nu numai legislaţie şi organizare şcolară, într-o epocă de mari convulsii, ci şi soluţii de redresare a satului românesc, în primul rând, soluţii pragmatice şi mereu actuale.

I s-a spus îndeobşte spirit haretian, însă am putea găsi şi alte definiţii, oarecum la fel de motivate, din moment ce un asemenea spirit exista şi în cercul Junimii, la Iaşi, din care făcuseră parte Maiorescu, Xenopol, Conta, Eminescu, de al căror nume e strâns legată şi istoria şcolii[22]. Nu e de mirare că Societatea academică din Cernăuţi (1895) se numea tot Junimea, revendicându-se de la faimoasa înaintaşă. În acelaşi spirit, s-au fondat o mulţime de asociaţii, cluburi, societăţi, ligi culturale, ca un semn că lumea intrase în alt ciclu al istoriei, unul stând – cel puţin aparent – sub zodia solidarismului[23].

E un vast capitol de istorie, încă neexplorat cum se cuvine. Îl vom găsi acolo, mereu, în ipostaze multiple, pe Spiru Haret sau măcar spiritul său de exemplară devoţiune faţă de comunitatea apartenentă.

Note:
 [1] Alexandru Zub, În spirit haretian, în vol. Şcoala Normală de la Şendriceni. Evocări, 1917-1957, Bucureşti, Litera, 1978, p. 7-9 (infra: Şcoala Normală); Înapoi la Haret!, în vol. Chemarea istoriei: un an de răspântie în România postcomunistă, Iaşi, Junimea, 1997, p. 128-133 (din Cronica, 38/1990, p. 1, 2); Spiru Haret – lecţia reformatorului, în Dacia literară, XXII, 3/2011.
[2] Idem, Chemarea istoriei…, p. 133. 
[3] Cf. Nicolae Arsenie, Haret, criza şi cota neunică, în Flacăra lui Adrian Păunescu, XI, 5 (4-10 feb. 2011), p. 11; Viorel Barbu, Un proiect care merită o şansă: legea educaţiei naţionale, în Ziarul de Iaşi, 5 feb. 2011, p. 6.
[4] Cf. Şerban Orăscu, Spiru Haret, Bucureşti, EŞE, 1976, p. 7-15.
[5] Ibidem, p. 19-26.
[6] Ibidem, p. 28-38.
[7] Operele lui Spiru C. Haret, vol. I-XI, Bucureşti, f.a.; Iaşi, Moldova, 2010 (infra: Operele).
[8] Ş. Orăscu, op. cit., p. 110-112.
[9] Cf. Alexandru Zub, Şcoala Normală…, p. 8.
[10] Operele, X, 2010, p. 293.
[11] Ibidem, p. 297.
[12] Ibidem, p. 298.
[13] Ibidem, p. 300.
[14] Ibidem, p. 301.
[15] L. Winiarski, Essai sur la mécanique sociale, în Revue internationale de sociologie, Janvier 1899 (apud Operele, X, p. 292).
[16] Émile Picard, La mathématique dans ses rapports avec la physique, Rome, 1908 (apud Operele, X, p. 302).
[17] A. D. Xenopol, Scrieri sociale şi filozofice, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1967, passim.
[18] N. C. Enescu, Politica şcolară în polemica A. D. Xenopol – Spiru Haret, în vol. A. D. Xenopol. Studii privitoare la viaţa şi opera sa, Bucureşti, Ed. Academiei, 1972, p. 337-344.
[19] N. Iorga, Opinii sincere şi pernicioase ale unui rău patriot, ed. Andrei Pippidi, Bucureşti, Humanitas, 2008, p. 7.
[20] Pompiliu Eliade, De l’influence française sur l’esprit public en Roumanie. Les origines, Paris, Leroux, 1898; trad. rom., Univers, 1982.
[21] Cf. Ion Bulei, Lumea românească la 1900, Bucureşti, 1984; Atunci când veacul se năştea, Bucureşti, 1990.
[22] Cf. Alexandru Zub, Junimea, implicaţii istoriografice, Iaşi, 1976.
[23] Cf. Petre Dan, Asociaţii, cluburi, ligi, societăţi. Dicţionar cronologic, Bucureşti, 1983.

SPIRU HARET:
LECŢIA REFORMATORULUI

 Autor, Acad. Alexandru ZUB

În plin proces de schimbări socio-politice şi mentale, de un dramatism evident, tema însăşi a schimbării chibzuite, raţionale, devine una de strictă actualitate. Identificarea de exemple, modele, metode, sub acest unghi, se vădeşte extrem de utilă.

De aceea, a evoca, oricât de succint, figura lui Spiru Haret, acum, în preajma unui secol de la moartea sa, nu e decât prea firesc. Orice mare figură din trecutul studiabil merită atenţie, însă anumite figuri, cele care ne-au marcat benefic destinul, în momente cruciale, au dreptul la o prezenţă mai vie în memoria şi inima noastră. Este mai ales cazul amintit, al cărui nume se evocă predilect în legătură cu reforma învăţământului de la finele secolului XIX şi din anii următori, însă care a jucat un rol mult mai important, sub unghi social, unul a cărui actualitate este neîndoielnică¹.

S-a mai spus acest lucru, semnalându-se analogii între epoca lui şi anii atât de tulburi, traversaţi de noi, în căutarea unui echilibru mai stabil pe tărâm politic, economic, moral². La timpul său, în ultimul sfert al secolului XIX, Spiru Haret, savant pozitivist şi pedagog de elită, căuta soluţii adecvate la o criză a educaţiei publice, care se prelungea din altă generaţie, în cadrul unui proiect modernizator ce implica şi asemenea convulsii.

Spre deosebire de alţi cărturari, matematicianul Haret înţelegea să-şi pună uneltele disponibile în slujba societăţii româneşti, la a cărei ameliorare pe multiple planuri voia să contribuie optim. Nimic mai semnificativ decât subiectul ales pentru discursul său de recepţie la Academia Română, unde a promis să trateze, în 1892, „influenţa ştiinţelor pozitive asupra condiţiilor vieţii moderne”³. Din păcate, discursul n-a mai avut loc, însă ideile respective se pot degaja din restul operei.

Născut în Iaşi, la 15 februarie 1851, Spiru Haret a studiat la Bucureşti, apoi la Paris, ştiinţele fizico-matematice, cu un interes special pentru astronomie, domeniu în care a obţinut şi o anume notorietate. Un crater de pe faţa invizibilă a lunii îi va purta numele, postum, la propunerea Uniunii de resort. Deşi ar fi putut rămâne acolo, ca unul ce se remarcase prin calităţi deosebite, a preferat să se întoarcă în ţară, aici unde, ca şi alţi tineri din epocă, socotea că sunt atâtea de făcut.

Un parcurs exemplar se degajă din activitatea sa, pe tărâmul şcolii, ca profesor la diverse trepte, dar şi în viaţa social-politică, pe care acţiunile sale au înnobilat-o. Doctor în matematici la Sorbona, a acceptat să predea totuşi la un gimnaziu, înainte de a începe o carieră universitară, cu rezultate ce s-au bucurat ab initio de o largă recunoaştere. Academia Română l-a ales membru corespondent în 1879, titularizându-l în 1892 şi desemnându-l mai târziu chiar vicepreşedinte (1904). La recepţia solemnă, el trebuia să se ocupe de raportul dintre ştiinţă şi viaţa modernă⁴, temă reluată apoi mai sistematic în volumul Mecanica socială (1910).

Partea cea mai fecundă a activităţii sale se leagă însă de sfera şcolii, în care limpezimea gândirii, spiritul practic, generozitatea şi stăruinţa au rodit din plin, marcând o epocă şi reverberând în posteritate. Ca membru în Consiliul permanent de instrucţiune, inspector general al şcolilor, secretar general al Ministerului de resort, apoi ca ministru din 1897 (cu unele sincope) până în 1910, el a influenţat decisiv soarta şcolii, la toate nivelele. Lui şi unor spirite afine din aceeaşi sferă de activitate li se datorează elaborarea şi aplicarea măsurilor ce au condus la o semnificativă resurecţie etnoculturală, mai ales în mediul rural, rămas cumva în paragină după impulsurile primite în epoca Unirii.

În jurul lui 1900, când se plasează reforma şcolară ce i se atribuie, lumea românească se afla în plină criză, reclamând măsuri urgente şi pe mai multe planuri⁵. Bucuros că a putut contribui la ieşirea din impas, revitalizând resursele naţiunii, Haret mărturisea, în Pagini de istorie (1906): „Sunt fericit că am avut cunoştinţele cerute pentru a face calculele meticuloase necesare pentru a rezolva, aşa cum s-a rezolvat, o problemă cu deosebire grea”⁶. Lucrase nu doar ca profesor şi om politic, ci şi ca „tehnician” al reformei, ceea ce se poate constata lesne din corpusul de texte editat postum pe seama sa.

Un asemenea plan de primenire, totodată instituţională şi la nivel mental, adică sufletesc, nu se putea naşte din gol, nici realiza peste noapte. Eforturi diseminate de-a lungul câtorva generaţii se pot evoca în acest sens, de la Asachi şi Kogălniceanu până la V.A. Urechia, Maiorescu şi alţi contemporani de vază. Întâmplarea a făcut (dacă se poate spune aşa) ca Haret însuşi să beneficieze, pe linie de învăţământ şi la Academia Română, de sprijinul unor personalităţi de marcă, precum P.S. Aurelian, Dr. C. Istrati, P. Poni, D.A. Sturdza, A.D. Xenopol, implicaţi şi ei în acest efort de benefică schimbare socio-culturală. Din epoca Unirii Principatelor până la finele secolului XIX, s-au produs destule semne ale acestui fenomen, comparabil de altfel cu ceea ce se întâmpla şi în restul lumii. S-au fondat asociaţii de profil, mai peste tot în zona extracarpatină, s-au organizat congrese de specialitate, din iniţiativa unor oameni sensibili la realităţile din jur şi gata să contribuie la orice efort ameliorativ. Mişcarea ateneistă şi „extensiunea universitară” se cuvin amintite mai întâi consensual, ca expresie a acestei nevoi de regenerare, ajunsă acută în anii când Haret gestiona rosturile învăţământului românesc.

Definiţia pe care o dădea atunci sistemului educativ e mereu actuală: „Învăţământul unei ţări este chemat să îndeplinească un întreit scop. În prima linie, el trebuie să formeze buni cetăţeni. În a doua linie, el trebuie să procure tuturor tinerilor fondul de cunoştinţe care este indispensabil oricărui om în viaţă, fără osebire de treaptă socială: acesta este învăţământul obligatoriu. În fine, el mai trebuie să formeze contingente pentru toate carierele cari sunt necesare pentru viaţa completă şi armonică a statului”⁷. În acelaşi sens, el socotea că „învăţământul, ca să fie desăvârşit, trebuie să se îngrijească nu numai a cultiva spiritul, înavuţindu-l cu cunoştinţe multe, dar a cultiva şi inima, a forma caracterul, a face, în fine, ceea ce se numeşte educaţiunea tinerimei”⁸.

Să mai adăugăm că, în opinia sa, „studiul istoriei trebuie să fie un mijloc de a infiltra în sufletul copiilor conştiinţa naţională, de a-i face să înţeleagă rostul chemării în lume a poporului din care face parte; de a le insufla încredere într-însul, iubire de ţară şi dorinţa de a se devota pentru dânsa. Istoria trebuie să le arate suferinţele trecute ale poporului român, venite toate din neunirea dinăuntru sau din vrăjmăşia celor din afară; ea trebuie să-i facă să înţeleagă deosebirea dintre azi şi ieri, virtutea şi înţelepciunea naţiunii care a ştiut să se înalţe acolo unde este prin înţelepciunea şi vitejia ei şi a conducătorilor ei”⁹.

Prin activităţile puse la cale de Haret, „s-a dovedit, din nou, o spune singur, că pătura ţărănească posedă calităţi, nebănuite încă, de energie, pricepere şi iniţiativă. Pentru orice om care posedă cel mai elementar simţ politic, descoperirea aceasta era de o importanţă capitală”¹⁰.

Masivul corpus de texte, editat de G. Adamescu ş.a., a fost conceput în slujba Comitetului pentru monumentul lui Spiru Haret, însă a ajuns a însemna mai mult, căci a inclus, în unsprezece volume, „operele ştiinţifice, scrieri diverse, scrisori publice şi particulare”, completate cu o bibliografie generală, devenind astfel şi o sursă documentară inestimabilă¹¹. Pe acest temei, cu deosebire, s-au întocmit studii multidisciplinare, s-au făcut restituţii de tot felul, privind educaţia, cercetarea ştiinţifică, viaţa social-politică,
s-au publicat chiar şi unele biografii (G. Adamescu, G. Arghirescu, Emil Bâldescu, C. Dinu, Eugen Orghidan, Şerban Orăscu, N. Teodorescu, G. Ţiţeica, în ordine alfabetică), ceea ce denotă o anume continuitate a interesului pentru legatul haretian.

Dacă e să rezumăm acest legat, la un secol de la moartea savantului pedagog şi om politic, câteva elemente ni se par definitorii. „Scopul său – ne previne un exeget – a fost multiplu: o societate mai cultă, mai dreaptă, mai avută”, mai sensibilă la morală şi la datoria civică, una în stare să realizeze finalmente idealul naţional¹².

În acest sens, el a militat pentru extensia cercetării de la ştiinţele pozitive la praxa curentă; pentru aprofundarea spaţiului social pe linia aşezămintelor de caracter educativ: şcoală, societăţi culturale, presă etc.; pentru un raport mai just între cogniţie şi practică; pentru inculcarea spiritului cooperatist în societate, îndeosebi în lumea satului; pentru reforme întemeiate pe o „mecanică socială”, ştiinţă căreia s-a silit să-i analizeze chiar el fundamentele. Mai trebuie spus că în opinia sa reforma educaţiei avea nevoie nu de o singură lege, ci de legiferări în etape, prin măsuri de caracter limitat, secvenţial, tocmai spre a reduce din tensiunile existente în diverse zone ale societăţii româneşti¹³.

A contat, desigur, în reuşita haretiană, faptul că a avut alături, în acest efort colosal de schimbare în viaţa şcolii, figuri de talia lui N. Iorga, T. Maiorescu, S. Mehedinţi, P. Poni, D.A. Sturdza, V.A. Urechia, A.D. Xenopol, ei înşişi adânc legaţi de sistemul educativ şi gata să pună umărul.

Un îndemn la claritate conceptuală şi înţelepciune practică e deductibil din opera lui Spiru Haret, masivă, diversă, ca şi din analizele cele mai competente cuprinse în bibliografia conexă. Relevându-l, o dată în plus, nu facem decât a-i sublinia actualitatea perenă¹⁴.

 Note: 

1. Cf. Eugen Orghidan, Spiru C. Haret, reformator al învăţământului românesc, Bucureşti, 1994.
2. Nicolae Arsenie, Haret, criza şi cota neunică, în Flacăra lui Adrian Păunescu, XI, 5 (4-10 feb. 2011), p. 11.
3. Operele lui Spiru C. Haret, I, Bucureşti, f.a., p. XXIX (infra: Operele…).
4. Ibidem.
5. Cf. Ion Bulei, Lumea românească la 1900, Bucureşti, 1984; Atunci când veacul se năştea, Bucureşti, 1990.
6. Apud Nicolae Arsenie, op. cit.
7. S. Haret, Raport asupra activităţii Ministerului Instrucţiunii Publice şi al Cultelor, Bucureşti, 1903, p. 5.
8. Ibidem, p. 11.
9. Idem, Circulara nr. 43265 din 1902, apud Operele…, II, p. 166.
10. Idem, Învăţătorii şi politica, în Operele…, IX,
11. p. 1.
12. Operele lui Spiru C. Haret, I-XI, Bucureşti, f.a. (Iaşi, 2010).
13. Şerban Orăscu, Spiru Haret, Bucureşti, 1976, p. 6.
14. Ibidem, p. 56-57.
15. Cf. şi Eugen Orghidan, op. cit.

II. IDEI HARETIENE
DESPRE EDUCAŢIE ŞI CULTURĂ

 Autor, Acad. Alexandru ZUB

Poate că nicicând, într-o posteritate cvasi centenară, opera lui Spiru Haret nu a fost mai demnă de atenţia celor care se preocupă de educaţie şi prin aceasta de viitorul nostru ca fenomen etnocultural. Reforma înfăptuită pe acest tărâm şi reflecţiile emise cu privire la rostul şcolii, statutul corpului didactic, misiunea pedagogului în lumea modernă etc., de-a lungul unei existenţe abia sexagenare, comportă un interes mereu actual, dat fiind că – afară de mici intervale mai nervoase – a fost mereu în suferinţă.

Născut în 1851, stins din viaţă în 1912, Spiru Haret a studiat ştiinţele pozitive, distingându-se ca matematician şi astronom, însă destinul său a fost să împletească activitatea de pedagog cu aceea de administrator (inclusiv ca ministru de resort) al şcolii româneşti, din ultimii ani ai secolului XIX până la prematura sa moarte. În ambele ipostaze, el a lăsat urme semnificative şi durabile, dat fiind că şi-a formulat cu pregnanţă ideile, în timp ce căuta să le aplice riguros în viaţa şcolii. Colaboratorii săi (Gh. Adamescu ş.a.) i-au sistematizat opera într-un corpus impunător, repus nu de mult în circuit ca ediţie anastatică¹. Găsim acolo, ca şi în unele restituţii ocazionale de mică amplitudine, idei ce ar merita să fie aduse în atenţia cititorului de azi, mai ales că şcoala noastră trece din nou printr-o acută criză.

Îndemnul la ataşament patriotic, alimentat de tradiţie, cultură, istorie, se cuvine readus cel dintâi în atenţie, ca fiind o bună sursă de opţiuni civice şi profesionale. „Binele public” e sintagma ce revine în textele sale, fie acestea de caracter academic sau administrativ, dacă ultimul epitet nu e abuziv când e vorba de ministrul Haret.

Legarea învăţământului de dimensiunea practică a corpului social e încă o idee la care „omul şcolii” a revenit mereu, convins că lumea românească, abia intrată în circuitul modern, avea nevoie de oameni bine pregătiţi, de la nivelul primar până la cel academic, pentru a se obţine rezultate optime în orice domeniu. „Învăţământul unei ţări, scria Haret, este chemat să îndeplinească un întreit scop. În prima linie, el trebuie să formeze buni cetăţeni. În a doua linie, el trebuie să procure tuturor tinerilor fondul de cunoştinţe care este indispensabil oricărui om în viaţă, fără deosebire de treaptă socială: acesta este învăţământul obligatoriu. În fine, mai trebuie să formeze contingente pentru toate carierele care sunt necesare pentru viaţa completă şi armonică a statului”². O şcoală democratică, aşadar, ca în zona apuseană a continentului, de unde elitele noastre se inspirau, adoptând idei, modele, instituţii capabile să reducă decalajul de civilizaţie moştenit. Nu era vorba de „şcoală” ca valoare în sine, ci de un „instrument de acţiune socială”, după expresia reformatorului, care insista ca mintea şi inima să fie deopotrivă folosite în această acţiune. În plus, educaţia fizică era chemată să armonizeze procesul, după vechiul adagiu, mens sana in corpore sano, inclus în pedagogia modernă.

În acelaşi spirit, dincolo de orice retorică, se cuvenea ca şcoala să cultive „o atmosferă de moralităţi”, în orice clipă, la orice materie,     dându-se mereu exemple de virtuţi, recomandându-se opere de valoare, cele menite a stimula „entuziasmul pentru bine şi aversiunea pentru rău”³. De aceea, pe lângă ideile în sine, era nevoie de conduite demne de imitat.

Istoria deţinea, în acest cadru, un loc aparte, scos nu o dată în evidenţă de Haret. El aştepta ca dascălii să-i facă pe elevi a preţui optim „evenimentele mari ale istoriei noastre”, fără teamă, fără complexe, căci eroismul e o virtute lăudabilă oricând⁴. „Studiul istoriei, conchidea Haret, trebuie să fie un mijloc de a infiltra în sufletul copiilor conştiinţa naţională, de a-i face să înţeleagă rostul chemării în lume a poporului din care fac parte; de a le insufla încredere într-însul, iubire de ţară şi dorinţa de a se devota pentru dânsa. Istoria trebuie să le arate suferinţele trecute ale poporului român, venite toate din neunirea dinăuntru sau din vrăjmăşia celor din afară; ea trebuie să-i facă să înţeleagă deosebirea dintre azi şi ieri, virtutea şi înţelepciunea naţiunii care a ştiut să se înalţe acolo unde este numai prin înţelepciunea şi vitejia ei şi a conducătorilor ei. Astfel privit, studiul istoriei nu mai este un exerciţiu obositor şi inutil, ci devine unul din cele mai puternice mijloace educative”⁵. O asemenea atitudine faţă de trecutul naţional nu era nouă, căci fusese practicată, între alţii, de Asachi, Kogălniceanu, Eminescu.

Este o conduită ce presupunea spirit democratic, clarviziune socială, estimare corectă a realităţilor din jur, susceptibile de o definire tot mai precisă, inclusiv cu uneltele matematicii, dacă ne gândim la temerara lui sinteză Mécanique sociale. Un program coerent de activităţi extraşcolare, inclusiv de „extensiune universitară”, trebuia să diminueze, pe cât posibil, „grosimea păturii de întuneric” existentă la cei de jos⁶.

Erau idei cu ecou pozitiv într-o epocă de mari proiecte şi benefice primeniri, asumate de o elită sensibilă la interesul public. Se urmărea o solidaritate mai amplă, nutrită instituţional, acea „nouă epocă de cultură” preconizată de N. Iorga şi comilitonii săi. Între aceştia, V. Pârvan a avut curajul de a sistematiza temele „culturii sociale contemporane”, destul de coerent şi persuasiv pentru a-şi menţine şi azi actualitatea.

Şcoala haretiană începea să-şi arate roadele. Aşezarea ei pe baze raţionale şi realiste totodată s-a dovedit benefică şi în acord cu tendinţele pedagogiei în ansamblu. Impulsul produs, mai cu seamă în lumea satului, de unde societatea românească îşi selecta în esenţă energiile creatoare, trebuie consemnat ca fiind esenţial.

Un nou tip de educaţie se cerea pus în operă, iar la realizarea acestei idei şi-au dat obolul specialişti din diverse domenii, dintre care se cuvin amintiţi aici V. Pârvan, T. Bratu, D. Gusti, O. Ghibu, primul citat fiind şi autorul unui proiect de organizare a Universităţii Dacia Superioară, cu sediul la Cluj, rămas mult timp în miezul unor preocupări de reformă.

Ideile lui Haret, extinse la scară naţională, permiteau efecte de lungă durată, născute din acţiunile concertate ale corpului didactic. Dascălii de şcoală, în opinia sa, trebuiau să fie „propagatori de dragoste între oameni”, apostoli moderni ai societăţii. O propensiune etică se impunea, în orice clipă, la orice nivel, sub orice formă, pentru a asigura sistemului educativ coerenţa indispensabilă.

Morala nu se învaţă din percepte lesne de memorat, ci trebuie să se degaje din fiecare muncă, la toate materiile şi sub orice aspect al vieţii şcolare, ca un aer ce se respiră, clipă de clipă, cointeresând mintea şi inima deopotrivă, impregnând orice aspect al muncii educatorului. „Entuziasmul pentru bine şi aversiunea pentru rău” trebuia să fie rezultatul ultim al întregii activităţi. Vorbele zboară, exemplele rămân şi pot stimula conduite similare.

În fond, sublinia Haret într-o circulară didactică, „cea dintâi datorie a şcolii, care trece înaintea oricărei alteia, este de a forma buni cetăţeni şi cea dintâi condiţie pentru a fi cineva bun cetăţean este de a-şi iubi ţara fără rezervă şi de a avea o încredere nemărginită într-însa şi în viitorul ei. Toată activitatea, toată îngrijirea celor însărcinaţi cu educarea tinerimii, acolo trebuie să tindă”⁷.

Ca să ajungă la un asemenea rezultat, educatorul are la îndemână manuale, antologii, lucrări „clasice”, dar şi conferinţe, serbări patriotice, pelerinaje la locuri cu pondere simbolică, fie şi îngroşând puţin (ca în cuvântul rostit de Kogălniceanu la 1843) dimensiunea eroică a trecutului naţional.

La o nouă turnantă a istoriei, una încă mai febrilă şi mai dramatică, ideile profesate de Spiru Haret, în materie de valori, cultură, instituţii educative, ne pot reconforta.

Note:

1. Operele lui Spiru C. Haret, I-XI, Iaşi, Moldova, 2010 (infra: Operele).
2. Spiru Haret, Raport asupra activităţii Ministerului Instrucţiunii Publice şi al Cultelor, Bucureşti, 1903, p. 5.
3. Idem, Raport general asupra învăţământului secundar…, Bucureşti, 1884,     p. 109-110.
4. Idem, Circulara din 22 aprilie 1897, apud Operele, I, p. 235.
5. Idem, Circulara din 1902, apud Operele, II, p. 166.
6. Idem, Activitatea extraşcolară a învăţăturilor, Bucureşti, 1908, p. 30.
7. Idem, Circulara din 22 aprilie 1897, apud Operele, I, p. 235.

Acad. Alexandru ZUB

Ne-a părăsit de curând, după îndelungă suferinţă, o figură marcantă a şcolii şi a cetăţii noastre, profesoara Doina Ungureanu, care în acte figurează şi cu prenumele Aurora.

Mult timp a funcţionat la Liceul „Mihail Sadoveanu“ (actualul Colegiu Naţional), care i-a şi acordat o diplomă de excelenţă. Se impusese de la început ca un dascăl de înaltă valoare şi a rămas astfel de-a lungul unei cariere pline de roade, după cum rezultă şi din numeroasele semnale prilejuite de ceremonia finală. Colegi şi elevi, prieteni şi admiratori sensibili la deontologia didactică au condus-o pe ultimul drum, cu sentimentul că au pierdut un om de o rară nobleţe, de la care aveau de învăţat mereu. Nu e puţin lucru în epoca noastră.

Personal, am şi unele motive în plus să deplâng dispariţia profesoarei Doina Ungureanu. Căci ramura maternă a familiei sale (Gheorghiu) şi-a făcut veacul, cum se spune, în comuna mea natală, Vârful Câmpului, unde l-am întâlnit prima oară şi pe tatăl ei, Ioan Tăzlăuanu, un dascăl nu mai puţin valoros, din aceeaşi zonă binecuvântată a ţării noastre, nordul moldav.(1) Cvasi coetanei, am cunoscut amândoi vicisitudinile unui timp dramatic pentru majoritatea românilor, fiecare din motive specifice. Ea, fiindcă provenea dintr-o familie cu „origine socială nesănătoasă“ (aşa se spunea în epocă), eu fiindcă nu preţuiam cum se cuvine „binefacerile partidului şi guvernului“ democrat-popular.

Ne-a fost dat să ne cunoaştem abia în anii studiilor superioare, Doina (căsătorită apoi cu cercetătorul Costel Ungureanu) urmând chimia, la Iaşi, eu istoria, un domeniu atât de expus încă la intruziuni politice. Ne-a înlesnit cunoştinţa personală faptul că amândoi aveam, fiecare în domeniul său, o anumită răspundere pe linia cercurilor ştiinţifice. În primăvara anului 1957, mă ocupam, cu alţi colegi, de organizarea unei sesiuni aniversare dedicate Marelui Ştefan, după cinci secole de la înscăunare, eveniment la reuşita căruia a contribuit – în ipostaza de mai sus – şi Doina. Discret, însă tenace, ea se identifica, în spirit, cu acţiunea de recuperare axiologică a trecutului, într-un moment când, la nivel statal, istoria era falsificată, masiv, sistematic, anihilant. Unii dintre organizatorii acţiunii au stat de aceea ani în şir după gratii. Când m-am întors, în 1964, nu găseam nimic de lucru şi mă ispitea gândul de a părăsi urbea. S-a întâmplat însă, tocmai atunci, să o întâlnesc pe Doina, în compania soţului ei, înainte de a-mi pune gândul în aplicare. M-au invitat la prânz, în casa familiei lor de pe strada Ibrăileanu 14, unde locuiau, cu micuţa Carmen, cu părinţii (Ioan şi Elena Tăzlăuanu) şi cu bunica maternă, Natalia Gheorghiu, alcătuind un „tablou“ unic, în care patru generaţii îşi armonizau vieţile în respectul deplin faţă de valorile umane, creştine, naţionale. În numele acestui sistem axiologic (năpăstuiţi ei înşişi sub regimul comunist), asistau discret pe cei aflaţi la ananghie, precum eruditul literat Traian Gheorghiu sau arheologul Anton Niţu. „Şeful“ familiei, distinsul naturalist Ioan Tăzlăuanu, a încercat să afle şi pentru mine o soluţie, dar nu s-a putut momentan, ci numai peste câteva luni, după obţinerea unei încadrări în „câmpul muncii“ la Bacău, ca muzeograf, episod pe care l-am evocat deja în alt loc.(2) Dacă îl amintesc şi aici este numai spre a sugera că Doina Ungureanu, angajată atunci la Institutul de Perfecţionare a Cadrelor Didactice (IPCD), în specialitatea sa, era un om ales, în care însuşirile dascălului de excepţie se îngemănau cu un veritabil cult al prieteniei. În casa lor (s-au mutat apoi pe str. Lascăr Catargi 49, fostă Karl Marx) am găsit mereu adăpost, un tacâm disponibil şi cuvântul bun de care simţeam atâta nevoie. Aşa a fost şi cu alţii, până ce s-a stins, nu demult, la capătul unei existenţe nespus de rodnice sub unghi profesional, civic, uman.

Între atâtea semne ale generozităţii sale, dau acum peste o felicitare pascală, trimisă cu soţul ei, în primăvara anului 2006, când era, ştiu bine, deja minată de boală: „Să păstrăm în suflet bucuria Învierii Domnului, să ne bucurăm de primăvara care reînviază speranţele şi dă aripi viselor. Toate realizările tale sunt bucurii pentru noi toţi, care numărăm jumătate de veac de prietenie statornică“. Merita să amintesc această misivă ocazională ca semn al unei prietenii exemplare şi totodată pentru nobleţea expresiei. Doina era profesoară de chimie, dăruită cu totul acestei vocaţii şi pregătind multe serii de elevi, dar avea şi un real interes pentru cultură, dublat de o sensibilitate lirică, pe care ştia, de regulă, s-o mascheze sub o anecdotică plină de ironie.

Mi-a dăruit, din când în când, câte un obiect ce trebuia să fie totodată util şi simbolic. Găsea mereu ocazii (nu neapărat înscrise în calendar) pentru a veni în ajutorul cuiva, fie şi a unui copil necunoscut din zona Neamţului, de care aflase întâmplător, spre a-i oferi lucruri stimulative. Era preocupată, la un moment dat, să colecteze piese vestimentare pentru săraci, pentru monahii ajunşi la nevoie, curăţându-le mai întâi cu grijă, pentru a nu răni pesemne vreo sensibilitate. Nimic nu pare a i se potrivi mai bine ca deviza monahului Nicolae Delarohia, Dăruind vei dobândi! A dărui în condiţii de lipsă, de penurie, de carenţă multiplă, de criză continuă, ca sub trecutul regim, ca în tranziţia ce a urmat, iată un îndemn memorabil.(3)

Dorind să o evoc pe Doina Ungureanu, după despărţirea fizică de la Biserica „40 de Sfinţi“, pe 27 noiembrie 2009, s-a întâmplat să scriu poate prea mult despre semnatarul acestui medalion amical. A ieşit aşa, îmi place să cred, fiindcă era nevoie de o mărturie mai personală, oricât de subiectivă, despre un asemenea om, dispus a-şi sacrifica resursele de timp, energie, talent, cu atât mai mult pe cele de ordin material, pentru a înlesni viaţa altora. Ce lecţie mai utilă se poate degaja dintr-o „viaţă de om“?

Fiindcă unii ar putea fi sceptici în raport cu o atare „biografie“ de dascăl devotat şcolii, elevilor, societăţii apartenente, să spunem totuşi că Doina Ungureanu a lăsat în urmă un curriculum pilduitor, din care îmi îngădui a sublinia unele date mai semnificative. A absolvit Liceul „Oltea Doamna“ în 1952, Facultatea de Chimie (după multe obstrucţii legate de originea socială) la Universitatea din Iaşi în 1958. A urmat apoi o carieră didactică, la Galaţi (până în 1962) şi la Iaşi, la IPCD (până în 1969), finalmente la Liceul „Mihail Sadoveanu“ (Colegiul Naţional de azi), în cadrul căruia a dobândit, în condiţii optime, gradele didactice de rigoare, pensionându-se în 1988, prematur desigur, fiindcă putea aduce încă mult timp servicii învăţământului nostru.

Dacă nu mai era la catedră, eminenta profesoară a continuat totuşi să se ocupe de formarea unor elevi, an de an, până la istovirea forţelor sale, dând încă un exemplu de generozitate pedagogică. Unii din cei pe care i-a meditat astfel au ajuns apoi la rezultate remarcabile în învăţământ sau în cercetare, reconfirmând astfel, dacă mai era nevoie, marile însuşiri formative ale profesoarei.

Competenţa, ataşamentul didactic, receptivitatea la noile abordări în domeniu, priceperea de a dialoga cu fiecare şi de a se adapta la situaţiile ce se iveau sunt însuşiri subliniate şi de specialiştii chemaţi să-i estimeze activitatea. Nu e surprinzător că, după destulă absenţă de la catedră, conducerea Colegiului Naţional îi acorda, la 30 septembrie 2003, diploma de excelenţă pentru „activitate didactică exemplară şi dăruire profesională“. Când tatăl său, Ioan Tăzlăuanu, ex-director, a fost sărbătorit, cu ocazia centenarului, la 24 ianuarie 2006, lumea prezentă a înţeles mai bine că devotamentul faţă de şcoală era oarecum un patrimoniu de familie.

Despre Doina Ungureanu, „aşa cum a fost“, se poate scrie o carte, ar trebui să se scrie, fiindcă a avut o viaţă exemplară sub multe aspecte. Şi poate că se va găsi, dintre numeroşii săi elevi, unul care să o facă, spre folosul lumii noastre, într-un moment când avem atâta nevoia de asemenea modele.
————————————————–
(1)Cf. Alexandru Zub, Un profesor eminent şi un om de inimă: Ioan Tăzlăuanu, în Convorbiri literare, CXXXIX, 2(122), feb. 2006, p. 28-29.
(2)Idem, Iulian Antonescu – în amintire, în vol. Studii şi evocări despre Iulian Antonescu, ed. Eugenia Antonescu şi Ioan Mitrea, Bacău, Corgal Press, 2008, p. 11-15.
(3)Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi. Cuvinte de credinţă, Baia Mare, 1992, p. 140-142.

Acad. Alexandru ZUB

Procesul modernizator din spaţiul etnocultural românesc se află în strânsă legătură cauzală cu instituţiile şcolare. Curentul demofil şi democratic ce inspira conduitele sociale în secolul XIX a impus şi în zona carpato-danubiană crearea de aşezăminte capabile să producă elite în orice domeniu şi la orice nivel, inclusiv în lumea satului. Pentru această lume, prevalând covârşitor în societatea românească, era nevoie să se creeze şcoli adecvate, ceea ce reclama desigur existenţa unor aşezăminte speciale, de tip pedagogic.

Prima şcoală normală din Principatele Române şi-a început activitatea în 1856, la Iaşi, iar peste un an apărea întâia serie de învăţători. De numele ei se leagă debutul didactic al lui Titu Maiorescu, sub a cărui direcţie s-a editat, în 1863, Anuarul Şcolii Normale „Vasile Lupu“, seria secundă fiind scoasă abia peste şase decenii de Ştefan Bârsănescu, altă eminenţă a şcolii noastre(i). Era în 1923, la puţin timp după „marele război“, care adusese întregirea statală a României, o serie de reforme importante, cu instituţii adecvate. O judicioasă reţea de şcoli a fost pusă atunci în operă, spre a servi societatea românească, dar mai ales lumea rurală, acolo unde nevoile erau mai acute(ii). Mă voi referi aici la una din ele, de care am profitat eu însumi în etapa mediană a şcolarităţii.

Aşezământ de tip haretian, creat anume după Marea Unire, în 1919, spre a-i lumina pe cei din nord-estul moldav, Şcoala Normală din Şendriceni purta un nume, „Alexandru Vlahuţă“. Patronul ales însemna evident şi o chintesenţă de program pedagogic. Abia trecut la cele eterne, scriitorul atât de sensibil la nevoile celor de jos continua să prezideze astfel la pregătirea noilor generaţii pentru viaţă, adică pentru muncă, ştiinţă, cultură. Fără să ştiu mare lucru despre el, înainte chiar de a citi România pitorească, m-am lăsat pătruns de figura colţuroasă, parcă tăiată în lemn, din tabloul ce atârna pe un perete, în chiar spaţiul nucleic al şcolii, acolo unde se făceau unele adunări, la ocazii festive sau din raţiuni „disciplinare“, dacă se poate spune aşa, într-un aşezământ ce punea mare preţ pe reflexele adecvării la program. Sub tabloul scriitorului-patron, pe lângă care lunecam adesea cu sfială, era încrustată, ca un memento educativ, poezia în care acesta elogia sfânta muncă, cea prestată fără gândul recompensei, ca o datorie umană, inexorabilă şi o condiţie a beatitudinii. Un asemenea îndemn rezuma exact spiritul şcolii dintre coline, nu altul decât cel pe care dascălii noştri îl asimilaseră de la înaintaşii lor, pe linia unei tradiţii a muncii oneste, din care s-a nutrit şi bardul omonim atunci când o socotea vitală pentru om.

Am regăsit acel spirit într-o maximă latină, caligrafiată cu litere gotice, într-un caiet pe care îl gândisem ca adjuvant al muncii mele de educator: Labor improbus omnia vincit. Profesorul Al. Ostafi, specialist în pedagogie-psihologie şi director adjunct la vremea respectivă, ne aduna uneori seara, după „stingere“, pentru a ne desluşi sensul unor reflecţii ca aceasta, pe baza dicţionarelor existente (îndeosebi cel publicat de B. Marian), însă şi pe seama propriei sale experienţe, la care făcea mereu apel. Sentinţele consacrate lexicografic se amestecau adesea cu expresii folclorice şi cu anecdotica lumii rurale, plină de tâlc şi de haz, pe care dascălul amintit o sistematizase parcă anume. Metoda era ciudată şi neuzuală, punându-ne nu o dată răbdarea la probă, însă profitul „sapienţial“ era fără dubiu.

Dintre „şendriceneni“, câţiva absolvenţi au ajuns să-şi descrie cumva, direct sau pe ocolite, anii de şcoală: Alecu Ivan Ghilia, Alexandru Lungu, Mihai Matei, Mihai Munteanu. Mai toţi evocă „disciplina muncii“ ca un element esenţial şi definitoriu pentru acel mediu, în care viitorul dascăl trebuia să înveţe de toate, de la cultivarea câmpului şi lucrul manual la muzica instrumentală şi toate disciplinele prevăzute într-o programă mereu fluctuantă. Am avut însă impresia că niciunul n-a insistat destul asupra caracterului educativ al muncii.

Acum trei decenii, s-a publicat o carte de analize şi mărturii legate de acea şcoală, volum din care se poate trage aceeaşi concluzie. Devotamentul faţă de acele rânduieli, activ şi fecund în cariera fiecărui absolvent, e nota caracteristică a şcolii, după cum rezultă şi din textele publicate într-un volum special(iii), tocmai pentru a fixa istoriceşte un asemenea spirit, demn de a fi perpetuat. Se pornea de la ideea că „o şcoală care într-o existenţă relativ scurtă a dat ţării peste o mie de învăţători, contribuind prin aceasta la opera de difuziune a culturii, într-un moment când unitatea de stat fusese încheiată, iar factorul cultural începea să joace un rol tot mai de seamă, e un fapt istoric ce merită a fi consemnat. Fiindcă de cele 32 de serii de absolvenţi se leagă, ca într-o progresie geometrică, numeroase alte serii de şcolari introduse treptat în tainele învăţăturii“, se spunea în preambulul lucrării, minimal, ca un fel de motivare a suitei de medalioane, profiluri, amintiri despre şcoală, profesori, colegi, mediul ambiant(iv). Era un gest pios şi restitutiv totodată, unul a cărui semnificaţie reală n-ar putea fi stabilită fără a ţine seama de contextul epocii. Mă întrebam atunci, retoric, ce justifica gestul în cauză, pentru a conchide că la mijloc era dorinţa de a pune în valoare, cu elemente de ego-istorie, un trecut demn de luare-aminte, căci a ştiut să pună accent pe şcoală, ştiinţă, cultură.

Perpetuarea spiritului haretian în perioada interbelică şi chiar mai târziu s-a făcut prin asemenea aşezăminte, cu dascăli devotaţi şi un mediu capabil să absoarbă valorile tezaurizate de istorie. „Pe sub monumentala poartă de lemn, lucrată cu vechi meşteşug, ce amintea de porţile maramureşene şi de străvechea civilizaţie autohtonă a lemnului, scriam atunci, au pătruns serii după serii elevii, în cea mai mare parte fii de ţărani, obişnuiţi cu munca şi doritori să se întoarcă de unde au plecat spre a contribui la ridicarea propriilor sate pe calea învăţării şi a activităţilor social-culturale. Pe sub aceeaşi poartă au ieşit, an după an, serii de absolvenţi care s-au integrat lesne în preocupările satelor, potrivit cu îndrumarea pe care o primiseră în şcoală“(v).

Era firesc să se întoarcă din când în când acolo unde s-au format esenţial, pentru a se întâlni cu foştii colegi, cu profesorii, însă şi pentru a respira din nou aerul tare din incinta structurată haretian şi avându-l ca patron pe Vlahuţă, a cărui operă continua să stimuleze în noile generaţii un patriotism luminat şi fecund. În afară de directorul fondator, Constantin Iancu, şi-au legat numele de acea şcoală profesori eminenţi, care şi-au făcut din studiul pedagogiei un domeniu de cercetare: Leon Timofte, N.C. Enescu, Ilie Popescu-Teiuşan, dacă e să cităm numai câteva nume, la care se cuvin adăugate măcar cele de scriitori formaţi în aşezământul respectiv: Alecu Ivan Ghilia, Alex. D. Lungu, Mihai Munteanu, nume ce figurează deja în dicţionarele literaturii române.

Unii „şendriceneni“ s-au risipit prin ţară, după cum le-a fost destinul, însă majoritatea au rămas prin partea locului, dacă nu chiar în satele natale, pe care s-au străduit a le sluji cu pricepere şi devoţiune. Un studiu sistematic al biografiilor respective ar fi de un interes real, pentru mai buna cunoaştere a istoriei locale, ca şi pentru analiza fenomenului cultural în ansamblu.

Numeroşi absolvenţi s-au adunat la răstimpuri, pe serii sau la unele aniversări (şcoală, profesori etc.), vădind şi pe această cale ataşament faţă de spiritul normalian, evocat anume de cei mai sprinteni la condei. Nu pot urmări aici manifestările respective, dar îmi iau îngăduinţa să reproduc ceea ce am spus, la nonagenatul profesorului Gheorghe Romândaşu, că o lungă suită de dascăli se vădeau solidari cu spaţiul în cauză, ca expresie a unui sistem de valori, a unor experienţe comune, menite a înnobila spiritele.

Întoarcerea ocazională în spaţiul formativ comportă un sens adânc, căci „memoria e o sursă de cunoaştere, de revitalizare pentru individ, ca şi pentru comunitate. Experienţa mea, ca istoric, m-a făcut să înţeleg, în diverse medii din străinătate, că nu se pot arde etapele, cum se spune, că există faze evolutive peste care nu se poate trece nepedepsiţi. De unde concluzia că trebuie să fim atenţi la fiecare pas, să trudim temeinic, serios, ca pentru veşnicie“(vi). De unde speranţa că asemenea valori constituie oricând un factor dinamogen. „Într-o epocă de vertiginoase schimbări, spuneam atunci, apelul la comunitate, la naţiune, nu poate fi decât reconfortant“, legând salutar o generaţie de alta şi sporind semnificativ patrimoniul comun.(vii)

Unii absolvenţi şi-au continuat studiile la Universitate, devenind profesori, cercetători, oameni de condei, cu atenţia îndreptată spre locurile natale, în slujba cărora şi-au pus adesea talentul şi devoţiunea. I. Caproşu (istoric), I.H. Ciubotaru (etnolog), St. Dumistrăcel (filolog), V. Fetescu (pedagog, scriitor), Alecu Ivan Ghilia (scriitor), Al. D. Lungu (actor), Petru Luţuc (profesor), Mihai Matei (profesor, istoric), M. Munteanu (profesor, scriitor), Paul Şadurschi (muzeograf, arheolog), V. Ursachi (arheolog, muzeograf), G. Viţalaru (botanist), V. Valenciuc (pictor), iată câteva exemple de împliniri socio-profesionale (viii).

Eminentul jurist Octavian Ionescu, ajuns în impas, după marile epurări din învăţământul superior, şi-a închinat anii de restrişte satului natal, Vorniceni, a cărui monografie a întocmit-o, judicios, cu documente, mărturii şi amintiri personale, mai ales în legătură cu activitatea căminului cultural din localitate, propria familie fiind bine ancorată în devenirea acelei comunităţi(ix). Portretul istoricului Ioan C. Georgian, „adversarul“ lui N. Iorga la concursul pentru catedra de istorie universală, e memorabil(x).

Împreună cu alţi dascăli din partea locului, profesorul Gheorghe Burac a întocmit, în acelaşi spirit, o vastă, erudită şi exemplară monografie despre Comuna Vlăsineşti (xi), în care se regăsesc numeroase urme de normalişti devotaţi locului sau activând în proximitatea acestuia.

Şendricenenii au creat multe legende, începând cu aceea a fondatorului, C.N. Iancu, la care se adaugă profesori de aleasă ţinută, precum N.C. Enescu, O. Guţic, I. Sârcu, C. Mărţ, Al. Ostafi, C. Radinschi, G. Romândaşu, ultimul ajuns acolo profesor de istorie după ce funcţionase un timp la Institutul „Başotă“ din Pomârla. Urme ineluctabile în diverse domenii au lăsat şi unii absolvenţi, a căror listă e prea lungă pentru a fi amintită aici altfel decât exempli gratia(xii).

La centenarul profesorului de istorie G. Romândaşu, un fost elev, ajuns el însuşi o somitate în domeniul arheologiei, Paul Şadurschi, a găsit o metaforă memorabilă, pentru a-i defini creaţia pedagogică: „Trecerea timpului a făcut ca gorunul de la Avrămeni să nu rămână singur în zonă. Peisajul s-a umplut treptat cu alţi stejari răsăriţi din ghinda sa, ocupând stepa Jijiei şi a Bahluiului cu exemplare pe care le numim spre cinstea sa: academicianul Alexandru Zub, profesorii Ioan Caproşu, Ilie Seftiuc, Dumitru Vitcu, Stelian Dumistrăcel, profesori de liceu şi organizatori de instituţii de învăţământ ca Mihai Matei, Gheorghe Amarandei, Gheorghe Burac, arheologul şi muzeograful Vasile Ursachi şi încă mulţi alţii, care la rândul lor îşi răspândesc ghinda în întreaga Moldovă şi nu numai“ .

Metafora copacului rodnic, care îşi manifestă vitalitatea, risipind seminţe şi făcându-le să rodească, la rândul lor, merită a fi reţinută şi în acest cadru(xiv).
——————————————————
i) Cf. Viorel Erhan, Învăţământul ieşean, Iaşi, Ed. Tehnopress, (2008), p. 131-134.
ii) V. Pârvan, Ideile fundamentale ale culturii sociale contemporane, în vol. Scrieri alese, ed. Alexandru Zub, Bucureşti, Ed. Academiei Române, 2006, p. 459-482.
iii) Casa de Cultură a oraşului Dorohoi, Şcoala Normală de la Şendriceni. Evocări (1919-1957), Bucureşti, Litera, 1978 (infra: Şcoala Normală).
iv) Ibidem, p. 5-6.
v) Ibidem, p. 8.
vi) Alexandru Zub, În loc de prefaţă, în vol. Mai tare ca veacul. Gheorghe Romândaşu centenar, 1996-2006, ed. Vasile Adăscăliţei şi Gheorghe Grigoraş, Dorohoi, 2006, p. IV.
vii) Ibidem, p. V.
viii) Pentru alte sugestii biografice, a se vedea vol. Şcoala Normală, passim.
ix) Octavian Ionescu, Însemnări istorice despre satul Vorniceni din ţinutul Dorohoi, Botoşani, Axa, 1999, p. 199-204.
x) Ibidem, p. 214-218.
xi) Gheorghe Burac, Ioan Canciuc, Vasile Lebădă, Maricel Trofin, Dumitru Pancu, Comuna Vlăsineşti (Vlăsineşti, Sârbi, Miron Costin), monografie, Botoşani, Agata, 2005, 439 p.
xii) Cf. Şcoala Normală, passim.
xiii) Paul Şadurschi, Gorunul de la Avrămeni, în vol. Mai tare ca veacul…, p. 231.
xiv) Unele reflecţii consonante se pot găsi în alte demersuri ale subsemnatului: Localism creator, în Cronica, IV, 1969, 8 (12 iul.), p. 11; Provincia, factor dinamizator al culturii naţionale, în Clopotul, XXVI, 1970, nr. 2814 (6 mai), p. 2; Experimentul biblioteconomic din Ungureni, în Revista bibliotecilor, XXIV, 1971, 6, p. 353-355; Le Maramures dans la vision de N. Iorga, în Dacoromania, III, 1975/76, p. 45-50; M. Kogălniceanu – o politică dobrogeană, în Tomis, XI, 1976, 1, p. 13; Xenopol şi extensiunea universitară, în Cronica, XV, 1980, 9 (29 feb.), p. 7; Contribuţii sibiene la istoria culturii, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie, Iaşi, XIX, 1982, p. 1-24; Spre o pedagogie a modelelor, în Cronica, XVIII, 1983, 44 (4 nov.), p. 7; Univers rustic, în Viaţa românească, LXXX, 8/1986, p. 10; Lecţia „Asociaţiunii“ [Astra], în Cronica, XXI, 41 (10 oct. 1986), p. 12; Şcoală şi renaştere naţională, în Vatra, XVII, 1987, 5, p. 9; Spiritul locului, în Opinia studenţească, XIV, 1987, 6-7, p. 12; Satul – spaţiu al întemeierii noaste etnice, în Ateneu, XXV, 1988, 12, p. 4; Omul sfinţeşte locul, în Dialog, XXI, 1990, 136 (ian.), p. 1; Înapoi la Haret!, în Cronica, XXV, 1990, 38 (21 sept.), p. 1; Muncă şi credinţă, în Cronica, XXV, 1990, 49 (7 dec.), p. 1; Numai poporul, în Cronica, XXVI, 1991, 1-2 (11 ian.), p. 1; Dincolo de crustă, în Cronica, XXVI, 9 (1 mar.), 1991, p. 1; Pluralism politic şi pluralism educaţional, în 24 ore, III, 1992, 515 (29 feb.), p. 1; Argument, în vol. Însemnări istorice despre satul Vorniceni din ţinutul Dorohoi, de Octavian Ionescu, Botoşani, Ed. Axa, 1999, p. 5; Gânduri despre vatră, în vol. Şcoala generală nr. 1, Vf. Câmpului, de Aristide Zub, Botoşani, 2001, p. 3-4.
——————————————-