Sâmbătă, 7 ianuarie 2012 s-au împlinit 13 ani de la trecerea în eternitate a poetului şi graficianului Constantin Dracsin. Cei care l-au cunoscut şi l-au preţuit, membri ai familiei şi prieteni, oameni de cultură, scriitori şi artişti, au organizat – pe parcursul zilei – un complex de manifestări comemorative. Una dintre acestea a avut loc la Galeriile de Artă „Ştefan Luchian” din Botoşani şi a constat în lansarea cărţii „Constantin Dracsin – Poezii” (ediţie definitivă). Evenimentul, organizat de către Centrul Judeţean de Conservare şi Promovare a Culturii Tradiţionale Botoşani (manager, prof. Ion Ilie) a fost sprijinit de Consiliul Judeţean Botoşani (preşedinte, Mihai Ţibuleac) şi de Fundaţia „Constantin Dracsin” (coordonator, Gheorghe Iavorenciuc).
Apărută la Editura „AXA” din Botoşani, în cele peste 550 de pagini, ediţia definitivă, „Constantin Dracsin – Poezii”, conţine opera poetică, antume şi postume, fişe bio-bibliografice, referinţe critice, nota editorului – Gellu Dorian şi o postfaţă scrisă şi semnată de Dumitru Ţiganiuc (asupra acestora voi reveni).
Poet şi grafician, membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Asociaţiei Artiştilor Plastici Amatori din Bucureşti, Constantin Dracsin s-a născut, la 20 iulie 1940, în satul Draxini, comuna Băluşeni, judeţul Botoşani şi a decedat pe 7 ianuarie 1999, la Botoşani.
A avut numeroase expoziţii personale, de grafică, la Botoşani, Iaşi, Bucureşti, Essen (Germania); prezent în colecţii particulare din ţară şi din străinătate. A colaborat cu versuri, recenzii şi grafică la publicaţii periodice/reviste din ţară şi din străinătate. A publicat mai multe cărţi de versuri şi grafică; în 1998, fiind distins cu Premiul „Gulliver”.
Pentru conturarea personalităţii marelui artist dispărut, redau câteva extrase din Postfaţa scrisă de poetul Dumitru Ţiganiuc: „Adesea, trecerea unui autor, dincolo de marginea vieţii, precum în zilele geroase de toamnă, este ca o ceaţă amnezică peste opera sa scrisă cu grijă şi osârdie.
Spre bucuria noastră, acest proces pare a nu se petrece în cazul poeziei lui Constantin Dracsin. Meritul vine din valoarea incontestabilă a versului dracsinian, şi, în aceeaşi măsură, se datorează Centrului Judeţean de Conservare şi Promovare a Culturii Tradiţionale Botoşani, îndeosebi a poetului Gellu Dorian cu o atenţie accentuată faţă de postumitatea acestui talent(…).Gestul tipografic este un semn important de a-i ocroti opera ce ne-a lăsat-o, inclusiv manuscrisele nepublicate în timpul scurtei lui vieţi, umbrite de un destin amar.
Deşi un om cu braţele bolnave, scriindu-şi versurile şi articolele cu un creion ţinut în dinţi, aplecându-se ca-ntr-o rugăciune peste fila caietului, şi peste coala de desen, autorul şi-a conştientizat cu justeţe inefabilul creaţiei lui. Căutare febrilă şi risipire spirituală, poezia lui Dracsin este un veritabil paradox pentru un lector familiarizat cu genul liric; nu ineditul expresiei îi tutelează visul poetic, ci deşi autodidact serios, e preocupat adânc de miezul semantic al textului: „Nu iubesc poezia -/ gândesc în ea” afirmă autorul.
Autodidact disciplinat şi serios, îmboldit (ab initio) de poetul Lucian Valea, cel ce i-a dezvăluit şi sensibilizat scânteia creatoare, Dracsin merge, imprevizibil de cele mai multe ori, ca un bun vânător pe urma unor obsedante viziuni legate de relaţiile trup – suflet, efemeritate – continuitate, percepţie – revelaţie,, livresc – inspiraţie (strălucită!). Paradox adâncit şi de faptul că autorul şi-a intuit raza întinsă a mesajului său, deşi cuvintele versului au trecut poate de puţine ori prin sita neîndurătoare a variantelor(…)”.
Mult mai vaste, consideraţiile domnului Ţiganiuc sunt completate/susţinute şi de referinţele altor confraţi, precum: Alex. Rudeanu, Ioan Alexandru, Virgil Mazilescu, Laurenţiu Ulici, Daniel Dimitriu, Constantin Noica, Florin Cîntec, Traian T. Coşovei, Gellu Dorian, Valentin Tascu, Lucia Olaru Nenati, Radu Negru, Dumitru Ignat, Constantin Pricop, Victoria Milescu, Lucian Alecsa.
Pentru precizări asupra ediţiei, „dăm cuvântul” poetului Gellu Dorian, căruia îi şi revine meritul acestei realizări de excepţie: „Prezenta ediţie definitivă a poeziei lui Constantin Dracsin adună într-un singur volum ediţiile precedente, antume şi postume. Primul volum însumează poezia antumă publicată în cărţi, fără a cuprinde şi poezia din periodice, în mare parte inclusă în cărţile publicate în timpul vieţii, poetul renunţând la unele texte considerându-le mai puţin reuşite, urmând să intervină asupra lor mai târziu. Al doilea volum adună o selecţie din poezia postumă, cea rămasă în manuscrise (peste zece dosare, unele concepute ca adevărate cărţi pregătite pentru tipar, altele doar stocate în vederea unor intervenţii viitoare). Cum pentru primul volum nu au fost probleme, poezia fiind la vedere, dificultăţile n-au fost deloc mari în a le aduna în prezentul volum. S-au avut astfel în vedere următoarele apariţii editoriale ale poetului Constantin Dracsin: Coborîre liberă (grupaj inclus în Caietul debutanţilor, ediţia 1975, Editura Albatros), Voce de flacără (C.G.E.S.J. Botoşani, 1979), Poezii (Editura Albatros, 1981), Singurătatea sîmburelui (Junimea, 1984), Lacul Septentrion (Cartea Românească, 1985), Zborul (Ed. Moldova, 1995), Athosul de sub imaginaţii (Ed.Axa, 1995), poezia din dosarele puse la dispoziţie de familie şi trei texte publicate în pliante ale unor expoziţii de grafică şi pe coperta ediţiei bibliofile Poezii şi desene (Ed.Axa, 2001).(…) În timpul vieţii, poetul Constantin Dracsin a mai publicat o antologie de autor – Ochii şi omătul cerului – în colecţia liliput a Editurii Helicon din Timişoara, ediţie pe care i-am îngrijit-o la sugestiile autorului, care a acceptat observaţiile făcute de editor şi ăngrijitor, precum şi selecţia realizată din cărţile publicate.
(…) Secţiunea Postume conţine 280 de poezii inedite, scrise de-a lungul anilor de Constantin Dracsin, incluse, după câte se pare şi în unele volume propuse editurilor şi înlocuite în cea mai mare parte de către redactorii de carte, dar şi texte rămase în dosare. Nici pe departe aceste poezii, adunate în mape de poetul Constantin Dracsin, nu reprezintă în totalitate postumele acestuia. Alte texte poetice, eboşe în cele mai multe cazuri, stau în manuscrise, aşteptând o clarificare a lor şi o punere în pagină acolo unde este cazul.
(…) Ţinând cont de situaţia specială în care au fost create, de valoarea literară a celor mai multe texte poetice, cât şi de destinul literar al autorului, datoria editorului a fost cu atât mai mare cu cât cerinţa punerii în valoare a unor autori uitaţi se impune cu trecerea timpului. Pentru moment datoria noastră de suflet se împlineşte în această primă ediţie definitivă a poeziei lui Constantin Dracsin”.
Nu-mi rămâne decât să salut gestul de rară şi aleasă nobleţe comis/asumat de scriitorul Gellu Dorian şi… să vă propun spre lectură ultimul poem scris de Constantin Dracsin, datat: 13 decembrie 1998.
„Doamnelor şi domnilor / dacă n-o să vă supere / ce o să spun – / astă noapte l-am visat / pe Nichita, / mi-a vorbit în felul următor: / mă zvîrlugă / de mîine o să te păzească doi îngeri; // eu încerc să „înmîn” / acel mîine / cît mai încolo…” (Ultima)

            GELLU DORIAN :  „CASA GORGIAS” (roman), Editura NICULESCU, Bucureşti, 2011
             Cu o cană cu vin pusă la fiert, spre a se mai încălzi, „(…) Îşi făcea planuri, în acea zi de iarnă, George Dorn, cînd frigul din apartament îi aduse în memorie vremurile nu demult apuse şi, odată cu acestea, tot felul de întâmplări pe care le trăise împreună cu doi buni amici cu care răscoliseră trecutul oraşului în care locuiau, trecut sortit uitării”. Aşa începe noul roman, „Casa Gorgias”, al scriitorului Gellu Dorian. Într-un sfert de oră (?!), interval cuprins între aprinderea focului şi „ultima gură de vin fiert din cana pe care o ţinea în mână”, naratorul -  George Dorn – reconstituie viaţa romanţată a unui oraş (pardon, a Oraşului!), de acum două secole. Şi de-a lungul a două secole.
            …Un personaj, Johann Gorgias, soseşte în oraş, îşi construieşte o casă („cea mai impunătoare clădire din Oraş”), reuşind să învingă toate obstacolele/greutăţile. Nu însă şi comunismul!
            Criticul literar, Mircea A. Diaconu, consideră „Casa Gorgias” un „roman – cronică” şi afirma – la lansare – că în noianul de personaje, deloc lipsite de farmec şi pitoresc, ce apar în paginile cărţii, „personajul principal este chiar…Oraşul”.  Iar, în completare, poetul Dumitru Ţiganiuc găseşte că romanul lui Gellu Dorian este „un fel de arheologie a Botoşanilor”.   
            Subscriu acestor opinii, … dar alătur şi precizările autorului: „Chiar dacă numele unor personaje, din trecut ori din prezent, precum şi fapte ori întîmplări povestite de autor sunt reale, orice asemănare cu realitatea este cu totul şi cu totul întîmplătoare. În scrierea acestei cărţi, autorul s-a folosit de foarte multe informaţii reale, de documente de arhivă, menţionate în diverse cărţi şi reviste, precum şi de evenimente trăite de el în oraşul în care locuieşte, pe toate topindu-le într-o ficţiune al cărei scop este unul pur beletristic”.
            Las în seama naratorului, ceea ce aş fi dorit să notez  loc de „concluzie”: „(…) cea mai frumoasă libertate a omului este aceea de a-şi putea imagina şi trăi vieţile unor timpuri uitate din care să recompună destinele care s-au pierdut tocmai în descoperirea acestei libertăţi”. Lectură plăcută!…

  GELLU DORIAN : „ZECE POEME DIN TÎRGUL ÎN CARE, CICĂ, NU SE ÎNTÎMPLĂ NIMIC”, Editura TRACUS ARTE, Bucureşti, 2011
            „N-o să fie la fel, zic cei doi care privesc de la Grădina cu Flori/ forfota buldozerelor de pe Strada Mare (…)”, iar „după şase vodci şi zece beri (…)”
„cînd o să ne trezim,/ vom locui într-un tîrg ca acum o sută de ani,/ vom începe să stricăm casele, să desfundăm străzile,/ să risipim totul,/ ca peste o altă sută de ani/ să privim iarăşi cum alţi oameni se străduiesc din răsputeri/ să refacă centrul vechi aşa cum a fost cu o sută de ani în urmă:/ dar nu, n-o să fie la fel niciodată…” (1.Centrul Vechi).
            Celelalte poeme: 2. Nu e nimic de făcut 3. Biblioteca Roşie 4. Afrodita 5. Eleonora 6. O zi ca toate celelalte 7. Tihna 8. O sută de femei într-un pat 9. Zăbava 10. Jucării stricate.
            Cele zece poeme fac parte din chiar structura cărţii şi au fost scrise în timpul documentării la „Casa Gorgias” – precizează autorul. Iar noi îl credem. Pe cuvânt! Şi pe cuvinte…
            La realizarea cărţii au mai contribuit: Cosmin Perţa – redactor, Ioan Cristescu – editor, Gelu Iordache – tehnoredactare şi Corneliu Dumitriu – ilustraţia copertei şi a interiorului.

             GELLU DORIAN : „CONFORT FREUD” – 6 piese de teatru – , Editura TIMPUL, Iaşi, 2011  (copertă şi preprint : Doina Buciuleac)
             Apărută cu sprijinul Administraţiei Fondului Cultural Naţional, cartea cuprinde, pe lângă piesa care dă titlul volumului „Confort Freud”, şi: „În aşteptarea celui de-al treisprezecelea as”, „Noaptea pisicilor negre”, „O poveste de pe vremea epocii de aur”, „Astă seară nu se joacă Shakespeare”, „Balaurul”.
            „După Caţavencii (2001), volum nominalizat la premiile USR, Gellu Dorian publică, iată, după zece ani, o nouă carte de teatru. Şase piese în căutarea unor regizori şi a unor actori care să dea viaţă situaţiilor dramatice pe care Gellu Dorian le construieşte atent, fără spectaculozitate, preocupat să fixeze trasee sufleteşti, identităţi afective. Într-un spaţiu al figurativului, căci dialogurile au coerenţa vieţii şi nu a textului, personajele lui Gellu Dorian au viaţă (…)” – scrie, pe coperta a IV-a, criticul, profesor universitar doctor Mircea A. Diaconu.
            …Cum gheaţa a fost spartă ( noua stagiune la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoşani deschizându-se cu premiera absolută a piesei „Cu limbă de moarte”, scrisă de Gellu Dorian, în regia lui Ion Sapdaru), să sperăm că piesele din noua carte îşi vor găsi lectori pricepuţi nu doar printre amatorii de literatură, ci şi în rândul profesioniştilor din teatru: secretari literari, regizori, manageri, actori etc.

                        VICTOR TEIŞANU : „CĂLĂTORIE ÎN CERC”, Editura „DACIA XXI”, Cluj-Napoca, 2011
           Cartea a apărut în Colecţia „Poeţi contemporani” a editurii clujene; colecţie coordonată de Ion Vădan, redactor – Andreia Precub, coperta – Andrei Cete).
            „Având/ forma ochiului fix/ a fost/ o călătorie în cerc// dovadă/ rămâne/ corpul de pământ/ împărţit în două// jumătate/ cu semnul frunzei/ cealaltă/ pregătită pentru orice”. (Călătorie în cerc)
            Din generoasele referinţe critice care înnobilează cartea, reţinem şi prezentăm câteva extrase: „(…)Victor Teişanu cultivă o poezie de meditaţie, poetul fiind un neobosit căutător de sensuri, cel care se întreabă mereu, rosteşte şi se rosteşte.” – scrie Maria Baciu. Iar Dumitru Ţiganiuc adaugă: „Un talent şlefuit cu asiduitatea giuvaergiului; totul ar trebui să fie perfect, poate de aceea spaţiul iubirii la Victor Teişanu se configurează într-o sferă simbolică unde timpul trăirii cu al absenţei se întrepătrund… Totul pare a fi subordonat stringentei dorinţe de depăşire a barierelor deja cunoscutului, având culori şi ecouri vizibil post-moderniste”.
            …101 poeme, aproximativ la fel structurate, degajând lumină/ claritate/ curăţenie/ puritate, între coperţile unei cărţi care arată bine, către superlativ ( ca, dealtfel, întreaga colecţie!). Nu-mi rămâne decât să vă recomand – cu căldură – o „Călătorie în cerc”, alături/ împreună cu un poet autentic: Victor Teişanu!

             VICTOR TEIŞANU : „MIZEZ PE TĂCERE”, Editura LIMES, Cluj-Napoca, 2011 (Colecţia MAGISTER, coordonator: Mircea Petean, coperta: Fabian Robert)
             „Poemele lui Victor Teişanu sunt tripticuri care generează un abil joc de imagini. Contrastante, potenţându-se una pe cealaltă, decurgând una din alta, niciodată aleatorii, acestea reuşesc să stârnească un dialog care cu siguranţă se va prelungi în conştiinţa cititorului. Iată cum poezia devine leac împotriva singurătăţii! Iată cum un însingurat ca Victor Teişanu, sedus de lumina de dincolo de lucruri şi de tăcerea din primordii, dar şi prevenit împotriva ravagiilor uitării, cu o sensibilitate accentuat slavă (ah, mestecenii!), are destulă putere pentru a schiţa coordonatele unui dialog substanţial, potrivind cuvintele în imagini, potrivind imaginile în poeme, ordonând poemele în carte. Emoţionantă, vie, tandră, tulburătoare carte…” (Mircea Petean).
            …Iată poemul care dă titlul cărţii: „Tăcere/ cuprinsă de spaimă/ pentru că/ ştie prea multe// de-atâţia ani/ mizez pe tăcere/ căci sunt nomad/ în patria gloatelor// micile zgomote/ din sânge/ producându-se/ doar în lipsa mea.” (Mizez pe tăcere, pag.5).
            Dar dacă poetul, Victor Teişanu, „mizează pe tăcere” – printr-o carte/formulă  atât de inspirată -, nu văd de ce aş vorbi eu. Şi, totuşi, am să  spun: – După o asemenea reuşită, autorul poate miza nu doar pe tăcere, poate miza pe orice! Inclusiv pe glorie…

             GHEORGHE VIDICAN : FLUTURI ÎN TRANŞEE, Editura BRUMAR, Timişoara, 2011 (Robert Şerban: editor, Loredana Tîrzioru: coperta,Gheorghe Stanjic: paginare, Ovidiu Pascu – foto, coperta IV)
Volumul se deschide cu o „Autobiografică”, dedicată soţiei.
            Dincolo de acest poem singular – în formă -, cartea cuprinde două secţiuni: „Crossroads” (18 poeme/ micropoeme, plus unul „antologic”) şi „Fluturi în tranşee” (35 de poeme + 3D, mai multe într-unul!). Câteva note biobibliografice întregesc/ încheie lucrarea.
            Sunt demne a fi citate multe poeme. Optez, însă, pentru câteva micropoeme, aproape aforistice: „o cină se hrăneşte cu roua de pe iarbă” (chicago river, pag.14); „din nechezatul cailor/ ca pe o cîmpie coboară în mine îngăduinţa istoriei” (fîntîna de foc, pag.15); „în vernon hills, seara, iarba dă foc ierbii” (vernon hills, pag.17). Şi unul din cea de-a doua secţiune: „a început să curgă putredă luna pe antenele/ fluturilor/ umbra ei de pasăre/ pe aripi se dezlănţuie toamna” ( 8, pag.38).
            Oprezenţă poetică mai mult decât incitantă. Un poet matur, confirmat prin cărţile deja publicate şi premiile literare obţinute la diverse concursuri din ţară. Gheorghe Vidican este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timişoara. Lucrează, ca referent cultural, la Asociaţia Nevăzătorilor Bihor – Sălaj. Este iniţiatorul Festivalului Internaţional de Creaţie literară pentru Nevăzători „Paşii profetului”, ajuns la a XX-a ediţie. Din 2007, este redactor şef-adjunct la „Caietele Oradiei”, revistă de cultură.

             ADRIAN GEORGESCU : „OPERA DEZVĂLUITĂ”, Editura „SIEBEN PUBLISHING”, Bucureşti, 2011 ( Veronica Anghelescu – editor, Christophe Villiers – copertă)
            Pentru cineva care este „familiarizat” cu scrisul lui Adrian Georgescu, vederea unei cărţi cu titlul „Opera dezvăluită” ar fi în măsură să-i provoace – pe moment – trăiri contradictorii. Ar rămâne cel puţin intrigat, ca să nu spun chiar…şocat! Şi aceasta pentru că, în literatura română, Adrian Georgescu este un scriitor cu totul  atipic. Care nu se „dezvăluie” (fără efort,… şi încă de pe copertă).
            Titlul integral îl aflăm, însă, după ce trecem „pragul” cărţii: „Opera dezvăluită – opt zeci şi şase de povestiri fracturate”.
…Povestiri fracturate? Ei, da! Aşa mai merge, mi-a venit inima la loc. Este vorba într-adevăr despre consacratul „enigmist” Adrian Georgescu. Răsfoiesc instantaneu volumul, spre a-mi da seama de forma/ structura în care a fost scris. Mă opresc la pagina 10. Citesc: „Deschide:/ gura/ fereastra/ ochii./ I-ai deschis peste orbire”. Îi spun lui Petruţ Pârvescu, cel care tocmai îmi adusese cartea: – Eu aş fi scris „întru orbire”, în loc de „peste orbire”. Îmi dă dreptate.
            Citez, din motive de spaţiu tipografic, doar începutul celei de a „15”-a povestiri: „Opera mea cu puşca în mână: un atentat. Cutezanţa de doi bani de a înscrie cuvintele ştiind că rămân necunoscute neprimejduindu-te ura pe care o includ dezvoltându-se ură şi crescând nesfârşire. Îţi urăşti sinele şi împrejurările care te-au legat de câteva persoane: ai început să le urăşti fiindcă îţi schingiuiesc libertatea şi fiinţa ţi-o vatămă şi atentează la integritatea operei (…)”. Vă rog – merită -  să continuaţi lectura (pag.27).
            Voi reda, în cele ce urmează, alte două pasaje oarecum contradictorii din carte : „Opera nu se dezvăluie. Păstrată în gânduri nu se mai însemnează. De prisosul singurătăţii o determină să nu mai fie scrisă ci întâmplată rezistă lăturiş obiect derizoriu. Dezamăgită. Oarecum tristă. Opera. Înfăptuitorul ei nu contează. El este oricine.” („43”, pag.53). Oricine?…(Nu cred, nu-i chiar aşa!). Şi al doilea extras: „M-am dezvăluit ca să mă găsesc. Când colo ascunzişul devine din ce în ce mai ocult. Nu se poate spune nimic prin mijlocirea cuvintelor limbii sufocate de inexprimabil – sortite inexprimabilităţii: născute de ea să le omoare.” – E clar, iubite cititorule?

            Închei cu o nevinovată butadă, sperând să nu-l supăr pe autor : – Pentru a reconstitui întregul („Opera dezvăluită”) din atâtea „povestiri fracturate” e nevoie de un …ortoped! Şi încă de unul marcant/ adevărat, cu multe operaţii la activ. Începătorii, şi cei de serie, nu sunt de luat în calcul. Şi nici de băgat în seamă…

Al.D.Funduianu

                     Cu toate că economic / financiar ne-am aflat -  şi trăim, încă – sub spectrul crizei, anul cultural 2011 a avut un debut fericit, la Botoşani. Şi, cu mai bine de un trimestru până a se încheia, sunt de notat o seamă de realizări pe care le-am numi, fără rezerve, de excepţie. Iar luna septembrie promite, către sfârşit, alte evenimente de  anvergură  şi aleasă ţinută culturală: lansarea unor cărţi semnificative de poezie şi proză (…).
            …Aşadar, pe 15 ianuarie 2011, a fost marcată pentru prima dată în România „Ziua Culturii Naţionale”. La Botoşani, evenimentul a inclus (şi) ediţia jubiliară a Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” – OPERA OMNIA, cea mai importantă distincţie din literatura ultimelor două decenii. Având în vedere că s-au împlinit 20 de ani de la înfiinţarea acestui important premiu, Fundaţia Culturală „Hyperion – Caiete Botoşănene”, prin efortul  preşedintelui său, poetul Gellu Dorian,  a iniţiat şi realizat o Antologie, care constă într-o colecţie de 19 titluri de carte de poezie. Volumele au fost tipărite  în Colecţia: Poeţi laureaţi ai Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”. Lista autorilor îi include pe: Mihai Ursachi, Gellu Naum, Cezar Baltag, Petre Stoica, Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Ştefan Augustin Doinaş, Mircea Ivănescu, Cezar Ivănescu,Constanţa Buzea, Emil Brumaru, Ilie Constantin, Angela Marinescu, Şerban Foarţă, Gabriela Melinescu, Adrian Popescu, Cristian Simionescu, Mircea Dinescu şi Dorin Tudoran. Acestora li se va alătura, probabil, laureatul ediţiei 2011, Dinu Flămând.
            Valoarea poeţilor premiaţi legitimează şi garantează locul Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” în istoria literaturii române.
            Spuneam, însă, că anul 2011 a continuat în chip fericit şi pentru oamenii de cultură botoşăneni. La edituri mai mult sau mai puţin proeminente, au apărut cărţi remarcabile, apreciate atât de cititorii / amatorii de literatură, cât şi de critici avizaţi. Cu toate că ar merita să fie nominalizate, în corpul acestui articol atenţia noastră se îndreaptă către alte două  prestigioase colecţii naţionale, în care sunt incluşi şi publicaţi poeţi botoşăneni. 
            Avem în vedere seria „Poeţi contemporani”, susţinută de Editura DACIA XXI, din Cluj, în care – până în prezent – au apărut volumele: „Zilele mele de-apoi”, autor Constantin Dracsin, „Criză şi melancolie” – Gellu Dorian, „File din duminica orbului” – Dumitru Ţiganiuc, „Câinii memoriei” – Cristina Prisacariu Şoptelea, „Contur” – Dumitru Ignat, „Gesturi aproximative şi alte poeme” – Petruţ Pârvescu, „Vânătoarea de frig” – Dumitru Necşanu. (Dacă am omis – fără intenţie – pe cineva, sau, între timp, au mai fost editate şi alte volume, prezint scuze autorilor şi promit să fac menţiunile cuvenite, în alt număr al revistei…).
            Cealaltă serie, asupra căreia doresc să mă opresc, este un Proiect susţinut de Universitatea „Petre Andrei” din Iaşi şi Editura TIPO MOLDOVA: Colecţia „OPERA OMNIA – Poezie contemporană”. Seria este coordonată de Valeriu Stancu, avându-i alături pe Cătălin Bordeanu – consultant ştiinţific şi Aurel Ştefanachi – redactor. Coperta colecţiei este concepţia lui Cristian Almăşan.
            Este vorba, cum notam mai sus, de o colecţie naţională (de lux!), în care au apărut deja patru binecunoscuţi poeţi botoşăneni: Gellu Dorian, Lucian Alecsa, Vlad Scutelnicu şi Petruţ Pârvescu. Un veritabil „Care(u) de Aşi”, care, probabil, va suferi extensii, foarte curând…
            Gellu Dorian este prezent cu „Abatorul umbrelor”. Poemele sunt o selecţie, de autor, din volumele: „Cafeneaua Kafka”, apărut la Editura Cartea Românească, 2003;  „Elegiile de la Dorweiler”(Cartea Sophiei), Editura Paralela 45, 2008; „Alungând tristeţea, ca Paganini”, Editura Brumar, 2009; „Zece poeme exemplare din Târgul în care, cică, nu se întâmplă nimic”, 2011. Cartea mai cuprinde: Referiri critice şi Note bibliografice.
Lucian Alecsa :  „Klara, Babette şi alte iluzioniste” însumează poeme din „Oraşul de gips”, Editura Cronica, 1992; „Ars apocalypsis”, Editura Axa, 1996; „Asupra căderii”, Editura Dacia, 2oo2; „Deasupra căderii. A doua geneză”, Axa, 2003; „Ţinutul Klarei”, Editura Dionis, 2005; „Iluzionista Babette”, Vinea, 2008; „De veghe în lanul cu moroi”, Editura Limes, 2009. Poeme inedite.
Vlad Scutelnicu : „Vinovat în clepsidră”, cu poeme din volumele „Strigătul sferei”, Editura Axa, 2002; „Ultima arcă”, Timpul, 2003; „E frig în oraş şi sunt singur”, Dionis, 2005;  „Târgul cu arlechini”, Editura Conta; „Zaruri”, Brumar, 2010; precum şi un grupaj de poeme inedite.
Petruţ Pârvescu : „Câmpia cu numere”. Prezenta ediţie a fost alcătuită de către autor şi cuprinde volumele de versuri: „Câmpia cu numere” (prima zi), Editura Panteon, 1995; „Câmpia cu numere” (geometria visului), Paralela 45, 2005; „Câmpia cu numere” (a opta zi), Editura Axa, 2005. Autorul a avut în vedere o ediţie revăzută, completată şi unitară a Proiectului „Câmpia cu numere”. Volumul include şi consistente date biobibliografice.
            Consideraţii finale. Întrucât nici unul dintre autorii antologaţi nu şi-a încheiat activitatea literară, ci, dimpotrivă, se află în deplină maturitate creatoare, titulatura de „OPERA OMNIA” , dată colecţiei, mi se pare uşor „forţată”. Consider că poeţii prezentaţi au încă multe lucruri de adăugat „OPEREI OMNIA”…
            De unde vine interesul, ataşamentul, simpatia şi chiar entuziasmul meu pentru colecţiile – mult prea succint -  prezentate? Din faptul că aceste serii / colecţii naţionale, cuprinzând peste 100 de volume, ale celor mai reprezentativi poeţi ai momentului, vor intra în toate marile biblioteci din ţară. Şi vor sta la dispoziţia cititorilor, care – altminteri – nu  cred că şi-ar permite să le achiziţioneze. La dispoziţia cititorilor de astăzi, dar şi a celor  de mâine! Serii, colecţii, antologii… Semne de respect pentru prezent, grijă pentru moştenirea culturală naţională. Gratitudine iniţiatorilor, realizatorilor, marilor oamenilor de spirit şi creaţie. Felicitări tuturor!…

Autor, Al. D. Funduianu

  …La o scrisoare, pe care mi-o publicase la rubrica „De la om la om”, în „Scânteia tineretului”, din 29 octombrie 1977, scriitorul Ion Băieşu îmi răspundea cu următoarele cuvinte: „Scrieţi frumos, ca un prieten al meu (…). Vă mai aştept!”. Prietenul lui Băieşu era… Fănuş! Fănuş Neagu. Să-ţi mângâie creştetul – fie şi preţ de o secundă – asemenea oameni, însemna un rar privilegiu!…

Colegul nostru, Georgică Manole, ştie bine despre ce vorbesc. Cititorul interesat poate afla mai multe amănunte, despre afinităţile mele cu scriitorii mai sus pomeniţi, răsfoind cartea „A pune în rană candoarea” (Geea, 1998).

În memoria inegalabilului poet al prozei româneşti, Fănuş Neagu, am înşirat pe hârtie câteva gânduri, pe care – cu oarecare ezitare şi întârziere – îndrăznesc să le încredinţez tiparului…

 …Căţărat pe o solitară pălărie de floarea-soarelui, într-o noapte haină de sfârşit de Florar, înainte de naşterea zorilor, un înger zulufat suna melancolic dintr-o goarnă sculptată din corn de lună, apusul Miracolului ivit în Câmpia Brăilei, bântuită de dropii zglobii şi halucinante legende cu lupi dresaţi, cai sălbateci şi mistreţi potcoviţi. Un înger melancolic suna zulufat apusul Uriaşului blond al literaturii române, incurabil şi iremediabil bolnav de „metaforită”. Al Uriaşului blond care a contaminat cu virusul lecturii deopotrivă mediile urbane / academice, dar şi vagabonzii, cerşetorii, prostituatele, ca şi lumea pestriţă a stadioanelor.

La auzul năprasnicei veşti, nori de durere au inundat clopotele inimilor, zdrobind cu desnădejde puritatea zorilor. Palizi, zăpăciţi de nesomn, copiii suspinelor se trezeau cu stoluri grele de lăcrămioare atârnând de streaşina ochilor…

Să spui că i-a plăcut viaţa, e deja un truism! I-a plăcut viaţa orânduită de Dumnezeu, dar s-a iluzionat că a trăit-o în regie proprie. Şi-a creat o viaţă pentru lume şi o lume pentru viaţă. I-a plăcut să se plimbe, cu prieteni vechi şi călăuze de ocazie, prin podgoriile pârguite de soare şi să poposească la umbra cramei. Se afunda, deseori, cu bucurie copilărească în stufărişuri virgine, acolo unde trăgea crapul, mişunau vulpile şi îşi făceau cuib lişiţele şi raţele sălbatece…

A avut invitaţii la lojă, dar a preferat farmecul şi boema peluzei. ( I-a fost suficientă o simplă trecere prin lojă, pentru a se convinge că regele e gol! Sclifosiţi analfabeţi, miliardari de carton presat, oameni de nimic… stând cu Muntele în faţă, nu l-au văzut, nu l-au observat!).

…Mi-a şoptit cineva că pentru ultimul drum i se pregătise, din timp, o caleaşcă aurită, îmbrăcată în frunze de laur şi ninsă cu petale de castan înflorit. Numai că, aflând, boierul literaturii române a solicitat, stânjenit, un car cu boi, pe care-l zărise cândva, prin crăpăturile gardului, în curtea unui gospodar din mahalaua Brăilei.

…Dintr-o altă sursă – şi mai puţin credibilă – am aflat că la intrarea cortegiului în ţintirim, negri la suflet, câţiva poliţişti (ce urmau să fie disponibilizaţi) au controlat corporal copii, femei şi bărbaţi, inclusiv cădelniţa popii. Nu a scăpat nici coşciugul adormitului întru vecie. Aveau informaţii că nişte chibiţi literari (apropiaţi prieteni de pahar) urmau să prejudicieze statul aflat în iremediabilă criză, strecurându-i sub pernă câteva butelcuţe umplute cu vinul preferat. Să aibă, Maestrul, rezerve pe drum şi inspiraţie în cer!

…Acum, nu ştim dacă „informaţiile” prezentate sunt veridice. Credem că nu! Ceea ce ştim – sigur – e că neasemuitul povestitor, Fănuş Neagu, a devenit stăpânul definitiv al inimilor noastre. Prin desăvârşit pitoresc, lirism debordant şi neegalată savoare lexicală. Şi, mai ales, ştim sigur că magicianul slovelor româneşti, Fănuş Neagu, ne va lipsi!… (Să-i suplinim lipsa recitindu-i cărţile; e tot ce mai putem face!).

Autor, Al. D. Funduianu

Nu s-a scurs chiar foarte mult timp, de când am prezentat cititorilor noştri impresionantul volum „Mihai Eminescu – eseuri deschise. Chipul de aer şi chipul de lut”, al scriitorului Lucian Costache. Pe la mijloc de Florar, poetul Petruţ Pârvescu mi-a dăruit alte două cărţi ale aceluiaşi autor, Lucian Costache. Este vorba despre „Piano forte” (poezii) şi „Mathilde şi Fata din Grădina Albastră” (roman), ambele apărute la Editura TIPARG, Piteşti, 2001.

Consistent (peste 400 de pagini), scris în „două părţi şi un epilog”, romanul, admirabil şi captivant de la chiar primele pagini, este – în opinia mea – călinescian, în esenţă şi stil. Alte comentarii nu-mi permit, deocamdată. (Îmi rezerv plăcerea de a-l reciti, cu mult mai multă atenţie, în apropiata vacanţă. Prima lectură a fost ceva mai grăbită, motivată atât de timpul limitat, cât şi de presante obligaţii profesionale, specifice finalului de an şcolar).

Din raţiuni lesne de înţeles, interesul meu s-a îndreptat către cealaltă carte, volumul de versuri „Piano forte”. Şocant, oarecum, la prima vedere! Traduse, cele două cuvinte din titlu ar suna, cam aşa: „Încet tare” (plasându-ne în vecinătatea altor asocieri paradoxale de tipul: alb negru, bun rău, rece cald, ori chiar…mort viu!). Dar surpriza nu se opreşte, nicidecum, la prima copertă. Imediat, după deschiderea cărţii, confirmând sau întărind titlul, care îşi trage seva din sfera muzicii, autorul, Lucian Costache, ne oferă (şi) o „Partitură pentru Fizicieni şi Poeţi”, dedicată „tuturor celor care au avut vreodată vedenia Timpului”. Citez câteva pasaje din „uvertură”: „Particulele materiei sunt grăunţe ale timpului.

Toate particulele materiei sunt amprentate de timp. În memoria lor, trebuie stocat şi timpul. Nu ştiu dacă infinitezimal sau mult mai mult. Poate că tot timpul. Poate că primul, poate că ultimul.

Orice particulă a materiei a primit şi botezul timpului. Şi, când e vorba de corpuri mai complexe, compozite, fiecare e amprentat de un timp primordial şi de un timp propriu.

Fiinţele, bunăoară, trebuie că au (sublinierea noastră!) în fiecare particulă a corpului lor amprenta timpului primordial”(…). Intens preocupat de Univers, Timp, Spaţiu, Materie, Energie şi multe alte concepte (toate scrise cu majuscule), iscodind şi completând formule – altminteri celebre – , propunând, între altele, conceptele de „energie întunecată” sau „viteza întunericului”, Lucian Costache ne face să deschidem bine ochii şi mintea, să-l luăm în serios. Cu toate că, la început, nu ne-a lăsat această impresie. „E posibil ca ele însele (Raţiunea, Spiritul, Conştiinţa şi Sufletul – neincluse în ecuaţia Timpului/Universului, n.n.) să îmi dea cheia întregii rezolvări la întrebarea pe care mi-o pun de când mă ştiu – atât de simplu, şi dureros de direct: Ce e Universul? (…)”. Iar după ce am depăşit (nu fără emoţii!) „partitura”, înţelegând – în fine – resorturile interne care l-au împins pe autor către aceste neaşteptate consideraţii interdisciplinare, „jucându-se” puţin şi de-a Einstein, Lucian Costache trece la…aplicaţii. La transpunerea acestora în versuri, în poezie.

Şi, cu toate că Timpul este motivul/tema/ideea centrală/majoră a cărţii, vom cita integral (micro)poemul care dă titlul, Piano forte: „Sună secundele / Melodios, în amonte. / În lună, ecoul:/ Piano forte. // Apasă amintiri / Pulsând, în aorte. / În adâncul minţii:/ Piano forte. // Într-o limbă străină,/ Necunoscută. La morte / Cântă pianul vieţii: / Piano forte.”

Om îndărătnic, Jitniţele şi teascurile tale, Prilej de păcat, Cum să păzească buzele mele ştiinţa,Apocalipsa I, II, III, sau Ave Maria sunt titlurile câtorva poeme profunde, de inspiraţie spiritual-religioasă, care înnobilează cartea. „O, sfântă, prea luminată Fecioară,/ Înfrăţită-n iubire cu veşnicia,/ Arată-ne calea şi adevărul – / Ave Maria!”.  (Ave Maria, prima strofă; poemul integral în paginile 50-51).

Timpului îi sunt dedicate poeme, precum: Trece timpul rutinat, Timp ţâfnos, Gras, timpul, S-a tăiat timpul, Du timpul înapoi, nebunule, Mă cert cu timpul, Timpul e ca banditul, Darnic, mi-a dat timpul etc. „Sus, în casa pentru vise,/ Cu obloanele închise,/ Cu acoperiş de chică,/ Cu ifose, şi cu frică,/ Eu, pe uşa vorbitoare,/Am de pus o întrebare – / Gând tomnatec – care doare:/ De ce, timp, când mă făcu,/ Viaţă şi rost îmi dădu? / Iar acum, cu întristare,/ Vrea să-mi ia viaţa şi rostul -,/ Timpul cel rânjit? Ca prostul! // După lungă cugetare,/ Timpul, fără-ncrâncenare / Şi uitându-se în zare / Aşteptând mintea să-i crească,/ Hotărî să poruncească:/ – Rost ţi-am dat, la născătoare! / N-ai fost mic şi n-ai fost mare. / Dar pe scara mea cea lungă -/ Vântul bate frunza-n dungă -/ Şi pe valea mea, fecundă,/ Tu eşti mic. Cât o secundă…”. Am citat primele două strofe din „Mă cert cu timpul” (pag.96).

Autorul nu omite – cum ar fi posibil, într-o operă lirică? – tema dragostei, iubirea, „eternul feminin”: Fata cu pistrui pe frunte, Iubirea era ca Pământul, Prea frumoasa din Trivale, De zece ori, Nu mi-e ruşine, Eu fost-am minnesanger şi altele. „Ca-ntotdeauna, ea avu dreptate:/ Şi-o viaţă am trăit în clipa-ceea…/ Şi-am înţeles că, până la Eternitate,/ Eternul adevăr al vieţii e femeia.” (De zece ori; ultima strofă, pag.63).

În volum mai  sunt incluse şi câteva poeme pe care le-aş numi „ocazionale”, netematice: Cu voi („Cu voi – Valentin Talpalaru – / am băut fructul zmeurii / din grădina bunicii, plecată în Ursa-Mare -/ la Poieni, pe Vâlsan (…)”,Oraşul de pricomigdale („Tuturor celor născuţi în Dorohoi”), La Cluj, e uns semaforul, Japonia, Şi eu am călătorit în Mesopotamia…

O amplă cronică ri(t)mată „Tzuka Tzuka” („Dacă sus, în cer, la zei,/ E un rai pentru căţei,/ Tzuka e fără păcat:/ Cuţu bun, cuţu curat…”, poemul satiric Gigi Gae („Gigi Gae / Stă-n copaie / Face baie / Şi se spală / În ureche – / Are două, cu pereche (…)”, şi mai multe inspirate micropoeme – toate cu acelaşi titlu: „Peniţă” – întregesc materialul / conţinutul unei cărţi absolut fascinante.

E de prisos să facem  referiri la calitatea – cu totul de excepţie -  a autorului sau a scriiturii, dar…  Dar, aşa mai confidenţial şi „piano”, l-am întreba, pe Lucian Costache, cum a gândit structura / sumarul cărţii?  Pentru că tot l-am suspectat că îi place să se „joace” de-a Einstein, credem că a descoperit Formula Perfectă a Haosului. Şi nu a rezistat tentaţiei de a o aplica! Rezultând „Piano forte”!…

 Microinterviu cu scriitorul Gellu DORIAN,

iniţiatorul Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”

Aţi iniţiat, aţi muncit mult, v-aţi legat iremediabil numele de Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”. Nu demult, s-a încheiat cea de a XX-a ediţie a celui mai prestigios şi râvnit premiu pentru poezie, din România.

 - Cum apreciaţi evoluţia Premiului, de-a lungul celor 20 de ediţii desfăşurate până acum? Sunteţi mulţumit de ecoul naţional / internaţional al Premiului? În momentul lansării, mizaţi pe un asemenea succes? Aţi avut vreo clipă îndoieli?…

- Dacă nu aş fi mizat pe un real succes al acestui premiu, nu în timp, ci de la început, nu
m-aş fi gîndit să iniţiez un astfel de eveniment, cu toate că îndoieli existau şi printre cei mai buni prieteni, care, totuşi, au fost alături de mine, aşa cum, de la început, a fost alături regretatul Laurenţiu Ulici. Prima ediţie, după cum se ştie, a demarat cu o…amînare, din cauza unei neexplicabile (şi neexplicate nici atunci) atitudini a regretatului eminescolog si om de cultură Petru Creţia, stabilit la acea vreme la Ipoteşti. Petru Creţia era ales preşedinte al juriului. Şi cu o noapte înainte s-a retras, negirînd acordarea premiului poetului Mihai Ursachi. Încît, Laurenţiu Ulici, de comun acord cu organizatorii, a decis ca premiul să se acorde aceluiaşi poet în ianuarie anul următor, stabilindu-se astfel ca premiul să se acorde de fiecare dată pe 15 ianuarie a fiecărui an pentru anul precedent. De atunci nu au mai fost disfuncţionalităţi, decît doar în ceea ce priveşte atitudinea vanitoasă a unor consilieri locali care doreau să facă parte din juriu. Or din juriu nu puteau face parte decît mari personalităţii ale criticii literare româneşti, profesori universitari din mari centre culturale ale ţării. Acest lucru a conferit premiului prestigiu şi greutatea pe care le are acum. În rest, totul a mers ca pe roate. Niciun primar nu s-a pus contra acestei idei, ci toţi primarii care s-au perindat pe la primărie  au preluat totul de la ediţie la ediţie, fiind siguri că un astfel de brand le asigură o imagine naţională puternică. Şi aşa a fost cu trecerea timpului. Cele XX de ediţii explică de la sine puternica imagine naţională a Botoşanilor prin acest premiu şi prin faptul că cei mai buni poeţi români contemporani îşi aduc onoarea succesului lor onoarei urbei care l-a dat României pe Eminescu. În rest, ceilalţi cîrcotaşi pot scrîşni din dinţi pînă la gingii.

Rar mi-a fost dat să aud / să citesc vorbe de mai frumoasă şi meritată apreciere la adresa cuiva, aşa cum vi s-au adresat dumneavoastră, de către o pleiadă de personalităţi de vârf ale culturii române, începând cu criticii: Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Ion Pop, Mircea A. Diaconu, ca să amintesc doar câţiva. La aceştia aş adăuga lista integrală a celor 20 de Cetăţeni de Onoare ai Poeziei (…).

- Câtă forţă lăuntrică îţi trebuie, cât echilibru sufletesc este necesar pentru a gestiona asemenea aprecieri şi, mai ales, pentru a rămâne, pe mai departe, acelaşi scriitor şi om deosebit, Gellu Dorian?

- Uite, mie personal nu-mi plac astfel de encomioane, astfel de ditirambi. Tot timpul am avut de a face cu prejudecăţi care m-au umilit la maximum, însă nu le-am luat în seamă, le-am ignorat. Încît acum sunt călit şi pentru astfel de laude, laude pe care nu numai eu le merit, ci toţi ceilalţi care s-au implicat de-a lungul anilor în organizarea acestui premiu. Nu am fost niciodată un arogant, nu mi-am însuşit munca altora; am fost de fiecare dată corect, exact şi cinstit cu cei care au pus umărul, dar la fel de onest şi cu cei care m-au acuzat şi insultat de fiecare dată, fie în ianuarie, fie în iunie, de parcă erau programaţi cu umorile de fiecare dată în acele perioade, cînd veneau la Botoşani mari personalităţi ale culturii române, şi pentru că ştiau că aici, printre alţii, organizez şi eu aceste manifestări. Nu este puţin lucru să cîştigi în mod concret şi pe drept încrederea unor mari nume ale culturii româneşti în zilele noastre, cînd nu eşti sigur dacă nu cumva în spatele unor chestiuni ce par serioase se ascunde, în fond, o băşcălie. Eu am luat totul în serios, nu am privit acest fenomen ca pe un joc în care intru şi eu şi mai chem şi alte nume grele să-mi facă jocul. Dacă ar fi fost aşa, totul s-ar fi dus de rîpă. În rest, eu îmi scriu cărţile cu aceeaşi seriozitate, cu aceeaşi detaşare de tot ce se spune bine sau rău despre mine. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru acest echilibru.

 Pentru realizările şi meritele dumneavoastră, cred că oricare dintre cei care au fost, în seara zilei de 15 ianuarie, în sala Teatrului „Mihai Eminescu”, v-ar desemna  – fără rezerve – Personalitatea culturală a Anului, la Botoşani. Chiar dacă, din 2011, nu a trecut decât ceva mai mult de o lună…

- Vă aşteptaţi la o asemenea oportunitate, ivită chiar de Ziua Culturii Naţionale? Ce ziceţi de această propunere / sugestie? Cine credeţi că ar trebui să o audă?

- Nu înţeleg despre ce fel de oportunitate este vorba? Dacă este vorba de Ziua Culturii Naţionale, 15 ianuarie, ziua oficială a naşterii lui Eminescu, atunci aceasta a venit foarte tîrziu şi într-un moment neprielnic. Dovadă şi slabul ecou naţional al acestei zile, sărbătorită doar cum se cuvine la Botoşani, nu şi în alte mari centre culturale, prin lipsa totală de fonduri, prin alocarea unor sume mici de către ministerul de resort. Instituţiile implicate în marcarea acestei zile, de data aceasta, ca de altfel de fiecare dată la Botoşani, au fost Primăria Municipiului Botoşani, Consiliul Local Botoşani, Consiliul Judeţean Botoşani, Teatrul „Mihai Eminescu” , Memorialul Ipoteşti-Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu” şi nu în ultimul rînd Fundaţia Culturală „Hyperion-CB” Botoşani, care au făcut ca şi de data aceasta totul să iasă bine. Editarea colecţiei de carte de poezie „Poeţi laureaţi ai Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, pe care au susţinut-o financiar Primăria Municipiului Botoşani şi Fundaţia Culturală „Hyperion-CB”, va rămîne ca reper în istoria literaturii române şi, evident, acum a însemnat apogeul acestui premiu, care, astfel a marcat cum se cuvine şi Ziua Culturii Naţionale, cum de altfel şi spectacolul „Cetăţeni de onoare ai poeziei”, regizat de Ion Caramitru, în care au evoluat actori ai teatrului botoşănean. În rest, nu urmăresc niciun fel de oportunitate şi nici nu voi ţipa niciodată în urechea cuiva cu astfel de chestiuni care să-mi aducă mie nu ştiu ce onoruri. Nu este treaba mea o astfel de chestiune şi, pur şi simplu, nici nu mă interesează!   

 - Sper că, printre cititorii noştri, se află (şi) oameni care vor aprecia – aşa cum se cuvine – atât oportunitatea întrebărilor, cât mai ales sinceritatea şi fermitatea răspunsurilor / opiniilor exprimate în acest microinterviu. Mulţumesc foarte mult, pentru amabilitate, domnule Gellu Dorian! Cu prietenie şi deosebită consideraţie…

pe valea vezii la deal
pentru nişte copii de ţărani
în decembrie ningea cu adevărat

printre dealuri păduri şi vâlcele
iarna e acolo frumoasă şi ţine cât o copilărie
iar amintirile când încep nu se termină niciodată

şase perechi de ghetuţe înşirate la uşă
după înălţime şi potriveală
date cu cremă adânc lustruite cu seu şi ceară
strălucind de curăţenie aşteptau cuminţi toată noaptea aceea zorile

adormiam târziu
închipuindu-mi lumea
plină de jucării bomboane şi portocale
dar toată noaptea visam că Moş Niculae nu mai vine

dimineaţa
mă trezeam obosit
cu ochii umezi mari cât cepele alergam şovăielnic spre acolo
deschideam încet uşa priveam în golul imens
din care aievea doritul creştea uimit pe margine

sub icoana de lemn a Maicii Domnului
candela aprinsă busuioc şi crenguţa de brad
vedeam
doar ghetuţele mele

moşul
umpluse cuibul cu un ou mare rotat auriu
din care zburau rând pe rând toate gândurile negre
gata să nască în libertate o singură dată pe an

când
undeva
într-un sat dincolo de piteşti
un copil fericit
mânca
pe saturate
o portocală uriaşă!
Cuvinte cheie :

…După ce ne-a tot purtat / plimbat prin „Câmpia cu numere” (de ne-a prins…”a opta zi”), ne-a sedus cu micro – poemele din „Imnele tăcerii”, ne-a ademenit cu unele „Gesturi aproximative”, iar ulterior şi cu alte certe realizări literare, poetul Petruţ Pârvescu se pregăteşte să ne dezvăluie o cu totul altă faţă a creaţiei sale. Este vorba despre prima parte a trilogiei „Păcala Făgeţelului”, în care, cu surprinzătoare mijloace poetice, autorul reînvie lumea rurală de la mijlocul secolului trecut: cu neasemuitul farmec al copilăriei şi adolescenţei, cu bune şi neîmpliniri, cu ritualuri, datini şi tradiţii, dar şi cu momentele cruciale ale „transformării” satului oltenesc (şi, implicit, românesc), începute odată cu colectivizarea agriculturii şi continuate cu abuzuri şi fărădelegi, de tot felul.
Şcolit într-ale poeziei la celebre cenacluri bucureştene („Cenaclul de luni” şi „Universitas”, conduse de universitari şi critici de notorietate, precum Nicolae Manolescu, respectiv Mircea Martin), în prezent, membru al Uniunii Scriitorilor din România, poetul Petruţ Pârvescu dă dovadă , în continuare, de…”gesturi aproximative”. – Adică? – Deloc infatuat şi superior, pare a nu-şi fi încheiat activitatea de cenaclist, nu rare ori punând în „dezbatere” şi solicitând părerea, despre calitatea noilor texte, unui obişnuit cititor, precum…alde funduianu. La început, gestul lui Petruţ mi s-a părut surprinzător şi nefiresc; când, de fapt, era unul de profesionalism şi inegalabilă nobleţe. Nu de puţine ori, atunci când se hotăra să scoată la lumină un nou poem din „Păcala Făgeţelului”, mi-l semnala / arăta. Mă ruga să-l citesc şi să -(m)i spun părerea. Şi, dacă aveţi impresia că îmi solicita o opinie formală, de complezenţă, prin care să-i aduc doar laude sau confirmări, vă înşelaţi! Petruţ îmi cerea să lucrez, cu creionul, pe text. Să-i spun, exact şi fără reţinere, ceea ce – mi place, dar şi ceea ce consideram că nu „merge”, ceea ce nu sună aşa cum trebuie, propunându-i să schimbe / înlocuiască o construcţie poetică sau doar un singur cuvânt dintr-un poem.
Încurajat de autor, fireşte, am intrat în „joc”. Să nu vă imaginaţi, însă, că a acceptat, docil, tot ceea ce i-am spus. A fost nevoie de argumente temeinice, de explicaţii convingătoare. Îmi spuneam şi îmi susţineam părerile. La fel făcea şi el. Apoi mediam… De notat că, de fiecare dată, medierile s-au încheiat amiabil, noi rămânând prieteni, păstrându-ne încrederea unul în celălalt şi, mai ales, rămânând cu convingerea că nu ne pierdem timpul, în inutile dispute de orgoliu.
…Nu îmi arog nici un merit în legătură cu viitoarea carte a lui Petruţ Pârvescu, în afara aceluia – măgulitor, desigur – de a fi fost unul dintre primii cititori. Prin rândurile de faţă nu încerc decât să „forţez” mâna autorului, în a se decide să dea mai repede drumul manuscriselor către tipar. În „Păcala Făgeţelului”, fiul rătăcitor, poetul Petruţ Pârvescu, se întoarce (şi se simte ca) acasă. În universul copilăriei şi tinereţii eterne!… (Urmăriţi-i, vă rog, „aventura” şi vă asigur că nu veţi regreta. Dimpotrivă, este posibil chiar să o… descoperiţi pe a dumneavoastră!).

După „Exorcismul tăcerii” (2002, 2005, 2007), trei volume de eseistică, dialog filosofic, dezbateri de idei – scrise în colaborare cu Gică Manole – , urmate de alte două : „Labirintul liric” (tipărit la AdiCenter, Iaşi, 2007) şi „Şoaptele Gândului” – poeseme – (Princeps Edit, Iaşi, 2009), Ciprian Voloc revine în atenţia iubitorilor de poezie cu volumul „Rugăciunile noastre toate”.
Unitară tematic, lucrarea este structurată în patru părţi: Rugăciunile disperării, Rugăciunile resemnării, Rugăciunile împăcării şi, în fine, Rugăciunile bucuriei…

„cu ce-aş putea
să te înduplec,
dumnezeule?

singurătatea bolilor mele,
fetiţa mea, fără veşmânt
ori triste amintiri
încătuşate
viitoarelor muriri
n-ar încăpea
- nici precum muntele
în cel mai neînsemnat
grăunte de nisip –
lacrimii începuturilor tale pline.
………………………………………..
ţi-aş cere doar
să-mi spui
de unde vine rugăciunea (…)”
(rugăciune de început, pag. 6-7)

Am citat, câteva extrase, din chiar primul poem; suficiente pentru ca (şi) cititorul să-şi contureze o idee despre intenţiile autorului şi stilul „rugăciunilor”. Am folosit ghilimelele nu pentru a da un sens peiorativ noţiunii subliniate, ci pentru a marca astfel însăşi spusele autorului: „Rugăciunea e o formă de confesiune. Între formele canonice de rugăciune şi rugăciunea reală e o mare diferenţă. În ultima, se stă de vorbă, cu propria conştiinţă, cu Dumnezeu, chiar şi cu ceilalţi…în măsura în care se obiectivează în noi”.
Iar dacă, în sens propriu, rugăciunea este o implorare, o cerere umilă, mulţumire sau laudă adresată divinităţii, îndemn credincioşii să nu se lase „momiţi” de titlul volumului în discuţie, ci să-şi îndrepte atenţia către alte surse de inspiraţie decât cartea lui Ciprian Voloc, dacă vor să citească rugăciuni. De altfel, cred că – fără să fi avut acelaşi impact – cartea se putea numi şi… „Poemele (!) noastre toate” (conţinutul rămânând neatins / neştirbit!). Mărturisesc faptul că mi-au plăcut mult, am citit şi recitit poemele din această carte, urmărind cu interes sporit mai mult poeticul şi conţinutul de idei,decât sacrul (de care nici autorul nu a uzat, ostentativ).
Ilustrez cele afirmate cu alte câteva extrase, asumându-mi chiar şi nedoritul risc al scoaterii din context: „să sorbi din nebunia lumii / înseamnă să te lecuieşti, / de viaţă, / nemort încă fiind (…)” (rugăciunea bătrânei, III); „(…) deşertăciunea de a fi / când totuşi nu voi mai fi, / versus / deşertăciunea de a nu fi, / cât încă voi fi…” (rugăciunea mea); „pogoară-mi-te, suflet / în trupul de iubire / al duhului / pe cruce atârnând,/ să mor / de lume singur / plângându-mi învierea – / biet prunc / păşind / din mamă / direct în bătrâneţe!” (rugăciunea pelerinului); „(…) tot ce e frumuseţe / e frumuseţe murind,/ gloria vremii -/ perpetuă nimicire / a propriilor odrasle…/ şi ce dacă lumina / sărută ochii trupului / curgător / între pământ şi pământ?” (rugăciunea filosofului). Las comentariile în seama cititorului…
De o frumuseţe aparte, fascinantă mi se pare „rugăciune mioritică”, din care transcriu finalul: „(…) moarte sfântă, moarte vie,/ cum mă dăruiesc eu ţie / ca şi cum nimic n-a fost / nici delir, nici tihnă-amară / sau cel cântec, sau vreun zbor,/ toate-s parcă fără rost / când păşesc, aşa uşor / – fără mine – / în imperiul stelelor!” ( poemul integral, pag.70). În ciuda faptului că poetul afirmă: „despre moarte nu ar trebui / să se spună nimic / căci unde nu e sfârşit,/ nu e nici început…” (rugăciune cu faţa către moarte), moartea apare, aproape, ca un leit – motiv în paginile cărţii. Aminteşte-ţi că eşti muritor, pare să fie morala şi deviza rugăciunilor lui Ciprian Voloc.
Intrigantă pentru mine e „rugăciunea poetului, III” , plină de sofisme („poetul nu-i totdeauna poet…, poetul nu e din mamă poet…, poetul nu-i nici în ziua din urmă poet…, poetul nu e în lume poet…”), salvată de un final mai mult decât inspirat : „poetul e visul lui dumnezeu pe pământ…”. Superb!…
Deşi temeinic şcolit, cu o solidă cultură literar / poetică, filosofică, Ciprian Voloc nu face risipă / paradă de erudiţie, nu încearcă să epateze prin „inovaţii” lingvistice şocante. Într-un limbaj ales („plivit”!), curat, nesofisticat exprimă stări şi trăiri profunde, încărcate de idei la fel de notabile. Disperarea, resemnarea, împăcarea şi bucuria sunt dominantele scrierii. Închei succintele mele referiri la o carte binecuvântată, în tăcere, cu plecăciuni, de parcă aş ieşi luminat, duminica, din biserică . Şi, cu inima în palmă…

P.S. Am primit de la Ciprian Voloc şi „Şoaptele Gândului” (poeseme); lucrare incitantă, novatoare în conţinut şi excelent realizată grafic (inclusiv coperţile!). Întrucât „Cuvântul lămuritor” al autorului, amplu şi doct, nu lasă loc de prea multe (alte) consideraţii, mă rezum doar să semnalez această apariţie editorială (…).

„Oamenii de azi sunt cei mai bine hrăniţi, cei mai prosperi, cei mai liberi (sub raportul deplasării în spaţiu) pe care i-a cunoscut umanitatea. În acelaşi timp, sunt oamenii cei mai slabi de înger, cei mai dependenţi de confort şi de consum, cei mai aserviţi bunului plac al liberului arbitru, cei mai puţin autonomi în judecăţile lor, cei mai gregari (faţă de Stat), pe care i-a cunoscut vreodată umanitatea. Cântăriţi, sunt însă prea lejeri. Evaluaţi, sunt de tot greoi.
(…) Oamenii pe care îi produce într-un ritm industrial modernitatea care şi-a ieşit din propria ne-măsură nu sunt cu adevărat nici noi, nici înnoiţi: sunt, asemenea conservelor cu dată de expirare pe etichetă, doar recenţi… Omul recent este omul care, oricât timp ar trece peste el şi oricâtă vreme l-ar şlefui, tot rudimentar rămâne. Pentru că acest tip uman nu se mai poate sprijini pe existenţa vreunui suflet, nici al lui şi nici al lumii, el nu mai are resursele de a întemeia nici tradiţii şi nici măcar datini. Este omul care, de îndată ce şi-a amputat trecutul pentru a sări mai repede în viitor, descoperă că prezentul nu îl mai poate adăposti, iar viitorul nu există. De ce? Pentru că şi-a pierdut prezenţa.
Omul recent este omul care, dorind să se sature de toate fenomenele lumii – stăpânindu-le, posedându-le, schimbându-le după plac şi pătrunzându-se de toată materialitatea lor -, s-a trezit într-o bună zi că nu mai este decât un epifenomen al curgerii, scurgerii şi prelingerii lor. Este momentul când Gregor Samsa, după o noapte agitată de vise neliniştite, se trezeşte dimineaţa metamorfozat într-un uriaş gândac.
- Pe noi, oare, cum ne va găsi dimineaţa?” (H.-R. Patapievici, Omul recent, Humanitas, Bucureşti, 2001)
Reiau, cu sublinierile mele, întrebarea de mai sus: „- Pe noi, oare, cum ne va găsi dimineaţa?”
- Care dimineaţă? Care noi?… Noi am sucombat, deja! În somn(ul raţiunii). La ceasurile dimineţii, pe Planetă, viu (nu ştiu dacă şi treaz!) nu va mai fi rămas decât un singur om: Omul, (mai) recent. Zeus…
Şi, dacă nu aş macula paginile „Luceafărului”,…Doamne, ce editorial aş scoate de aici! Numai că, din considerente uşor de bănuit (sunt şanse infime ca vocea mea să se şi audă), mă rezum, mă mulţumesc şi mă mângâi cu mult mai vizibilul extras din Opera binecunoscutului exeget şi filozof. Pe care îl şi asigur, la rându-mi, de respectul şi omagiul meu (mai mult decât) cordial…

Convorbire cu Prof. univ. dr. Radu GOLOGAN, Preşedintele Societăţii de Ştiinţe Matematice din România

- Revista „Luceafărul” se adresează, preponderent, cititorilor de formaţie umanistă, dar şi celor cu pregătire ştiinţifică. Personalităţile din lumea matematicii trezesc totdeauna interesul. Aşadar, cine este Radu Gologan? Vă rog să vă prezentaţi cititorilor noştri…

- Sunt matematician, cu locul de muncă principal la Universitatea Politehnică din Bucureşti, unde sunt profesor. Funcţionez în paralel şi ca cercetător la Institutul de Matematică al Academiei. Din anul 2007 sunt preşedintele Societăţii de Ştiinţe Matematice din România, iar din 2002, coordonez Olimpiadele de matematică.
Sunt mândru de originea mea, similară atât din partea tatălui cât şi a mamei: vechi familii de oieri din Ţara Bârsei. Ambii mei bunici, copii de ţărani, cu respect pentru carte au fost personalităţi ale intelectualităţii braşovene între cele două războaie mondiale.

- Ştiu că dumneavoastră sunteţi cel care a iniţiat proiectul „2010 – Anul Matematicii în Şcoala Românească”. Sunteţi mulţumit de modul în care a fost primit proiectul în ţară? Cu ce (cum) doriţi să-l continuaţi?

- Personal sunt mulţumit, având în vedere aşteptările iniţiale şi bugetul aproape inexistent pentru această acţiune. Am descoperit locuri în ţară, în care dascălii matematicieni, au făcut lucruri minunate ca manifestări ale „Anului Matematicii în Şcoala Românească”. Am remarcat şi o sensibilizare importantă a părinţilor, legată de ideea motto a „Anului”: matematica formează gândirea.
Din păcate mass – media nu a reflectat acţiunile noastre decât rareori şi mai ales în provincie.
Cum mă gândesc să-l continuăm? Cred că ar trebui să găsim împreună răspunsul…. De exemplu: „2011 – Anul Reformei în Şcoala Românească”.

- Consideraţi necesară reforma(rea) învăţământului matematic românesc?*

- Absolut necesară, chiar fundamentală. Trebuie fundamental schimbate toate activităţile matematice ale copilului, încă din clasa I. Greu la început, dar necesară (…).

- Am scris, în câteva numere din „Luceafărul”, despre Centenarul SSMR. Dumneavoastră fiind Preşedintele Societăţii la Centenar, ce sentimente vă încearcă, ce gânduri şi proiecte aveţi?

- Când am fost ales preşedinte i-am spus unui prieten, sigur în glumă, „sper să nu rămân în istorie că eu am falimentat Societatea de Ştiinţe Matematice”. Era într-o situaţie financiară limită şi acesta a fost motivul pentru care, împreună cu câţiva colegi, am acceptat să preluăm conducerea. Ne-am propus să o readucem la viaţă normală. Până acum am reuşit şi suntem mândri că efortul nostru nu a fost în zadar. Aceasta mai ales că înaintaşii mei în această funcţie au fost matematicieni de mare prestigiu ai României. Am realizat că trebuie să înlocuiesc prestigiul cu o activitate organizatorică de excepţie.

- Ce argumente credeţi că ar trebui să folosim pentru atragerea de noi membri în filialele SSMR? Întreb lucrul acesta deoarece unii colegi confundă, din păcate, societăţile ştiinţifice cu sindicatele.

- Încep cu sfârşitul întrebării: Societăţile profesionale ar trebui să aibă şi rolul de sindicate ale comunităţii respective.
Nu ar fi normal ca în comisiile paritare de acordare de gradaţii profesorilor de matematică, de exemplu, să fie reprezentate filialele locale ale SSMR şi nu cine ştie ce lider sindical, profesor de altă disciplină?
Din păcate, cei aproape 7000 de membri ai SSM din toată ţara sunt cei ce au aderat aici din pasiunea pentru matematică, din dorinţa de a avea un refugiu în întâlnirile cu colegii cu aceleaşi preocupări, din dragostea pentru o istorie frumoasă a asociaţiei noastre. Ar fi minunat dacă şi Societatea le-ar putea oferi mai mult; asta ne duce însă din nou la problema materială. Iar legislaţia românească face aproape imposibilă obţinerea statutului de „Asociaţie de interes naţional” pentru a putea fi bugetată. Aşa că rămân Gazetele Matematice şi sponsorii ca singure surse de venit.

- Vă satisface gradul de pătrundere a publicaţiilor SSMR în unităţile de învăţământ din ţară?

- Gazeta Matematică, seria B, a crescut ca tiraj în ultimii doi ani de la 4500 la 7000 de exemplare. Este încă puţin. Mai grav este însă că în foarte multe cazuri nu elevii sunt cei care doresc să o cumpere, ci profesorii lor. Încercăm în continuare modalităţi de a o face mai atractivă pentru marea masă. Un succes a fost Suplimentul cu exerciţii pentru gimnaziu, unde nivelul de dificultate este mediu.
Gazeta Matematică, seria A, a devenit din acest an o revistă electronică, de cercetare şi probleme, iar Bulletin Mathematique de la Societe Roumaine de Mathematiques este în acest moment o revistă de cercetare cotată internaţional ISI.
Suntem parteneri ale paginilor web anulmatematicii.ro şi viitoriolimpici.ro cu un succes neaşteptat printre elevi şi dascăli.

- Care este opinia dumneavoastră faţă de concursurile şi olimpiadele şcolare (pe care de altfel le şi coordonaţi)?

- Am deja o experienţă de o viaţă cu concursurile de matematică. Ca elev am fost olimpic internaţional, iar, ulterior, pe parcursul anilor m-am ocupat de pregătirea elevilor pentru concursuri.
Consider că olimpiadele de matematică trebuie să redevină, într-o mare măsură, concursuri de masă, iar pregătirea pentru concursurile internaţionale să fie independentă şi profesionistă.
Spre exemplu, etapele locale şi judeţene ale olimpiadei ar trebui să fia activităţi mediatizate local, cu premii substanţiale şi cu participare cât mai mare. Trebuie să fie o bucurie şi o mândrie pentru fiecare copil care participă şi reuşeşte să rezolve o parte dintre probleme. Numai aşa vom realimenta cu dascăli de excepţie în viitor cultura românească.

- Celebrul literat Nichita Stănescu făcea portretul profesorului de matematică astfel: „Urât până la lacrimi sau iubit cu patimă, indiferent niciodată. Temut pentru limba biciuitoare, cu siguranţă”. Avea dreptate Nichita? De ce e atât de „temut” profesorul de matematică?

- Alcătuirea frazei lui Nichita este în stil caracteristic: minunată şi cu dorinţa expresă de originalitate. Nu cred însă în această generalizare. Din păcate, mulţi intelectuali de formaţie umanistă fac adeseori afirmaţii asemănătoare. E ciudat pentru mine că este invocată adesea „limba biciuitoare” a matematicii care de fapt face parte şi ea din poezia matematicii. În plus, ştiu bine asta, majoritatea matematicienilor, deci şi a profesorilor de matematică excelează şi în ataşamentul şi deschiderea lor faţă de cultura umanistă. Sunt sigur şi accidente şi poate istoria tristă a matematicii şcolare pentru unii, se datorează acestora.

- Sunt oameni care nu greşesc niciodată pentru că nici nu încearcă să facă nimic. E valabil lucrul acesta şi în breasla noastră?

- Cred că, nu numai că e valabil, dar probabil caracteristic. A căuta un răspuns la o problemă nouă, a modela un fenomen, a interpreta un rezultat înseamnă o căutare permanentă cu o minte sub presiune care încearcă, încearcă, … greşeşte, reia, încearcă, iar greşeşte şi uneori, în final, poate reuşeşte.

- Pe de altă parte „când oamenii nu ştiu că un lucru e imposibil, se apucă să-l facă”, spunea Mark Twain. În cercetarea matematică se întâmplă acest lucru?

- Da, sigur. Să ne gândim numai la cele câteva probleme celebre rămase nedemonstrate în marea matematică. Ipoteza lui Riemann, de exemplu: se împlinesc curând 200 de ani de când problema a fost pusă, tot atâţia de când mari matematicieni muncesc puternic spre a-i găsi o soluţie. Ştim oare că vom avea vreodată un răspuns?

- Cum comentaţi, vis – a – vis şi de social, spusele lui Platon: „Un lucru ca să fie bine judecat, trebuie judecat de cei pricepuţi, iar nu de cei mulţi”?

- Evident este că primul gând este spre politic şi economic, acolo unde, încă, spusele lui Platon nu sunt deloc luate în seamă. Dar să rămânem în lumea noastră, a dascălilor. În ultimii ani există o tendinţă accentuată ca instituţii de conducere şi coordonare a învăţământului să-şi depăşească atribuţiile şi competenţele amestecându-se în alcătuirea programelor şcolare şi dând directive în domenii în care nu se pricep.

- Vă mulţumesc foarte mult pentru amabilitate. Cum propuneţi să încheiem discuţia noastră?

(Răspunsul la această ultimă întrebare l-am primit sub forma autografului de mai jos):

* Întrebarea aceasta este chiar titlul Conferinţei pe care Domnul prof. univ. dr. Radu Gologan a ţinut-o în deschiderea Simpozionului „Anul Matematicii în Şcolile din Provincie”, organizat la Poiana Negri, judeţul Suceava în perioada 1-3 octombrie 2010 (prilej cu care a fost realizat şi acest interviu).