Autor, Dumitru Lavric

Într-un articol din anul 1868, Alecu Russo creiona portretul-simbol al lăutarului moldovean capabil să redea prin inegalabila sa artă chintesenţa sufletului naţional: „Iată un om cu fizionomia veselă: el intră într-o colibă de frunze, scoate de sub suman un instrument ce-i zice lăută şi se pune a cânta. Mulţimea de oameni se îndeasă împrejuru-i şi-l asculă cu dragoste căci el zice balade strămoşeşti. Ochii mi se deschid: o naţionalitate întreagă se dezvăleşte în graiul, în hainele, în tipul antic, în cântecele acelor oameni. Lăutarul cântă şi dinaintea mea se desfăşoară o tabelă care mă incintă şi, când el sfârşeşte, toată nedumerirea s-a şters din minte-mi: rămân convins de naţionaliatatea română, de geniul român, de adevărata literatură română; înţeleg puterea legăturilor de familie. Iată poezia, iată adevărata literatură, de care se pot mândri românii. Fie forma versurilor uneori defectuoasă: ele îmi par mie poleite în razele geniului. Privighetoarea nu e frumoasă, dar cântecul îi este din rai.” Mult mai concrete sunt evocările lui Alecsandri, menite să clarifice şi sursele de informare ce i-au stat la îndemână în postura sa de culegător de folclor. În Istoria unui galbân (1844) este evocat „un flăcău ţigan, nalt, sprinten, voinic, cu ochii mari şi negri, cu părul lung şi negru, cu faţa arsă de soare, dar frumoasă şi vioaie. El era Nedelcu, lăutarul vestit, ce îţi rupea inima când trăgea din arcuş un cântec de jale şi care te făcea să gioci fără voie când suna o horă.” Când, în 1855, poetul prezintă elogios volumul de melodii româneşti tipărit la Lwow de către C. Miculi – „48 de arii de tot soiul: doine, hore, cântece de lume, cântece hoţeşti etc.” – îşi declină competenţa de a comenta în cunoştinţă de cauză folclorul muzical şi arta lăutarilor: „Nu-mi este iertat mie ca să hotărăsc despre meritul şi armonia cântecelor româneşti, căci poate aş cădea în presupus de părtinire. Mărturisesc eu însumi că pentru mine unele din melodiile româneşti, unele doine, unele hore, unele cântece de lume cuprind o lume întreagă de armonie dulce şi duioasă, care îmi pătrunde inima de lacrimi…” În aşa condiţii, poetul preferă să reproducă un extins citat din prefaţa colecţiei de Arii româneşti tipărită la Viena în 1850 de către Hanri Erlich, specialistul consemnând cu privire la arta lăutarilor: „Instrumentele ce întrebuinţează românii sunt: buciumul, fluierul păstorilor, cimpoiul şi naiul. Sunt mulţi ţărani care mai gioacă şi din vioară, dar artiştii de acest instrument se află mai cu seamă printre ţigani, cari sunt adevăraţii muzici a oraşilor. Aceştii se slujesc şi cu naiul, şi cu cobza, un soi de mandolină cu coarde de metal, pe care le ating cu o pană. Capul trupei execută melodia pe vioară; naiul face să se audă mai tare, în sunete ascuţite, pasajurile cele mai pătimaşe; cobza ţine loc de bază, şi mai totdeauna e giucată de cătră cel mai în vârstă dintre artiştii ţigani carele execută pe acest instrument acompaniamentele cele mai grele cu o îndemânare vrednică de mirat.

Pe aceşti lăutari îi întâlneşti în toate sărbătorile; ei poartă totdeauna haine orientale. Când cineva îi aude executând în chip serios şi melancolic, carele niciodată nu-i lasă, ariile naţionale române într-o societate aleasă, adăogând muzicei intrumentelor lor un cântec plin de tristeţă, şi când vede cineva impresia ce produce asupra auziturilor, atunci pricepe că, deşi toţi românii cari au primit o educaţie cât de puţin îngrijită au luat manierele şi naravurile societăţii moderne, cu toate aceste sentimentul naţional există în toată virtutea la dânşii şi pătrunde lustrul modelor străine.” Interesante sunt referirile pentru aceeaşi perioadă pe care le face Artur Garovei în Monografia oraşului Botoşani (1926) referitoare la breasla lăutarilor din care făceau parte nume precum Enachi, Grosu, Chişcariu, Ţiganu…, specializaţi ca lăutar, cobzar, scripcar, doboşar, muscalagiu, diiargiu – vioara aflându-se şi aici la loc de mare cinste: „Vioara era un instrument vrednic pentru lăutarii ţigani, pe care boierii îi ascultau cu plăcere, şi adeseori îi puneau să facă serenade, pe sub ferestrele afroditelor, şi să ofteze pentru dânşii.”

Revenind la Alecsandri, e de precizat că i se datorează şi o emoţionantă evocare a unui vestit lăutar vrâncean – „un bătrân ca de 60 de ani, cu faţa curată ca inima lui, cu barbă şi plete albe, cu ochi vioi de un om de munte, cu spirit glumeţ dar înţelept, cu graiul vesel dar dismierdător. El locuia din copilărie la Vrancea şi era cunoscut sub denumirea de Moş Cosma-Vioară, căci era lăutarul nunţilor şi a horilor şi purta pretutindene cu el o mică vioară, pe care o ţinea într-o geantă de piele…” Vizita pe care lăutarul o face Bardului la Mirceşti în primăvara anului 1872 este memorabilă: „În toată dimineaţa, ne aşezam la umbră şi îi ziceam în glumă: Moş Cozma, ce mai ai în geantă?

- Multe! Coconaşule; îmi răspundea uncheşul. Geanta mea îi ca izvorul cel bun, cu cât scoţi din el, cu atât el dă apă mai multă şi e mai limpede.

Şi apoi acordându-şi vioara, bardul meu începea a cânta cu un glas dulce deşi cam răguşit de timp, şi pe fiecare zi comoara ce adunam din gura lui, creştea, creştea, fără ca să mă pot sătura de frumuseţile ei. Astfel se face că acum am dinaintea mea o movilă de pietre scumpe amestecate la un loc, unele cam şterse, altele cam ştirbe, însă toate păstrând o valoare necontestabilă.”

Contemporan cu Moş Cosma Vioară, şi tot din extremitatea sudică a Moldovei – este vestitul Petrea Creţul Şalcan, lăutarul Brăilei, aşa cum îl recomanda chiar G. Dem. Teodorescu în conferinţa publică ţinută la Ateneul Român în martie 1884: „Mărturisesc (…) că am legat prietenie cu Petrea Creţul, poreclit Şolcan, feciorul răposatului Mihai Vătaful. Locuia, de câtva timp, la Brăila, cu a doua lui babă (vestită vrăjitoare, care ştia să ardă frigările şi cu un descântec să scoale pe om de la moarte)… acest Petrea Creţul Şolcan e reprezentantul unei întregi şi numeroase familii de lăutari; pentru că, la vârsta-i de 74 de ani, păstrează în memorie o adevărată comoară de hori, doine şi legende bătrâne; (…) unor cântăreţi ca dânsul datorăm scăparea din noianul uitării a celei mai frumoase, mai bogate şi mai interesante părţi din literatura românească nescrisă. (…) Un ţigan e Petrea Creţul Şolcan, un moş ţigan de ani 74, dar câţi se mai găsesc ca dânsul? Spre a vă forma o idee despre bogăţia păstrată într-a lui memorie, vă afirm că, în scurtul spaţiu de 3-4 zile, cât l-am putut avea în vara trecută, mi-a spus şi mi-a cântat legende şi doine care nu cuprind mai puţin de 7.000 versuri. Pentru amatorii de comparaţiune adaug că această cifră echivalează cel puţin în număr dacă nu şi în calitate, cu XI cărţi din Iliada lui Homer, cu nouă cărţi din Eneida lui Virgiliu. Cine dintre noi știe recita 11 rapsodii omerice și 9 cânturi virgiliene? Și bănuiesc că, dacă aș fi fost în pozițiune să-l mai am vreo două săptămâni, poate că mi-ar fi recitat încă atâtea.” În 1896 evocatorul va adăuga noi note portretului: „Când l-am văzut întâia oară pe Petrea Creţul Şolcan, întreaga lui persoană, deşi era în vârstă de 74 de ani, respira forţă. O frunte largă, un nas mare, acvilin, ochi negri foarte vii, părul lung, mustăţile stufoase şi lăsate în jos, bărbia gravă şi rasă, constituind o fizionomie interesantă, cu trăsături aproape clasice.”

Despre cel în cauză – numit de către B. Funduianu aedul Carpaţilor se vor pronunţa unii din cei mai importanţi folclorişti  şi muzicologi ai ultimului secol, din opiniile cărora citez, în ordine, pe cele semnate de Ovidiu Bîrlea, Gh. Vrabie, Adrian Fochi, Viorel Cosma:

„Cel mai faimos e Petrea Creţul Şolcan, un adevărat rapsod, cu nimic mai prejos de cei antici şi feudali, stăpân pe zeci de mii de versuri. El singur ar fi meritat un volum aparte care să-i pună şi mai mult în evidenţă memoria neobişnuită şi puterea de interpretare variată la care culegătorul nu s-a arătat sensibil. Teodorescu îl va elogia cu deosebită căldură în conferinţa publică Petrea Creţul Şolcan, lăutarul Brăilei, tipărită în 1884.” (Istoria folcloristicii româneşti)

„În ordine universală el făcea parte din rândul aezilor vestiţi, posedând o tehnică strălucită a unui cântăreţ de felul celor ce debitau întâmplările lui Odiseu sau ale eroilor nordici. (…) Petrea Creţul Şolcan făcea parte din acel mare număr de cântăreţi profesionişti, cunoscuţi de toate popoarele şi care în ţările române, puteau fi ascultaţi până în secolul al XIX-lea, căci arta zicerii de balade era într-o stare înfloritoare în acea vreme.” (Balada populară română)

„Petrea Creţul Şolcan, informătorul principal al lui G. Dem. Teodorescu, rămâne exemplul cel mai strălucit al artei orale. (…) Este, într-adevăr, un mare cântăreţ. El foloseşte locurile comune întotdeauna cu variaţie ce ţine de fiecare nouă întrebuinţare.” (Estetica oralităţii)

„Petrea Creţul Şolcan rămâne o figură aparte pentru epoca sfârşitului de veac trecut, datorită prezenţei în repertoriul său a cântecelor vechi, rituale, a baladelor şi a doinelor. Acest repertoriu imens ca proporţii, variat ca genuri, original ca valoare estetică, ne vorbeşte limpede despre o sănătoasă tradiţie populară în sânul familiei lui. Menţinerea cântecelor vechi, mai ales a baladelor de largă circulaţie cu un veac în urmă, face din lăutarul Brăilei un tip – am spune – întârziat, medieval, de muzicant popular, dar tocmai acest atribut îi conferă lui Şolcan o savoare aparte. (…) Lui Creţul Şolcan toate genurile populare i-au fost la fel de apropiate.” (Figuri de lăutari)

Un cercetător maghiar al folclorului românesc va proiecta personalitatea vestitului lăutar în universitate: „…Petrea Creţul Şolcan a fost acela care a avut, dintre români, cel mai întins, bogat şi variiat repertoriu despre care îndrăznesc să afirm că este aproape unic ca monumentalitate pe plan mondial. (…) Baladele sale întrec cu mult dimensiunile medii ale cântecelor bătrâneşti cunoscute până în prezent fiind cele mai lungi din folclorul românesc. În orice caz, Petrea Creţul Şolcan este singurul rapsod care deţine în repertoriu balade mai mari de 1.000 de versuri.”

În capitala Moldovei, timp de mulţi ani a făcut parte din taraful lui Barbu Lăutarul şi Gheorghe Spiridon pe care Rudolf Şuţu (Iaşul de odinioară) şi-l aminteşte la o vârstă foarte înaintată: „Ieşenii îşi mai amintesc de un cunoscut pe vremuri lăutar al Iaşilor, Gheorghe Spiridon. Cu spinarea puţin încovoiată sub greutatea celor peste 80 de ani, ce-i purta voiniceşte pe umeri (…), veşnic nedespărţit de bătrâna sa vioară, moş Spiridon era cel mai vechi dintre lăutarii Iaşilor. Îl întâlneai veşnic la rondul de la Copou unde, în vremurile trecute, lăutarul plângea pe coardele vioarei, timpurile beizadelelor moldoveneşti, vremea lui Grigorie Sturza, când galbenii desmierdau căptuşeala buzunarelor sale. Cu gândul la acest trecut, ochii se umezeau de lacrimi şi cu vocea tremurândă, oftând din greu, îşi începea lunga poveste a vieţii sale, de trist ori de vesel cântăreţ. Şi bătrânul lăutar povestea de beizadea Sturza, de Vogoride, de boierii moldoveni de altă dată. Barbu Lăutarul, în al cărui taraf, de douăzeci, moş Spiridon a cântat ani de-a rândul, era veşnic în amintirea vioristului rătăcitor…”

Printre cei din urmă lăutari ai Bucovinei, Leca Morariu îl evocă pe Nicolai Picu „preavestit şi pe atunci de mare faimă lăutar şi capelmaistru”, conducătorul unui taraf de 12 membri, care cânta îndeosebi pentru nobilimea bucovineană. Memorialistul Leon de Goian precizează că Moş Neculai nu era ţigan ci român din Suceava: „Moş Nicolai, om de statură mijlocie, robust, în vechiul port moldovenesc, cu zobon, antereu, brâu, fes roşu în cap cu canaf albastru, aşa după cum era îmbrăcat şi Barbu Lăutaru, era artist de vioară. Stăpân pe un ton mare, vibrant şi pe un neobişnuit mecanism, cânta întotdeauna cu mult foc, ba chiar cu patimă, ceea ce mi-au confirmat-o mai târziu şi spusele altor cunoscători de artă. Cânta cu cel mai frumos dar şi cel mai cu drag, tânguitoarele doine şi cântece de jale, cu care pe cei mai înaintaţi în vârstă, boieri şi cucoane, nu odată îi mişca până la lacrimi. Cânta apoi cu aceeaşi maiestrie şi danţuri de ale tuturor naţiilor, iar bucăţile de solo le executa ca un virtuos…”

După moartea lui Picu – întâmplată în 1864 – se ridică drept vătaf de lăutari cel mai bun violonist al tarafului – Grigore Vindereu, şi el român prin toată fibra sa sufletească: „A fost cel de pe urmă interpret al muzicii naţionale româneşti pe care o reda în chip eminent. Un bărbat frumos, inteligent, cu maniere fine, nicicând insinuant şi recunoscător chiar şi pentru cel mai mic dar. Avea o tehnică frumoasă, deşi nu de tot dezvoltată, dar neurastenia de care avea să sufere mai ales în anii de mai târziu, îl priva totuşi, îndeosebi la piesele trăgănate, de liniştea necesară, ceea ce nu putea fi simţit fără jenă. Cunoştea încă întreg repertoriul lui Picu.”

Pe vioara sa, tânărul Ciprian Porumbescu a cântat la memorabila serbare de la Putna închinată memoriei marelui Ştefan. Interesant este că un monografist al compozitorului şi-l imaginează în decembrie 1882 pe când se afla în staţiunea italiană Nervi, rememorând figura unei lăutărese: ,,O vede şi pe Ilinca, lăutăreasa satului, venind să cânte colinde, cu vocea ei plină şi melodioasă. Multe cântece populare şi doine a cules el de la Ilinca. Parcă o vede trecând prin sat cu panglicile colorate împletite în cozi, cu bundinţa înflorată, cu botinele înalte. E primită pretutindeni, în casele boierului şi ale gospodarilor, e primită cu bucurie şi cu o nuanţă de respect aşa ca toţi lăutarii vestiţi al Stupcei. Acum o aude cântând colinde la ferestre cu ţiganii, apoi va fi chemată în casă şi va închina un păhărel de ţuică cu cei de la masă.”

Pe la 1860-1870 vechea boierime moldovenească din Basarabia era fermecată de vioara şi vocea lăutarului evreu Lemiş din Bălţi, purtat pe la toate nunţile şi petrecerile pentru harul său de a fermeca ascultătorii pe care îi făcea să plângă sau să râdă. Cânta cântece şi doine româneşti cărora le dădea o interpretare ce stârnea admiraţia tuturor şi – apreciază Grigore Posluşnicu – trezea în sufletul românilor basarabeni doruri nu tocmai plăcute guvernului rus; considerat periculos din cauza sentimentelor româneşti prea pronunţate, în 1870 guvernatorul Basarabiei hotărăşte expulzarea acestui talentat lăutar care dirija inclusiv operete şi vodeviluri.

Desigur, e de presupus că la Botoşani, ca şi în întreaga Moldovă, au existat foarte mulţi klejmeri – lăutari evrei care cântau acea muzică kletzmer specifică populaţiei evreieşti venită din Galiţia şi Rusia; statisticile consemnează 14.415 evrei în 1891 la Botoşani, 4.332 în 1890 şi 5.384 în 1941 la Dorohoi, 1.577 în 1888 la Săveni şi 2.115 în 1893 la Suliţa; în oraşele şi târgurile botoşănene, aceştia deschiseseră numeroase cârciumi (anul 1891 consemnează peste 200 cârciumi în Botoşani, 30 la Suliţa şi 26 la Bucecea) unde vor fi cântat şi mulţi lăutari ţigani, numele cărora este azi uitat. Erau la Botoşani, în 1832 nu mai puţin de 559 ţigani, starostele lăutarilor fiind Ioniţă Sărăcuţu – cobzarul, numărul lăutarilor de aici ridicându-se în 1891 la 68 – conform dicţionarului semnat de V.C. Nădejde şi Ion Tiţu. La Dorohoi, pe la 1774 erau vestiţi cobzarii Nistor şi Drăgoiu şi se consemna şi un taraf al ţiganilor stolnicului Enache Conta, în 1890 exista în oraş Uliţa Lăutarilor iar în 1871 primăria dorohoiană angaja nu mai puţin de şapte tarafuri care cântau în parcul oraşului – cel mai vestit fiind al lui Neculai Lupescu zis Chiorul; câţiva ani mai târziu, aceeaşi primărie angaja pentru grădina publică taraful lui Iancu Filip din Botoşani, lăutar provenit dintre refugiaţii din Bucovina de după 1775. Au mai condus tarafuri dorohoiene Ionică Didie şi Ionică Băetu iar taraful lui Neculai Chioru era preferat la petrecerile organizate la Cracalia de Costache Enescu. Un Didie (Didică) Scripcarul a trăit pe la 1837 în Botoşani şi a furnizat lui Alecsandri mai multe cântece populare – fapt confirmat de poet într-o scrisoare către Ion Ghica – „de la care am adunat mai multe cântece populare”.

Cea mai vestită familie de lăutari botoşăneni a fost însă cea a Paraschivilor, o adevărată dinastie muzicală care îşi are originile în Basarabia de unde a venit la Botoşani după 1812 Paraschiv Ţuţuianu care a avut trei fii: Năstase (muscalagiu, adică naist), Petrache şi Ion (viorişti); la rândul său, Năstase a avut şapte fii, toţi deveniţi lăutari, cel mai vestit fiind Neculai (1856-1918) care duce renumele familiei la Petersburg, Moscova, Kiev, Monte-Carlo, Milano, Palermo, Amsterdam. În celebrul său roman Garda albă, Mihail Bulgakov îi subliniază prezenţa într-o cafenea din Kiev în iarna anilor 1917-18: „La cafeneaua lui «Maxim» scotea din vioara lui triluri de privighetoare un lăutar român, dolofan şi plin de farmec, cu nişte ochi încântători, trişti, languroşi, în irizări vineţii şi cu părul negru, de catifea”. Neculai a compus şi valsuri, hore şi marşuri romantice precum şi romanţele Ochi plânşi, După fragi şi după mure iar fratele său, în acelaşi gen s-a afirmat cu Nu plânge că te dau uitării. Se menţionează şi faptul că taraful unuia din Paraschivi a cântat la Botoşani pentru domnitorul Mihail Sturdza aflat în drum de la Flămânzi la Mihăileni în 1835. Vestiţi au fost la Botoşani şi lăutarii Vasile Zugravu şi Vasile Ursache aflaţi printre cei care în 1812 au cântat pentru ţarul Rusiei, cunoscuţi de la Iaşi până la Râmnicu-Vâlcea. Organizaţi în bresle încă de pe la 1830, lăutarii botoşăneni se specializează în scripcari, cobzari, doboşari, muscalagii, dairagii sub conducerea unui staroste, cel mai vestit din această categorie fiind Ioniţă Săracuţu – cobzarul, despre care aflăm şi alte amănunte în citata lucrare a lui Gr. Posheşnicu: „La petreceri, la solemnităţi familiale de orice fel, dărnicia boierească întrecea, cu mult, marginile unei convenţii prealabile. Lăutarii primeau fâşicurile cu aurul zimţat, galbeni strălucitori, ce păreau proaspeţi ieşiţi din fabricaţie, ceea ce explică starea materială înfloritoare a multor din aceşti faimoşi muzicanţi. Cobzarul Ion Sărăcuţu, nume adoptat din ironie, îşi deprinsese viaţa în acel lux şi rar confort, pe care, în zile de azi, numai marii rentieri şi-ar permite. Până şi vasele lui de adus apă, cofele, erau de argint. În bogăţie trăiau atâţi, ca şi lăutarul Ştirbu, ai cărui urmaşi au adoptat alte ocupaţiuni profesionale, schimbându-şi chiar numele din Ştirbu în Ştirbey. Cea mai vestită generaţie de lăutari care şi-a transmis virtuozitatea muzicală din tată în fiu şi a pecetluit faima unei bresle botoşănene, e necontestat familia Paraschivilor.”

Alţi numeroşi şi talentaţi lăutari botoşăneni au aparţinut familiei Filip, cel mai cunoscut fiind Iancu Filip care a compus vestita romanţă Pe lângă plopii fără soţ pe care ar fi ascultat-o însuşi Eminescu pe când se afla, în 1887, la Botoşani.

Timp de jumătate de mileniu, muzica populară românească a fost colportată, aproape în exclusivitate, de lăutari; artei lor i se datorează supravieţuirea tezaurului melic naţional – componentă de bază a specificului sufletesc identitar; formulele şi motivele melice cu valoare de nucleu, ornamentica şi cromatica, specificul organologiei, posibilităţile interpretative dezvoltate până la virtuozitate – toate acestea au fost fixate, păstrate şi transmise prin contribuţia lor hotărâtoare. Unii au ajuns vestiţi, au cântat la mesele îmbelşugate ale împăraţilor, domnitorilor şi boieilor, alţii – majoritatea – au dus o viaţă modestă delectând oamenii obişnuiţi ce se adună la cârciumi, hanuri, iarmaroace, hramuri, nunţi, hore; şi unii şi alţii au modelat sufleteşte oamenii pământului românesc, au influenţat puternic arta unor mari compozitori, au trezit interesul specialiştilor şi cercetătorilor. Încă din secolul al XIX-lea acest interes s-a manifestat din partea lui Mihail Kogălniceanu (Studiu asupra istoriei, obiceiurilor şi limbii ţiganilor) şi Teodor T. Burada (Despre întrebuinţarea muzicii în unele obiceiuri vechi ale poporului român; Cercetări asupra danţurilor şi instrumentelor de muzică ale românilor). Din perioada interbelică datează contribuţii esenţiale în acest domeniu semnate de Constantin Bobulescu (Lăutarii noştri – din trecutul lor) şi botoşăneanul Mihail Grigore Posluşnicu (Istoria muzicii la români; Din trecutul muzical al românilor). După al doilea război mondial, studiile se diversifică şi aparţin, de regulă, specialiştilor de recunoscută autoritate: Ilarion Cocişiu – Lăutarii şi lăutăria, George Breazul (Pagini din istoria muzicii româneşti, Lăutarii), Gh. Ciobanu (Lăutarii din Clejani; Izvoare ale muzicii româneşti), Viorel Cosma (Lăutarii de ieri şi de azi, Figuri de lăutari, Lăutari din Bucureşti, George Enescu şi arta lăutarilor), Lazăr Octavian Cosma (Hronicul muzicii româneşti), Speranţa Rădulescu (Peisaje muzicale în România secolului XX, Taifasuri despre muzica ţigănească), această cercetătoare efectuând investigaţii şi în judeţul Botoşani. O sinteză a tuturor acestor cercetări se regăseşte în lucrarea recentă semnată de Eugenia Maria Paşca şi Vasile Ionescu – Rromii în muzica românească.

În măsura în care fenomenul lăutăriei a supravieţuit în spaţiul botoşănean în ultima jumătate de secol, am avut privilegiul să-i cunosc pe principalii săi reprezentanţi, fiind puternic impresionat nu numai de arta pe care o dezvoltau ci şi de dimensiunea lor umană, de nobleţea sufletească şi înţelepciunea pe care o puneau în faptă şi cuvânt. Majoritatea nu mai sunt printre cei vii, fapt pentru care le consemnez numele cu un sentiment de sinceră pietate: Mihai Gogeasca, Vasile Ursache, Constantin Negel, Gh, Borcoi, Ilie Sotir, Alecu Crudu, Ion Roman, Todiriţă Vulpe, Costel Moisa, Toader Ţintă, Ilie Costandache, fraţii Nemţeanu, Gheorghiţă Sandu, C. Badurlă; prin Cozmiţă Lascarache şi Doru Farcaş – arta lor supravieţuieşte şi în prezent. Prin alţii – sunt sigur – se va afirma şi în viitor!

I. Domni, domniţe, boieri…

 Autor, Dumitru Lavric

Intitularea capitolului urmează sugestia titlurilor celor două volume publicate de N. Iorga în 1925 şi, respectiv, 1932 în care savantul istoric reuneşte scrisori de boieri, de domni, de femei redactate din zorii celui de al XVI-lea veac până către sfârşitul celui de al XIX-lea, texte epistolare reprezentative pentru evul mediu românesc când corespondenţa era iniţial în limba latină sau slavonă iar mai târziu, preponderent în română. În foarte multe cazuri, expeditorii nu sunt şi redactorii textelor, scrierea făcându-se după dictare de către ştiutorii de carte (preoţi, călugări, dieci, pisari, grămătici, logofeţi) care uneori îşi înscriu acest statut în cuprinsul scrisorilor: „Scris-am această carte în sfânta mănăstire în Cozia eu călugăraşul Gavriil logofăt de la schit, în zilele lui Şerban-Vodă, 7111” sau „…am scris eu, bătrânul sluga dumnealor Stoica Ludescu logofăt, însă cu învăţătura bunei stăpânei mele jupânesei Elina star Postelniceasa.”

Chiar dacă în spaţiul românesc nu s-a reuşit canonizarea unei veritabile ars dictandi care presupunea, compoziţional, după modelul latinizat vest-european – salutatio, captatio benevolentiae, narratio petitio, conclusio, aceste elemente nu lipsesc din structura scrisorilor româneşti, însă prezenţa lor în totalitate în acelaşi text epistolar se constată mai rar; ca particularităţi sunt de remarcat efectele de expresivitate involuntară, prezenţa slavonismelor şi a locuţiunilor şi expresiilor specifice oralităţii.

În scrisorile Doamnei Ecaterina a Ţării Româneşti către sora sa Mărioara, călugărită la Veneţia, se remarcă învăluitoare formele iniţiale în care nu se face economie de superlative („Mult te salut, şi de la sora ta, doamna Lucreţia, se închină Domniei Tale…”, „Cu Dumnezeu, Prea-nobilei, prea onoratei şi iubitei mele surori, doamna Mărioara. Domniei Tale multe salutări şi închinăciuni.”) şi formule de încheiere extrem de protocolare: „…anii Domniei Tale să fie mulţi şi frumoşi”; „Şi ne rugăm lui Domnul Dumnezeu să te afle pe Domnia Ta scrisoarea mea în sănătate…”. Situaţia de comunicare se stabileşte prin precizarea statutului („Prea-nobilă, prea onorată soră a mea iubită…”) iar debranşarea se face printr-o indicaţie de ordin tehnic către un terţ care asigură circulaţia textului: „Să se dea scrisoarea la Veneţia, doamnei Marioara lui Fabrizio, în cinstitele mâini să se dea.” Exprimarea protocolară nu lipseşte nici din corespondenţa negustorilor şi boierilor: „La al nostru cinstit şi iubit şi de la inimă dulce şi bun prieten şi de aproape vecin jupân Mihai, judeţul cel mare dentru cinstită cetatea Braşovului, cu cinste să se dea.”

Similar, un boier moldovean desfăşoară urări de cinstire a părintelui său („Cinstită părintească scrisoarea dumitale cu multă fiască plecăciune primind, lăudând numele Ziditorului pentru a dumneavoastră întregime prea-fericitei sănătăţi. (…) Şi anii dumitale de la prea-milostivul Dumnezeu îndelungaţi şi prea-fericiţi.”), la fel cum Ioan Teodor Calimachi se adresează din Constantinopol către fratele său Dumitraşcu aşezat cu moşia în Stânceştii Botoşanilor: „Cinstite şi iubite frate, multă şi fericită sănătate primind dumitale de la mila lui Dumnezeu. Să te păzească milostivul Dumnezeu, cu toată frăţeasca casa dumitale. Noi toţi încă ne aflăm sănătoşi.” Când situaţia o impune, formulele îşi inversează sensul urmărind instituirea unei interdicţii: la 1617, domniţa Maria, fiica lui Petru Şchiopul încredinţează mai multe sate bisericilor Sf. Gheorghe din Hlincea şi Sf. Sava din Iaşi, aşezând dania sub protecţia unei divinităţi pedepsitoare: „Iar cine va risipi pomana părinţilor mei şi a noastră (…), acela să fie proclet şi triclet de la Dumnezeu şi de Precista bogomateră.”

Formulele în limba slavonă preiau ca atare titulatura voievodală consacrată („Ilisafta gospodja gospodinu Io Gheorghie Ştefan voevod bojiiu milostiu gospodar zemli moldavscoi”, „bojiiu milostiiu gospodar zemli vlaşcoi”), anumite sintagme bisericeşti care circulau ca atare („sfetii oteţ”) sau sunt un efect al bilingvismului, aşa cum se observă în cel mai vechi document scris în limba română – scrisoarea din 1521 a lui Neacşu ot Dlăgopole către Hanăş Bengner, judele Braşovului: „ I pak dau ştire domnietale za lucrul turcilor… I pak să ştii domnia ta că au venit un om de la Nicopol de mie mi-au spus… I pak să ştii că bagă den toate oraşele cţte 50 de omin să fie în ajutor în corăbii. I pak să ştii cum se-au prins neşte meşter den Ţarigrad… I pak să ştii domniia ta că are frică mare şi Băsărab… I pak spui domnietale ca mai marele miu…” Departe de a fi o repetiţie mecanică, sintagma în slavonă are rolul de a cadenţa textul şi de a individualiza informaţiile prin separare; de asemenea, mai are şi meritul de a fi rezistat până apre sfârşitul secolului al XIX-lea, aşa cum o demonstrează celebra formulă a lui Agamiţă Dandanache: pac la Războiul!

Scrisorile domnitorilor reprezintă – după opinia lui Iorga – „glasul stăpânilor cari au avut ţerile noastre în seamă, de la cei mai depărtaţi cari au lăsat ceva scris, până aproape în vremile noastre” şi înfăţişează uneori perspective cu totul diferite faţă de cele instituite de tradiţia consacrată devenită uneori sacrosanctă; acelaşi istoric scriind despre corespondenţa domnitorului înfăţişat plin de cruzime în celebra nuvelă a lui Negruzzi, care preluase punctul de vedere al cronicarului Ureche, reprezentantul partidei boiereşti: „Un alt Alexandru Lăpuşneanu decât cel obişnuit răsare înaintea noastră din scrisorile domneşti care vorbesc de dorul ce are Doamna Ruxandra de a mânca prune şi cireşe din Ardeal, de meşteri de bere şi de pâne, de doftorul de ochi care trebuie pentru a lecui pe bolnavul Voevod.” De cele mai multe ori însă, scrisorile confirmă informaţia istorică, inclusiv ceea ce părea a fi legendă, aşa cum este cazul cu Eustratie Dabija despre a cărui excese bahice au glosat inclusiv doi mari poeţi români. La 27 septembrie 1663, „Gospojda Ecaterina Io Eustratie Dabija Voevod” scrie la „dumneaei Păhărniceasa cea Mare” următoarele: „Mai întâiu facem ştire dumitale să cerţi feciorii şi să le dai de grijă să nu umble bând vinul Armenilor sau Jidovilor, ce foarte să le dai învăţătură să umble cu ispravă, că acum nu este ca an vin mult, să nu se bage samă, ce acum este vin prea puţin. Deci să-ţi fie şi dumitale aminte şi să dai certare feciorilor să nu se ispitească să bea vinul, că, dacă vom înţelege că s-a cheltuit niscaiva vin, vinul omului aceluia îl voiu face vin domnesc şi pe feciori îi voi pune la închisoare, până a veni Măria Sa Vodă.

Aceasta-ţi facem ştire dumitale, şi nimeni să nu înceapă a culege până nu va veni omul nostru acolo.” Fantastul visător care a fost Despot-Vodă se confirmă, iarăşi, în visurile sale de mărire, într-o scrisoare către boieri, probabil sinceră, sigur inadecvată: „Voi, vitejilor de neam războinic, ce vă coborâţi din viteji Romani, care au făcut să tremure lumea (…), ne vom face cunoscuţi lumii întregi ca adevăraţi Romani şi coborâtori din aceia, şi numele nostru va fi nemuritor, şi vom fi iarăşi icoana părinţilor noştri…” Propriile scrisori îl confirmă şi pe Vlad Ţepeş în tragicul său efort de a realiza o alianţă antiotomană şi de a căuta sprijin tocmai acolo de unde îi va veni trădarea: „…dacă vom ajunge, ferească Dumnezeu, la un capăt rău, şi va pieri ţerişoara noastră aceasta, nici Măria Ta nu vei avea folos şi înlesnire de aşa ceva, pentru că va fi spre paguba creştinătăţii întregi” – scria acesta către Matei Corvin în 1462.

Personalitatea ştefaniană este şi ea confirmată integral, cel puţin în corespondenţa purtată cu capetele încoronate ale Europei. Imediat după victoria de la Podul-Înalt, Ştefan scrie la 25 ianuarie 1475 celebra scrisoare adresată principilor creştini, „scurtă şi energică, de un laconism antic” (N. Iorga): „Dumneavoastră ştiţi bine cum prea-crudul şi necredinciosul Împărat turcesc de multă vreme este un stricător al creştinităţii şi zi de zi se gândeşte cum ar putea supune şi nimici toată creştinătatea. Deci îţi fac ştiut Domniei Tale că de Bobotează acum în urmă a trimes Împăratul turcesc oaste nespus de mare a Turcilor, 120.000 de oameni la număr (…). Când am văzut noi aşa o oaste mare, ne-am ridicat vitejeşte, cu trupul nostru şi cu armele noastre, şi le-am stat împotrivă, şi, cu ajutorul lui Dumnezeu celui atotputernic, am învins straşnic pe acei duşmani ai noştri şi ai Creştinităţii, şi i-am sfărâmat, şi i-am călcat în picioare…” Aprecierea istoricului menţionat că Ştefan avea „acel simţ creştin, care face ca niciodată biruinţa să nu nască trufia, nici înfrângerea să nu se coboare până la deznădejde” este întărită şi de scrisoarea lui Ştefan către dogele Veneţiei, după înfrângerea de la Valea-Albă: „Nici nu vreau să spun de cât folos e această ţară a mea pentru creştinătate, socotind că e de prisos, căci e lucru ştiut bine de toţi. Că e zid de apărare al Ţării Ungureşti şi al Ţării Leşeşti. Şi, în ce priveşte aceste două Crăii, afară de aceasta, fiind împiedicat Turcul cu mine acum de patru ani, au rămas mulţi creştini odihniţi.”

Neclintit vlăstar ştefanian, mai ales în dialogul epistolar cu vecinii prea trufaşi, se dovedeşte a fi Petru Rareş; spre sfârşitul domniei sale, Marele Ştefan recâştigase Pocuţia pe care însă Bogdan o va pierde printr-o înşelăciune a polonezilor; în termeni fermi, Rareş repune problema acestui disputat teritoriu într-o scrisoare adresată regelui Poloniei în 1532 din târgul Bahluiu (Hârlău): „Şi acea parte a Pocuţiei Ştefan Voevod cel Mare, tatăl nostru cel prea-iubit a ţinut-o multă vreme. (…) Cât vom trăi nu vom suferi să ni iea cineva în batjocură ori să ni facă pagubă… Măria Ta să ştie că, dacă trebuie să ne învoim, să ne învoim după datina creştinească, şi, dacă trebuie să ne batem, apoi să ne batem. Să se hotărască odată.” Aceeaşi fermitate – în 1537 când Polonia ameninţă Moldova: „Deci, şi dacă Măria Ta eşti setos de sângele creştinilor, fă după voia Măriei Tale cea crăiască. Şi noi suntem cu toate puterile noastre gata, şi te vom aştepta pe Măria Ta.” Dârzenie dovedeşte fiul Râreşoaiei şi în privinţa păstrării proprietăţilor Moldovei din Ardeal (Ciceu, Cetatea-de-Baltă, Rodna) şi pentru menţinerea în sfera sa de influenţă a Bistriţei şi Braşovului. Bistriţenilor le este adresat un sever avertisment îm 1529 („Am auzit că prin răutatea şi răscoala voastră iarăşi v-aţi ridicat coarnele şi nu voiţi să vă supuneţi nouă. (…) Şi să ştiţi deci voi, Bistriţenilor, că vom porni asupra voastră cu putere de războiu gătită şi mare, şi pe toţi, cu copiii, de la cel mai mare la cel mai mic, pe unii îi vom trece prin fier şi foc, şi în patru părţi vă vom tăia şi vă vom pedepsi.”), un altul şi mai înfricoşător braşovenilor, un an mai târziu („Aşa ni se pare nouă că aveţi de gând să vă hrăniţi cu pietre. Să ştiţi bine deci: noi n-am venit pe două-trei săptămâni, ci până vă vom îndupleca şi vom face cum ni era voia.  Şi la întorsul nostru înapoi vom arde cu pară de foc această ţară a Bârsei şi vom lăsa ţara goală şi pustie. Şi în primăvară vă făgăduim iarăşi războiu, şi iarăşi vom pune să se calce în picioare sămănăturile voastre când vor fi crescut, pentru ca iarăşi să fiţi fără hrană timp de un an.”) Marcate de mai puţine conflicte au fost relaţiile Ţării Româneşti cu cetatea Braşovului:  Pătraşcu-Vodă, tatăl lui Mihai Viteazul, scrie judelui cetăţii ardelene şi celor doisprezece pârgari „şi multă sănătate cu dragoste vă poftim d-voastră”, făcând legământ pentru bune relaţii: „Şi să ştiţi d-voastră adevărat că eu credinţa şi frăţia ce am legat-o cu d-voastră nu vreau s-o rup cu niciun chip, ci vreau s-o ţin şi până la moartea Domniei Mele.” Doamna Elina a lui Matei Basarab are bune prietene la Braşov („Scris-am la a noastră iubită, bună prietenă şi de aproape vecină, jupâneasa Catrina judeceasa din cinstită cetatea Braşovului.”) iar Radu Filipescu negociază în scris preţul unui cal („Că nouă prea ni-a părut ieftin, că caii plăteşte mult.”); „Mariea Doamna a răposatului Constantin-Vodă” (Brâncoveanu – n.n.) avea bani depuşi în visteria Braşovului („Pricina acestei cărţi nu este alta, numai să ştim de sănătatea dumitale. După aceasta facem ştire dumitale că iată trimisem pe jupânul Neacşul, omul nostru, pentru cei bani ai noştri ce avem la dumneavoastră. Ci vă poftim să faceţi dumneavoastră bine, câţi au mai rămas, să se dea şi aceia la omul nostru, să ni-i aducă.”), Braşovenii având în Ţara Românească inclusiv drumurile deschise pentru comerţul cu animale, aşa cum îi încredinţează Barbu Văcărescu că vor putea trece nestingheriţi cu turmele de oi, căci domnitorul „îndată mi-a dat poruncă de s-au scris porunci de iznoavă, cătră toţi ispravnicii judeţelor, pentru oamenii dumneavoastră ce pogoară cu oile aici în ţară, ca să-i apere şi să-i păzească de către toţi carii s-ar îndrăzni să li facă vreo supărare”, asigurându-i că „acel ce va îndrăzni a-i supăra, îşi va lua căzuta pedeapsă.” Dintr-o scrisoare a vornicului Albu rezultă că braşovenii erau uneori implicaţi inclusiv în alegerea domnilor, trezind nemulţumirea boierilor pământeni: „Şi iată vă dăm de ştire despre acel voevod pe care l-aţi pus aici, Drăculea; cui îi e drag dintre voi, pupaţi-l, că multă vreme n-o să-l mai vedeţi, căci am nădejde în Dumnezeu că, de unde merge, nu se va mai întoarce.” Complexe erau şi relaţiile Bistriţei cu Moldova, privind, printre altele, prezenţa meşterilor bistriţeni pentru ridicarea unor biserici, aşa cum solicita hatmanul Gavril, fratele lui Vasile Lupu într-o epistolă grăitoare pentru cordialitatea relaţiei: „Şi Dumnezeu să dăruiască să afle această scrisoare a noastră pre dumneata sănătos şi vesel, dempreună cu toată cinstita casa dumitale…”

Din corespondenţa boierilor rezultă nu de puţine ori implicarea acestora în politica celor două state româneşti: la 1481, un grup de boieri brăileni îl avertizează foarte serios pe Ştefan cel Mare să nu se mai amestice în treburile domniei statului vecin: „Şi învaţă-ţi tu ţara cum să te slujească, iar pe noi să ne laşi în pace, că, de-ţi cauţi duşman, îl şi găseşti! Şi aşa să ştii: avem Domn mare şi bun şi avem pace din toate laturile; să ştii că toţi pe capete vom veni asupra ta şi vom sta pe lângă Domnul nostru Basarab Voevod, până ce vă vom pierde capetele.” La 1681, Miron Costin, filopolon, îl informează conştiincios pe un nobil din această ţară despre domnia Ducăi-Vodă: „Ieri a fost întărit Măria sa Vodă în Scaun, adăugându-i-se şi Ucraina, ca să rămâie şi ea supt stăpânirea lui (…); Măria Sa Vodă însuşi pleacă zilele acestea ca să meargă la Poartă să-şi plece faţa la picioarele împăratului, cu prilejul căpătării încă a unei ţări, cum e obiceiul la Poartă.” La 1690, un grup de boieri munteni se plâng de domnia lui Constantin Brâncoveanu: „Iară vărsări de sânge şi omoruri nenumărate a boierilor, întocmai ca Neron, şi, în ce ne aflăm, le putem asămăna cu ale iadului munci.” O istorie dramatică îşi pune pecetea pe multe scrisori, cum e cea a lui Teodor Ianovici din 1630 („Noi suntem în stare ticăloasă, fiindcă împăratul turcesc i-au luat capul blândului nostru Domn Barnovschi la 2 iulie…”) sau a lui Teodor Balş retras din calea evenimentelor anului 1821 la Chişinău: „Nenorocitele întâmplări ne-au gonit din prietena şi iubita Patria noastră, ne-au păgubit foarte: rătăcindu-ne ca oile – am pierdut mângâierea petrecerii şi odihna.” Călugărită la Cozia sub numele Teofana, Doamna Teodora află cu profundă durere de pierderea fiului ei Mihai cel Viteaz: „Aciaşi mă ajunse şi vestea de sfârşirea zilelor drag fiului meu Mihai Voevod şi de sărăcia Doamnă-sa şi a coconilor Domniei lui prin ţările străine.” De domnia aceluiaşi se leagă o întâmplare plină de dramatism pe care un Cocrişel, închis la Bistriţa, o înfăţişează părinţilor săi din Moldova în 1600: „Scriu închinăciune şi multă sănătate părintelui mieu Spiridon şi maicei mele Constandei. Şi după aceia vă dau ştire că sunt viu până acum, nu-s perit, ci am scăpat de la Bălgrad când au bătut Mihai-Vodă războiu cu Ungurii. Deci m-au prins nişte Saşi; deci au vrut să mă taie. Eu m-am rugat şi am spus că sunt fecior Mogâldei. Deci nu m-au pierdut. (…) Eu am spus că m-au prins Mihai-Vodă la Hotin şi m-au dus în Ţara Ungurească. Deci mă rog domnilorvoastre ca lui Dumnezeu din cer să nevoiţi să mă scoateţi lângă voi, în ţară creştină, şi să nevoiţi să daţi ştire părintelui mieu Mogâlde Vornicului că eu zac în temniţă de mănânc lutul şi păduchii. (…) Şi îmbătrânesc, şi am făcut o barbă până la brâu (…) Iscălesc: Feciorul vostru Cocrişel. Şi sunt numai cu cămaşa.” Unui alt moldovean aflat pe la 1703 în Ţara Ungurească îi scrie cu adâncă durere şi înţelepciune soţia, săteancă din Stăjăreni: „…eu-s beteagă şi, de casă, nu-s de a ţine, de-ţi va trebui femeie, tu să-ţi iai altă femeie: de mine să fii iertat în veci, şi mă iartă şi tu. (…) Şi să crează şi Măria Lor domnii din ceia ţară că-s adevărate cuvintele mele în această scrisoare a mea.” Mai puţin înţeleaptă pare a fi soţia postelnicului Constantin Cantacuzino care prefigurează o posibilă poveste a soacrei în scrisoarea sa din 1667: „Aşişderea, feţii mei, vă mai adaug încă învăţătura de cele ce ştiu că v-a învăţat şi tatăl vostru şi v-a legat cu blăstăm, acum dar şi eu aceia urmez şi vă leg supt blăstămul lui Dumnezeu şi supt blăstămul mieu cel părintesc să nu vă plecaţi urechile voastre cuvintelor jupâneselor voastre (…), nici să se amestece ele în vorba voastră când veţi avea între voi…”

O dramă de familie reţine şi scrisoarea lui Stan Jianu din 1785 care deplânge moartea fiului său Zamfir: „Mie tot mi se pare că este în vis acest foc ce m-a călcat; îmi pare că este dus în vreo călătorie sau în vreo slujbă, de nu-l văz înaintea ochilor mei. (…) Aş fi pohtit, pentru păcatele mele, să mă fi pedepsit Dumnezeu ori cu pagubă de a pierde tot ce am, ori mie să-mi fi dat patimă de boală, să pătimesc până la sfârşitul vieţii mele, în scârbă şi dureri, şi să fi trăit răposatul… Ci se întâmplă moartea lui fără vreme şi fără pricină de moarte, că, fiind sănătos, vrând să fie mai sănătos, s-a înşelat de un becisnic doctor ce avem aici, şi, din doftoriile ce i-a dat, la nouă zile l-am îngropat.” Astfel de sfâşietoare drame trăise şi prima regină a României dar, în 1903, într-o scrisoare către o prietenă din Germania, le exprima cu discreţia impusă de înţelepciunea dictată de timp şi vârstă: „Pacea cea mare, de care totdeauna am văzut înconjurat al şaizecilea an, acuma de fapt este aici. Toată viaţa mi-am dorit să ajung la şaizeci de ani, şi acuma-i găsesc mai frumoşi de cum mi-i închipuiam.”

Universul preocupărilor cotidiene nu lipseşte din paginile acestor scrisori: un boier moldovean propunea unui vecin, pe la 1680, un troc inedit – peşte pentru un porc de Crăciun: „Eu să însemnez dumitale de peşte de sămânţă, şi dumneata să mă însemni de unul din ceia ce li-i ciuma în ziua de Ignat.” Zicerea sapienţială e amintitoare de harul lui Creangă, după cum o scrisoare a lui Barbu Ştirbei localizată şi datată „Carălspat, 12 iunie 1796” pare a premerge mirarea de călător a lui Dinicu Golescu: „Atâta prieteni de mulţi şi prietene am făcut, cât nu pot să-ţi spuin: aşa trăiesc chiar ca când aş fi acasă! Că, după ce merg la fântână de beau apă, unde sunt cinci-şase sute domni şi doamne, cântă musica până isprăvim apa, apoi facem spaţiri pe la grădini, unde sunt asemenea musici. Zic dumitale că aşa traiu n-am trăit de când sunt!” Cititorul va fi înţeles că scrisoarea e expediată din renumita staţiune balneară Karlsbad.

Închei cu o observaţie ce interesează istoria literară: în scrisoarea unui boiernaş de pe la 1630 este amintit un Stan Păţitul căruia turcii i-ar fi luat calul; se poate deduce că numele celebrului personaj crengian nu este o invenţie a autorului ci o selecţie genială din nomenclatorul onomasticii româneşti.

Bibliografie:

1. N. Iorga – Scrisori de boieri. Scrisori de domni, Vălenii-de-Munte, Aşezământ tipografic „Datina Românească” – 1925;
2. N. Iorga – Scrisori de femei, Datina Românească, Vălenii-de-Munte, 1932.

Autor, Dumitru Lavric

Aşadar, la mijlocul secolului al XIX-lea tarafurile erau pe deplin consolidate iar arta interpretativă a marilor lăutari atinsese apogeul, apariţia acestora ca profesionişti ai muzicii populare fiind legată de aşezarea în spaţiul românesc a ţiganilor, consemnaţi mai întâi în Ardeal puţin înainte de 1400 şi apoi în Ţările Române unde numărul lor creşte simţitor sub Ştefan cel Mare în Moldova şi Vlad Ţepeş în Muntenia, aceşti gens du voyage fiind de regulă robi pe moşiile mănăstireşti şi boiereşti. Consideraţi din punct de vedere sociologic minoritate etnică non-sedentară, ţiganii (rromii) sunt în prezent peste 75.000.000 la nivel mondial din care 7-9 milioane în Europa (peste 2 milioane în România) mulţi practicând şi în zilele noastre muzica pentru care au o înclinaţie deosebită, ilustrată şi de proverbul So Rom, ta lavestaris (Tot romul e muzicant.). Deşi situaţia lor materială nu a fost de invidiat, muzicanţii foarte talentaţi aveau, în mod evident, un statut aparte: un lăutar rob se vindea cu 1000-4000 de aspri iar la Constantinopole se considera că cei mai buni scripcari sunt ţiganii din Principate. Totuşi, statutul social îi înscria ca marginalizaţi, inclusiv după eliberarea din robie, aşa cum sublinia şi Grigore Tocilescu care a avut şansa de a-l cunoaşte pe marele lăutar al Brăilei – Petrea Creţu Şolcanu: „…alăutarul carele zice cu vioara şi alăuta pre la târguri şi pe la sboruri şi pre la munte, nu poate să ia fată de om bun sau de boiariu, că unii ca aceia sunt batjocura lui Dumnezeu şi a oamenilor”.

Grigore Posluşnicu considera că până în secolul al XV-lea nu ar fi existat cete de instrumentişti, pentru petrecerile ţărăneşti fiind suficient cimpoiul iar în mediul păstoresc utilizându-se fluierul, la marile curţi feudale fiind prezenţi muzicanţi profesionişti turci organizaţi în tacâm-uri, cu un alt termen, formaţia numindu-se meterhanea. Trecând printr-o fază de semi-profesionalizare, taraful alcătuit din lăutari ţigani se profesionalizează şi se standardizează prin valorificarea aportului unui număr minim de instrumente care să deservească compartimentele melodic şi ritmic; în feudalismul românesc, taraful lăutarilor profesionişti era alcătuit din vioară, cobză, nai, ţambal – atrăgând apoi contrabasul, toba, chitara, trâmbiţa. Dacă pe la 1600 taraful alătura doar naiul şi vioara, după 1700 evoluţia este evidentă: fluier, două viori, nai, cobză (taraf la horă, 1780), fluier, ţambal mic, cobză, vioară, tobă (1787), nai, două viori, cobză, braci (1860), nai, vioară, cobză, ţambal mic, contrabas (1896); după 1900 cântau la hore tarafuri alcătuite din vioară, cobză, ţambal iar în perioada interbelică taraful moldovenesc se stabilizează în formula vioară, fluier, cobză, mai de efect fiind însă cel alcătuit din fluier, două viori, nai cu şapte ţevi, cobză sau ţambal mic, pentru serenade fiind apreciate flautul şi chitara. V. Alecsandri descrie hora lină jucată la Paşti ca fiind acompaniată de vioară, cobză, nai iar Mihai Eminescu prefera taraful alcătuit din vioară, nai, ţambal. Ţiganii de mahala dezvoltă cântece de puşcărie, dragoste sau hoţie iar tarafurile orăşeneşti aduc influenţe occidentalizate şi accentuează valenţele improvizaţiei; în paralel, apar formaţii semi-profesioniste ţărăneşti care patronează inclusiv marile petreceri şi ceremonii dedicate datelor calendaristice şi evenimentelor fundamentale ale vieţii omului. În cazul ceremonialului nupţial, lăutarul nu este doar cel care cântă când este solicitat ci ajută chiar la desfăşurarea acestuia, ca un adevărat maestru de ceremonii. Tradiţia lăutărească impune şi o perfecţionare din tată în fiu precum şi învăţarea cântecelor şi jocurilor de pe o arie geografică extinsă; când devin orăşeni, lăutarii au tendinţa de a înlocui invocaţiile vocale şi instrumentale ţărăneşti cu maniera specifică mahalalei – cu accent pe ornamente şi cromatisme. În paralel, se trece la o acompaniere mai completă, îmbogăţită polifonic. „Taraful orăşenesc – observă competent Ilarion Cocişiu –, moştenire a formaţiilor vechi, se schimbă în aşa-zisa orchestră cu contrabas, violoncel, acordeon şi ţambal, cu vioară secundă şi obligată, mai rar având un nai sau o cobză, mai mult ca instrumente exotice decât instrumente organic legate de noua formaţie. Muzica cultivată îşi capătă un iz nou: sârbele şi horele, precum şi alte dansuri, nemaiservind scopului pentru care au fost create: acela de a fi jucate, se împletesc cu noi motive şi se dezvoltă în forme concertante. Se ajunge astfel la bucăţi de mare velocitate cum sunt horele de concert, produs al virtuozităţii lăutăreşti. Temele de jocuri lăutăreşti capătă un retorism sclipitor uneori virtuoz, dar îşi pierd din expresivitatea pe care o aveau în forma primară nedezvoltată, atunci când alunecă doar spre tehnicitate exteriorizată, dincolo de cântec. Totuşi, această muzică lăutărească e agreabilă şi de unii socotită ca o treaptă superioară vechiului taraf. Ea e nouă prin sistemul de înlănţuire acordică de tip apusean, prin instrumente de umplutură armonică, care nu pot cânta solistic, ci figurează anumite motive, prin noi sonorităţi mai apropiate de ceea ce obişnuit se aude în muzica apuseană zisă uşoară: de operetă sau de restaurant mare.”

Aprecierea reputatului muzicolog se completează întreguitor cu informaţiile pe această temă furnizate de Nicolae Filimon, bun cunoscător al fenomenului muzical din urmă cu două secole: ,,După informațiile ce am, în timpul lui Caragea existau două muzici europene în țară: una a lui Nicolescu, în București, și alta a lui Chrisoscoleu, la Buzău. Fiecare din membrii ce alcătuiau aceste corpuri armonice avea câte un nai (fistula Panis) așezat dinaintea buzelor, cu care executa melodia sau terțele și sextele armonice ale piesei puse în executare. Osebit de acest instrument accesoriu, fiecare artist în parte era obligat a suna câte un instrument de coardă, adică violină primă, violină secundă, violă, violoncel și chiar contrabas, tobe mari și tobe mici; numai maestrul dirijator era apărat de această datorie; el suna numai violina și indica celorlalți tempul muzicii și diferitele nuanțe de efect.

Sunetul ce producea această adunătură de instrumente nu corespundea în mare parte la tot ce se cere de la o bună orchestră din zilele noastre; cu toate acestea servea de minune pentru muzica de danţ.”

Dovedind o mare capacitate de adaptare muzicală şi un deosebit simţ ritmico-melodic, lăutarii profesionişti – în majoritate ţigani – îşi trec în propriul patrimoniu nu numai practica instrumentală ci şi cea vocală – cu certe influenţe asupra existenţe unor specii folclorice tradiţionale: dacă doina interpretată de solistul ţăran concentrează o forţă expresivă deosebită, în interpretarea profesionistului capătă o anumită sclipire obţinută prin îmbodobire improvizatorică; interpretarea tradiţională ţărănească impune baladei o monotonie uneori obositoare pe când practica lăutărească o amplifică prin tendinţa de adaptare a melodiilor de doină şi recitativului şi o armonioasă împletire a vocii cu susţinerea muzicală a acompaniamentului.

Într-o primă concluzie e de consemnat că muzica lăutărească a reprezentat, în esenţă, un proces sincretic de preluări, împrumuturi şi adaptări devenind o simbioză etnico-sonoră improvizatorică şi variaţională într-o tendinţă de apropiere a melosului oral-folcloric românesc de alte categorii precum muzica de curte, folclorul etniilor şi vecinătăţilor imediate, muzica uşoară, cea de revistă şi cea suburbană. Mai sunt evidente în muzica lăutărească unele elemente greceşti şi turco-arabe, unele locuri comune specifice estului european şi spaţiului balcanic, conservarea unor formule melice imuabile şi unor arhetipuri ritmico-melodice de circulaţie cvasi-universală, melanj care se supune raportului dintre solicitare şi ofertă: nu se cântă ceea ce nu se cere, ceea ce nu se cântă se uită!

Desigur, farmecul şi longivitatea muzicii lăutăreşti nu ar fi fost posibile fără existenţa unor excepţionale talente interpretative; în spaţiul Moldovei, cel mai reprezentativ rămâne inegalabilul Barbu Lăutarul.

Vasile Barbu Lăutaru s-a născut probabil prin 1780; semna Barbu staroste şi mai era numit Barbu cobzariu. Legenda sa este legată de trecerea prin Iaşi a marelui compozitor Liszt, aflat în drum spre Odesa; în capitala Moldovei, Liszt va susţine trei concerte în ianuarie 1847 şi îl va cunoaşte pe Barbu Lăutaru în casele boierului Alecu Balş; în acel ianuarie, Barbu se apropia de 70 de ani şi taraful său era cunoscut şi dincolo de graniţele ţării. „Toţi purtau anteree mari strânse la piept, legate cu brâe, cu căciuli de piele de miel şi opinci. Pletele lor lungi şi groase le cădeau pe umere; căpetenia lor Barbu era bătrân, barba sa căruntă împărţită în două cădea până la piept şi sub căciula ce acoperea fruntea sa se vedeau strălucind ochii săi plini de inteligenţă şi voioşie.” Aşa începe ziarul francez Viaţa pariziană relatarea vestitei întâlniri prezidată de marele poet Vasile Alecsandri pe care lăutarii îl salută cu plecăciuni până la pământ şi mâinile duse la piept. După ce li se dădu şampanie, „Barbu întorcându-se la taraful său, făcu semn cu degetul şi o stranie armonie izbucni în sala cea mare şi răsunătoare. Instrumentele lăutarilor se compuneau din o violină, un nai şi o cobză – un instrument cu coarde pentru acompaniat şi care seamănă totdeodată cu mandolina. Barbu spuse să se cânte un marş naţional, după aceea boierii entuziasmaţi aruncau bani în paharul său zicându-i:

,,- Bea Barbule, bea! Şi bătrânul lăutar înghiţea tot odată şi galbenii şi vinul, căutând a ţinea în gura sa galbenii, ce-i scotea apoi, după ce-i săruta cu sfinţenie.

- Ascultă, Barbule îi zise Neculai Sturza, cântă-ne; „Tu îmi ziceai”.

Barbu, se închină până la pământ, şi taraful începu a cânta: „Tu îmi ziceai odată”, un cântec lin, melancolic şi cam sălbatic necontenit în ton minor, şi pe care lăutarii îl cântau cu un accent particular şi propriu modului lor de executare. Cei doi lăutari însărcinaţi cu acompaniamentul cântau singuri bătând coardele cobzelor cu o peniţă, acele dulci cuvinte a romanţei atât de cunoscute în România, ce începe astfel: „Tu-mi ziceai odată.”

Apoi după cântec sub avântul unui entuziasm cu totul artistic, Barbu se cufundă într-un cântec ţigănesc, într-adevăr minunat. Liszt asculta şi nu zicea nimic. Sub influenţa acestei scene măreţe, ce avea înaintea ochilor săi, el asculta cu sfinţenie pe aceşti artişti ambulanţi, cari nici nu ştiu ce este muzica şi care o gâcesc. Este cu neputinţa de a se descrie cu câtă simţire şi isbucnire trăgeau cu arcuşul; notele ascuţite ale naiului acopereau aria gravă, şi cântecul larg făcând să reeasă plângerea sa răguşită şi stridentă. În muzica aceasta sunt ţipete de mâhnire, isbucniri nebune, melancolice ale pustietăţilor, cântecul este susţinut de un acompaniament monoton al cobzei şi înfrumuseţat din timp, în timp prin o frază cântată, o singură frază, care se opreşte deodată, şi revine la oarecare interval, spre a arunca în această stranie muzica, sălbaticul ei tip. Liszt asculta mereu, răzemat pe un scaun de stejar, mânca cu ochii pe lăutari, şi uneori nervii lui simţeau sguduituri, cari se oglindeau pe faţa sa cea iscusită. Când ultimul acord se auzi, el îşi apucă mâinele şi peptul său apăsat, avu un suspin de uşurare.

- Ah! cât e de frumos! zise el.

Toţi boierii bătură din palme; Liszt luă din buzunarul său un pumn de galbeni şi turnându-i în paharul lăutarului zise: „Să bem amândoi, lăutarule!” Amândoi ciocniră păharele. Liszt era atât de impresionat, încât tremura, când turna pe al său. În fundul sălei boierii deprinşi cu aceste curioase melodii, vorbeau între dânşii, punând după fiecare bucată câţiva galbeni în paharul minunatului lăutar. După câteva momente Liszt se sculă şi îndreptându-se către lăutar, îi zise: „Barbule, m-ai făcut să cunosc muzica ta; am să te fac să cunoşti pe a mea.” Bătrânul lăutar drept răspuns, puse mânile la pept, şi se închină până la pământ. Liszt se puse la clavir în mijlocul unei tăceri, ce se făcu deodată. Lăutarul cu scripca în mână asculta cu luare aminte fără a perde din vedere pe tainicul muzicant. Liszt începu cu un preludiu, apoi sub înboldirea inspiraţiei lui extraordinare, şi a încordărei nervilor săi, improviza un marş unguresc, al cărui cântec lung şi melodios domina mereu în mijlocul arpegiilor, trilurilor şi greutăţilor înspăimântătoare cu care împodobea cântecul său. Apoi însufleţindu-se, îmbătat de melodie cu faţa sa galbenă şi caracteristică şi cu capul dat înapoi, cu ochii pe jumătate închişi, mergea de la un capăt al clavirului la celălalt, făcea să curgă din degetele sale o ploae de mărgăritare, cari veneau cu încetul, să se contopească în întâiul motiv; degetele sale cu o repeziciune de necrezut alergau pe clavir, făcând să se audă notele metalice, spre a reveni mereu la acel cântec de la început, mare, magistral şi trist, ca un cântec de organ. Era în adevăr prea frumos. niciodată Liszt, nu se urcase la o aşa înălţime; boierii ascultau fără a pricepe ceva, lăutarul însă pricepea; mânca cu ochii pe cel ce cânta, nu perdea nici o notă, şi fisionomia sa era straniu mişcată în tot timpul acestei strălucite împrovizări. Liszt se sculă în mijlocul aplauzelor frenetice ale adunărei. Barbu Lăutaru, se duse drept la dânsul şi dându-i la rândul său un pahar de şampanie, îi zise româneşte: la rândul meu stăpâne, te rog să bei. Paharele se ciocniră din nou.

- Barbule lăutarule, îi zise Liszt, ce zici de această melodie?

- E aşa frumoasă stăpâne, răspunse bătrânul lăutar, că, dacă-mi dai voie, am să mă încerc să ţi-o cânt şi eu. Liszt zâmbi cu un aer de neîncredere, făcând semn cu capul, că primeşte.

Lăutarul se întoarse către taraful său, şi după ce puse scripca la gât, începu a cânta marşul unguresc. Nimic nu fu uitat, nici trilurile, nici arpegiile, nici variaţiunile cu notele repeţite, nici acele adorabile treceri din semiton în semiton, care-i sunt atât de obicinuite pentru a reveni la întâiul său motiv; Barbu Lăutaru cânta cu amănunţime pe scripca sa toată improvizaţiunea pianistului, ce asculta înspăimântat opera, ce cu un moment mai înainte o cântase pe clavir pentru întâia dată şi pe care poate o şi uitase. Taraful său îl urma cu preciziune, observând nuanţele şi uitându-se drept la Barbu, carele mergea cu cântecul înainte, străpungând inima lui Liszt. Când se sfârşi cântecul, Liszt se scula deodată şi mergând drept la bătrânul Barbu, îl sărută călduros, apoi luând după vechiul obiceiu paharul cu şampanie, i-l întinse, zicându-i:

- Bea Barbule lăutar stăpânul meu, bea, căci Dumnezeu te-a făcut artist şi tu eşti mai mare decât mine!”

Articolul citat a fost tradus în româneşte de Teodor T. Burda şi publicat mulţi ani mai târziu şi în Convorbiri literare; se găseşte reprodus de C. Bobulescu în studiul Lăutarii noştri.

Se cuvine menţionat că numele renumitului lăutar e consemnat în catagrafia oraşului Iaşi pe anul 1808, că în 1812 era deja staroste de lăutari după o perioadă de ucenicie la Botoşani, că în 1814 locuia în mahalaua ieşeană a muzicanţilor. Staroste al breslei lăutarilor aproape jumătate de secol, moare în 1861 şi îşi află locul de veci în cimitirul bisericii Zlataust. Remarcând că a beneficiat şi de un fizic extrem de atrăgător, Grigore Posluşnicu va sublinia că „în trecutul nostru lăutăresc, numele de Barbu, Vasile Barbu, concentrează în jurul unei singure persoane toată acea strălucită aureolă care personifică în ea un trecut mare, o faimă de genială muzicalitate românească.” A fost răsplătit pe măsură căci, pentru un cântec la modă, primea câte un pahar de galbeni, lire sau napoleoni pe care boierii îi aruncau în paharul lăutarilor. Piesele sale de mare succes se intitulau Tu-mi ziceai odată…, Ajungă-ţi, puiule, Lună, lună mult eşti plină, Sub poale de codru verde, Am lăsat lumea şi slava, Zori de ziuă se revarsă, Eu de-aseară bat la poartă, Ardă-ţi rochiţa pe tine, De te-ar prinde neica-n crâng… Până la începutul secolului al XX-lea vestit lăutar a fost şi unul din fii săi, Ionică Barbu, renumit pentru talentul pus în interpretarea romanţei Steluţa.

Autorul Steluţei îi va dedica nemuritoare versuri şi celui mai vestit lăutar al Moldovei:

Of, of, of! mi-aduc aminte,
Of, of, of! că mai-nainte,
Nici un chef nu se făcea,
Fără astă cobză-a mea.
Dar acum, acum, vai mie!
De când lumea-i cu „nemţie”,
Nu mai am în lume glas
Şi pe uliţi am rămas!
Dragi boieri de lume nouă,
Ziua bună, vă zic vouă;
Eu mă duc, mă prăpădesc,
Ca un cântec bătrânesc!…

Acest cântec – efigie era foarte des fredonat şi de Mihai Eminescu în perioada studenţiei vieneze, după mărturiile unui coleg: „Totdeauna când era acasă se plimba prin odaie cu mâinile în buzunar şi cânta adesea Eu sunt Barbu Lăutarul.” În amintirile sale, Teodor V. Ştefanelli adaugă: ,,El nu avea glas tare, dar dulce şi melodios şi cânta corect căci avea auz bun. (…) Cântecele populare îl încântau şi pe acestea le cânta el cu mare plăcere. Patru cântece îi plăceau însă cu deosebire; acestea erau cântecele sale de predilecţie (…)

Întâiul cântec era:

Eu sunt Barbul Lăutarul,
Starostele şi cobzarul
Ce-am cântat pe la Domnii.
Şi la mândre cununii… (ş.a.m.d).” 

Vasile şi Ionică Barbu au marcat superlativ cel mai strălucitor secol al muzicii lăutăreşti din Moldova, secol pe care Constantin Bobulescu îl evocă nostalgic: „Nu era om cu vază şi mai cu dare de mână care, când voia să facă chef, să nu cheme pe Barbu. Dar, vremea trecu şi cu ea trecu şi omul. Boierii dispărură parcă sub giubelele lor şi acestea prin fantasmagoria timpului se topiră-n nimic. Stâlp rămas însă din lumi bătrâne, Ionică Barbu continua să cânte, să înveselească şi să înduioşeze pe nepoţi, după cum odinioară înduioşase şi înveselise pe bunicii acestora. Acuma a dispărut şi dânsul, rămânând doar ca o amintire, după cum amintiri au rămas şi vremurile acelea. Tarafurile de lăutari moldoveni deveniră tot mai rare şi mai străine de modelul celor vechi. Ele au dispărut o dată cu frumoasele obiceiuri bătrâneşti apuse.”

Secolul evocat a cunoscut însă şi alte remarcabile nume de mari lăutari moldoveni.

Perioada care urmează plecării lui Eminescu din Iaşul marilor iubiri este una în care relaţiile dintre cei doi îndrăgostiţi alternează între incandescenţa pasiunii superlative şi frigul glacial al iubirii cu semnul minus, alăturând iubirea şi ura, dăruirea şi gelozia – ceea ce transformă nu de puţine ori dialogul sentimentelor într-un sumbru monolog desfăşurat în pustiu. În august 1879, epistolierul Eminescu semnează Gajus – ca referinţă la nuvela dedicată Veronicăi, câteva luni mai târziu declară acesteia că „tu eşti Dumnezeul la care mă închin” iar la începutul anului următor Cuţa este scumpă şi îndumnezeită; nu peste mult timp, Veronica ameninţă cu ruperea relaţiei, în mai 1881 se arată foarte geloasă iar în august îşi anunţă intenţia actului suicidar şi solicită înapoierea scrisorilor; spre sfârşitul anului se produce o împăcare şi tânăra văduvă face presiuni pentru contractarea căsătoriei; anul 1882 debutează cu afişarea unei bucurii mărturisite din partea femeii şi cu o pronunţată gelozie din partea bărbatului; în ianuarie 1883, Veronica îşi reînnoieşte declaraţia trăiniciei sentimentelor, în vara aceluiaşi an evocă nostalgic plecarea lui Eminescu din Iaşi în timp ce Poetul trăieşte catastrofa alienării. Anii evocaţi sunt marcaţi şi de un enorm inconfort în planul vieţii materiale şi sociale: Eminescu acuză chinul scrisului diaristic, sărăcia şi boala, întâmplările dramatice din propria familie; Veronica rămâne văduvă şi cunoaşte rigorile traiului la limitele sărăciei; se adaugă episodul Caragiale, criza Mite-Cleopatra, intervenţia hotărâtă a lui Maiorescu împotriva căsătoriei, peregrinările Poetului spre alte zări; când amândoi se regăsesc în Bucureşti e prea târziu şi destinul lor e sigilat definitiv sub semnul tragicului. Chiar bolnav, Eminescu idealizează şi imaginează scenarii inspirate de recuzita unui iremediabil romantism: „…n-am decât o singură zare de lumină în viaţa mea – afară de tine. În privazul negru – al vieţii o icoană de lumină.”; dorinţa sa fiind de „a mă-ncălzi în raza ochiului tău de prietenă şi de iubită şi să-ţi simt iar mâna pe fruntea mea…”. La rândul ei, Veronica eminescianizează în gamă minoră imitând modul elegiac şi pastişând romanţa care lua încet-încet locul cântecului de inimă albastră: Povestea lăcrămioarelor, Pasăre cu pene albastre, De-aş putea…, Ar fi destul…, Ai plecat mânat de dor… .

La Iaşi, Eminescu venise urmând propria sa dorinţă şi o sugestie a lui Maiorescu; va pleca de aici împotriva voinţei sale, la îndemnul liderului junimist, în aflarea unui mijloc de trai. Era deplin conştient de inconfortul depărtării şi consecinţele acesteia – glosând în manieră folclorică pe un motiv dintr-o poezie populară aflată în propria sa culegere:

 „Alei dragă, alei mică,

Rea depărtare ne strică.

Viaţa trece, frunza pică,

Nu ne-alegem cu nimică.

Alei mică, alei dragă,

Ia vezi frunza cea pribeagă

Şi-mi priveşte viaţa-ntreagă.”

*

„Alei, Veronică dragă,

Uite, frunza cea pribeagă

E ca viaţa noastră-ntreagă;

Alei, dulce Veronică,

Despărţirea rău ne strică,

Viaţa trece, frunza pică.”

*

„Alei mică, alei dragă,

Cine vrea să ne-nţeleagă,

Vază frunza cea pribeagă,

Ce-i ca viaţa noastră-ntreagă.”

 Fixat în această postură, Poetul pare hipnotizat de propria suferinţă, se retrage în izolare şi refuză chiar comunicarea epistolară, ceea ce îl determină pe hâtrul prieten rămas în Bojdeuca din Ţicăul Iaşului să devină la rândul său liric-dramatic: „Veronica a fost azi pe la mine şi mi-a spus că şi cu dânsa faci ca şi cu mine. De ce? Ce rău ţi-am făcut noi? De Crăciun te aşteptaăm să vii.”; „De ce laşi pe Veronica să se zbuciume? Te-am aşteptat de Crăciun să vii, dar…”

Mai mult, urmând logica lipsită de logică a inimii, Eminescu declanşează paradoxala atracţie a contrariilor şi în sufletul său, nu de puţine ori, iubirea devine ură – pe care o presupune şi în configuraţia sufletească a Veronicăi:

 „Alei dragă, alei mică,

Viaţa trece, frunza pică

Şi din ura ce ne strică

Nu ne-alegem cu nimică!”

 Că stările afective ale lui Eminescu pendulează între iubire şi ură, dispreţ şi chiar insultă, ironie şi denigrare s-a putut constata încă din perioada ieşeană când îndrăgostitul se arată profund gelos: versul „Te-aş cere doar pe tine, dar nu mai eşti a ta…” (Despărţire, Convorbiri literare, octombrie 1879) îşi află în fond originea într-o ciornă a unei scrisori din 1876 care referă la un Menelaos, soţul Veronicăi; cea numită „Crăiasa mea cu păr bălai”, „O, tu femeie între stele, / Tu mândră stea între femei” este interpelată cu brutalitate („Şi ce să voi eu de la tine / Când tu de mult nu eşti a ta…”), Poetul fixând o perspectivă care aneantizează momentul auroral vienez:

 „Voi fi cum am mai fost odată

Nainte de a te vedea.”

 Nu întâmplător, dar din altă perspectivă, ideea revine în perioada bucureşteană: în plan ideal-afectiv, Veronica e „bălaia mea soţie” dar este avertizată că nu are acces în sanctuarul ascuns al creaţiei, la faţa nocturnă a Geniului –

 „Câteodată-n miez de noapte

Stau la sfat cu gândul meu

Căci în viaţă sunt un altul

Mă supun la un alt eu.

Cred că nu vei fi aşa de geloasă încât să doreşti să pedepsesc pe acest «alt eu» care îndrăzneşte să-ţi răpească pe «micul tău Mihai».”

 Versurile Veronicăi proclamă o iubire-obsesie pentru o prezenţă absentă recuperată mnezic pe urmele unui farmec dulce invocat în oara cea de pace când taina nopţilor ascult şi când luminează-n ceruri luna pe cel care este singuru-mi noroc; regimul nocturn al creaţiei („Reîntorcându-mă de la teatru, am scris, târziu, în noapte, această poezie,
gândindu-mă la tine.”) se dovedeşte favorabil declaraţiilor exclusive şi definitive:

 „De-ai şti, iubite, cât de mult

Mi-e dor de glasul tău s-ascult,

Ai veni pe-aripi de vânt

Şi mi-ai spune un cuvânt.”

*

„O vorbă numai de mi-ai spune

La glasul tău aş tresări,

Şi toate legile din lume

Călcându-le eu te-aş iubi.”

 Alteori, Veronica versifică în replică la modelul eminescian, dar cu semnul schimbat –

 „Şi dacă-un dor mai simt în piept

Când se iveşte luna,

E ca să nu te mai aştept

Şi azi ca-ntotdeauna.”

 sau în registrul melodramatic, fals consolativ:

 „Rămâi tu dar, rămâi cu bine,

Rămâi cu suflet liniştit…

Un dor se duce şi-altul vine,

Şi vei uita că te-am iubit.”

 Ca şi în corespondenţă, când simte ghimpele geloziei, iubita-poetă procedează la minimalizarea prin negaţe şi dedică poezia doar lui x:

 „Nu eşti tu acela care mi-ai dat inimii mâhnire;

Nu te măguli cu gândul că te-am plâns sau te-am iubit,

Ai fost numai întruparea unei clipe ce-n neştire

Mişcă sufletul şi-l leagă de un dor nemărginit.

 Şi dacă a fost durere şi dacă mai sufăr încă,

Nu eşti tu a lor pricină, nu eşti tu cel vinovat,

E de vină al meu suflet, e simţirea mea adâncă,

Căci a mea este iubirea, tu eşti clipa ce-a zburat.”

 Cu adâncă intuiţie feminină, Veronica va surprinde sâmburele şi cauza primară a tensionării relaţiei („Depărtarea place poeţilor, dar iubitei nu!”), proclamând în fond permanenta dihotomie a ipostazelor om-artist distribuite în aceeaşi personalitate. În această a doua postură, dialogul este cvasipermanent, chiar dacă Eminescu exprimă şi în proză ceea ce transfigurase poetic prin metaforizare: „Depărtarea asta ne strică rău”. Iniţiativa aparţine de regulă Veronicăi şi se manifestase şi în apelurile către I. Vulcan, Maiorescu, Hasdeu, Macedonski pentru promovarea propriei creaţii, Eminescu fiind ipostaziat în impresar, ceea ce nu îl va fi bucurat peste măsură. Nici acest dialog nu este lipsit de accidente şi îşi înscrie două coordonate: Eminescu încredinţează propriile creaţii Veronicăi încă înainte sau imediat după publicare, iar aceasta apelează, uneori prea insistent, pentru a-i fi publicate unele proze proprii sau traduceri în Timpul. În 13 ianuarie 1880, Veronica îl somează graţios („Scumpul meu Emin, te rog trimite la Convorbiri literare cea din urmă poesie ca să o pot şi eu ceti”) iar doar peste câteva zile adaugă pragmatic: „…eu am sfârşit de tradus nuvela Ramura de liliac, nu ştiu dacă îi vei face distinsa onoare de-a o publica ca foileton în jurnalul pe care tu îl redactezi.” În momentele de supărare, expediază îndărăt textele eminesciene ce i-au fost încredinţate („Găsesc printre hârtiile mele poezii de-ale dumitale, îmi fac o datorie de a vi le trimite.”) sau le solicită pe ale sale – ceea ce uneori nu mai este posibil: „Cu părere de rău cată să vă mărturisesc că oricât de plăcută mi-ar fi fost ocazia de-a Vă trimite manuscrisele novelei «Brache de lilas» şi a Morellei, mi-a fost peste putinţă de-a persevera de soarta tipăriturilor pe cea dintâi, iar pe a doua am pus-o însumi pe foc. (…) … mă cred dator a Vă ruga să scuzaţi dacă nu le-am dat acea importanţă pe care le daţi Dvoastră acuma. Dacă aş fi ştiut că le dăduserăţi o altă destinaţiune decât aceea de a fi tipărite,
m-aş fi crezut dator a le păstra.” Când gândul i se înseninează, Eminescu foloseşte titlul Ramura de liliac ca apelativ pentru Veronica şi i se adresează confesiv pe tema preocupărilor comune: „Momoţi, ce face novela ta Onida? Sau şi tu eşti în dispoziţia mea şi n-ai gust de lucru.
Apropos – din poezie voi să modific o strofă a cărei nouă formă n-o am încă, deşi îmi pluteşte pe dinainte. Ţi-oi
trimite-o.” Nu de puţine ori, Veronica joacă pe cartea modestiei, pe care înscrie şi o notă de jucăuşă cochetărie ce aşteaptă să fie contrazisă („Mimiţule, am făcut o poezie, Mater Dolorosa. Tu vei râde când vei citi, ca de toate producţiile mele poetice, dar nu face nimic, nu cred că se va primi la «Junimea» şi se va publica”), situaţie în care Eminescu se vede obligat să o reinvestească ca singua muză inspiratoare: „Pe versurile Atât de fragedă, De câte ori iubito, Lasă-ţi lumea ta uitată. Şi dacă ramuri bat în geam, pe toate ar trebui să scriu: sunt ale ei, deci numele tău atât de armonios, de dulce, de fermecător.” Semnificativă este şi constatarea că parte din materia romanului epistolar se liricizează şi trece firesc în poezie, ca dovadă că opera nu conţine doar adevăr artistic (verosimil) ci şi adevăr al vieţii sentimentelor: poezia veroniană Să pot întinde mâna este anticipată de o scrisoare din 23 martie 1882: „Miţule, tare am plâns după ce am primit scrisoarea ta; mi s-a făcut jale de tine că suferi singur, fără ca o mână de durere să-ţi atingă fruntea ta, care plăteşte cât o împărăţie, fără să ai suflet cu milă lângă căpătâiul tău. Ce faci tu în astfel de momente?”

 „Să pot întinde mâna s-o pun pe fruntea ta

Încetul la o parte şuviţele le-aş da,

Senină să rămâie, curată ca un crin,

Icoană de iubire la care să mă-nchin.

 Dar tu ca un luceafăr departe străluceşti

Abia câte o clipă în cale-mi te iveşti,

Apoi dispari; şi-n urmă rămâi în gândul meu

Vedenie iubită la care mă-nchin eu.”

 Vor fi fost consolatoare astfel de poetizări pentru nefericitul Poet care îşi poetiza la rându-i singurătatea în care vieţuia în cămara închiriată în curtea Mănăstirii Caimata, trăind şi o puternică dramă generată de percepţia subiectivă a timpului:

 „Departe sunt de tine şi singur lângă foc,

Petrec în minte viaţa-mi lipsită de noroc,

Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit,

Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit.”

 De ce-ţi mai numeri anii? – îl întreabă din depărtare Veronica, încercând să prezentifice clipa fericită – la modul obiectiv pierdută pe vecie:

 „De ce-ţi mai numeri anii când vezi că eşti bătrân,

Când ştii ce grea durere tu porţi în al tău sân.

Şi pentru ce oglinda întrebi privind în ea

Să-ţi spună că nu-i încă zbârcită faţa ta

 Când ştii c-a tale lacrimi ce curg neîncetat

Adânci şi triste urme în suflet ţi-au lăsat.

Şi crezi c-o vecinicie amară e de când

O clipă fericită avut-ai pe pământ?”

 Eminescu ştie însă că „Întrebările multe ce mi le faci, Tolla mea, se desleagă «mână-n mână, gură-n gură»” şi după înfrigurate nopţi de insomnie. La 5 ceasuri dimineaţa recheamă în amintire făptura angelică ce avea capacitatea miraculoasă de a transforma clipele în veacuri: „…aş vrea să pun mâna pe tine, să te sărut pe aripă… pe locul unde va fi fost odată două aripi, pe umărul tău cel alb şi rotund şi frumos… eu mă uit la lumânare şi gândesc la tine. Dormi (…) că eu te păzesc tocmai de aici (…) Câte nu faceam noi de par ceasurile minute şi zilele sferturi de ceas?”.

În perioada marii crize din 1881, Veronica medita amar asupra iubirii, constatând într-o scrisoare către Iuliu Roşca că acest sentiment e „lucrul cel mai amar, de care te sfătuiesc să te fereşti”; relaţiile cu Eminescu erau rupte, dar, în inimă, iubirea izbucnea năvalnică, împotriva evidenţelor:

 „Aş vrea să vin la tine,

Dar urma ţi-am pierdut

Şi nu mai am de cine

Să-ntreb ce te-ai făcut.

 Şi-aş vrea măcar odată

Să pot să-ţi mai şoptesc

Cu inima sfărâmată

Că încă te iubesc.

 Dar ştiu c-a mea dorinţă

În veci nu s-a-mplini

Şi-n tristă suferinţă

Cu doru-mi voi muri.

 Şi totuşi de la tine

Ne-ntors e al meu gând,

Deşi tu pentru mine

Pierdut eşti pe pământ.”

Simţind că şi-a pierdut singurul noroc şi aflată sub tirania unui dor nemângâiat, Veronica abordează şi ea perspectiva visului diurn consolator –

 „Când îmi plec fruntea pe mână

Fuge gândul meu pribeag

Şi mă cred că-ţi sunt stăpână

Ţie, vecinic mie drag.”

 proclamă măreţia geniului faţă de care îşi recunoaşte micimea („Vârful nalt al piramidei ochiul meu abia-l atinge…/Lâng-acest colos de piatră vezi tu cât de mică sunt…” – versuri scrise în august 1885 când Eminescu se trata la Odesa) şi trimite Rime la un amic în 1887 când Poetul se afla bolnav la Botoşani:

 „Astăzi prismele iubirii ţi-au întunecat vederea:

S-au schimbat în juru-ţi toate şi tu ţi-ai schimbat părerea.

Unde-ţi este-nţelepciunea ce-o aveai în alte vremuri?”

 Se pare că, în continuare, vor sta faţă în faţă, doar două definitive singurătăţi:

 „De câte ori am tresărit

La fiece mişcare,

Crezând că poate ai venit

Tu dulce arătare.

 Şi-apoi de câte ori am plâns

Văzând că noaptea vine

Şi lampa singură o-am stins

Iubite, fără tine.

 O, dacă-ai şti de câte ori

Nopţi albe, nedormire,

Ţi le-a jertfit până la zori

Sălbateca-mi iubire,

 Măcar o clipă-ai fi venit

Adus ca de ursite –

C-un sărutat să pui sfârşit

Durerii nesfârşite!”

 Sechestraţi de trecut, cei doi amanţi trăiesc nefericirea definitivă a unei stranii tragedii – cea a timpului mort, caracterizat printr-o unică dimensiune, a timpului care nu mai produce evenimente, nu reinvesteşte cu prezenţa nici iubirea, nici ura. Sub cenuşa amintirii, sentimentele se mortifică şi îndrăgostiţii devin, încet-încet, eroi de legendă atemporală despre tinereţea fără bătrâneţe şi despre imposibila întoarcere – „Unde te duci? Când o să vii?”.

Apelând la mijloacele arheologiei literare, am demonstrat anterior că atât de controversata poezie Atât de fragedă… e dedicată Veronicăi, aşa cum depune mărturie chiar poetul, imaginea acesteia fiind fixată şi într-o variantă a Dorinţei:

 „Să apară dulce sânii,

Încet haina să coboare –

Să te văd o dată goală

De la cap pân’ la picioare.”

 Farmecul tainic al textului o vrăjeşte pe Veronica şi aceasta scrie Poetului, imediat după lectură, la 2 septembrie 1879, 1 oară după miezul nopţii: „Cât am admirat de mult poezia ta: Atât de fragedă… cât am admirat-o, pot oare să-ţi spun? Tu singur trebuie să o admiri tainic în sufletul tău şi să te închini la propria-ţi creaţiune ca la însăşi fiinţa pe care o divinizezi în ea. E un sentiment atât de înalt, atât de curat, atât de adânc – însă adresată unei fiinţi cu care din nefericire sau din fericire poate că nu mă pot nici măsura, nici compara (Elisabeth).”

Presupunerea Veronicăi nu are temei, chiar dacă poeta îi răspunde lui Eminescu în decembrie 1881 cu Străin îmi eşti acuma mie!, aşa cum nu pare întemeiată nici presupunerea lui Ibrăileanu bazată pe reflexivul impersonal se zice: „Când a apărut, în 1879, Atât de fragedă (inspirată, se zice, de Mite Kremnitz), Veronica Micle a văzut imediat că poezia e «simţită», cum zice ea, că nu e vorba de o femeie imaginară şi că femeia reală nu este ea.” Ibrăileanu mai făcuse o afirmaţie riscantă şi despre altă femeie reală din viaţa Poetului [Pe lângă plopii... „cântă cea mai mare mâhnire produsă în viaţa pasională a lui Eminescu – şi care este probabil inspirată din amorul lui cel mai puternic (Pentru d-na Poenaru)”] – iar Mite Kremnitz – călăuzită şi de orgoliul ei teutonic – s-a revendicat ca unică inspiratoare, inclusiv pentru Cu mine zilele-ţi adaogi… şi Te duci… . Semnificativ este faptul că trei opinii critice antorizate sunt concordante nu atât în a proclama ca inspiratoare pe Veronica cât în a o detrona din această postură pe Mite –

• N. Iorga: „Cu toate reclamaţiile postume ale lui Mite Kremnitz, cumnata lui Maiorescu, cred că ea-şi atribuie pe nedrept versurile din Atât de fragedă, care se încheie ca după o lungă legătură de iubire.”

• G. Călinescu: „…Mite Kremnitz o crede dedicată ei, fiindcă i se citise, deşi comparaţia cu floarea de cireş nu putea să o privească, de vreme ce fusese închipuită înainte ca poetul să o fi cunoscut.”

• Perpessicius: „Atât de fragedă putea să fie dedicată sau chiar dăruită Mitei Kremnitz, nu avea însă cum să fie şi inspirată.”

Alta era însă convingerea intimă a Veronicăi care va camufla discret numele celei în cauză în cuvintele-cheie ale poeziei Lac-oglindă care „răsfrânge întreaga stare sufletească a dragostei nenorocite” aşa cum intuia în 1927 Adela Xenopol:

„Yozemiti, Yozemiti, cale tainică şi dulce,

Pe-al tău sân ca de mătasă nemişcat şi paşnic luce,

Lac-oglindă cu-a sa faţă netedă ca un cristal,

Veşnic limpezi a lui ape, veşnic făr-de nici un val.

Călătorii spun că lacu-i o minune nestemată,

Răsfrângând şi stânci şi arbori în oglinda sa curată,

Fără ca de când e lumea cineva să-i fi zărit

Apa tulbure vreodată şi-al său luciu încreţit.

Lac-oglindă-n nepăsare şi-n eternă liniştire!

Cred că tu ai văzut multe şi-ai rămas în neclintire,

Dar o clipă de-ai răsfrânge starea sufletului mei,

Tu vei tulbura îndată şi-ai fi tulbure mereu!”

 Reproducând o gravură a celebrului lac californian, revista Familia, septembrie 1880, consemna în notiţa explicativă: „Călătoriul carele soseşte acolo în momentul prim nu ştie dacă visază, încât acesta se vede de două ori, o dată în sus şi o dată în jos, lacul parcă nici n-ar exista”; aşadar, oglindire fără oglindă – iată ce realizează poezia celor doi!

Titu Maiorescu credea că „Nici o individualitate femeiască nu-l putea captiva şi ţinea cu desăvârşire în mărginirea ei (…) el nu vedea în femeia iubită decât copia imperfectă a unui prototip nerealizabil” însă unele mărturisiri eminesciene îl contrazic: „Visez comedii, romane şi epopei întregi în care Cuţa e amestecată şi nu-mi dă pace.”; „Căci tot mai dragă-mi eşti pe zi ce merge, cum zic eu în iambi.”; „…tu eşti fericirea mea şi unica mea fericire şi fără tine n-aş avea nici la ce trăi.”

„Tare mi-e frig în suflet…” clamează Poetul în pustiul singurătăţii bucureştene, transpunând sentimentul în cheie poetică –

 „În văduvire şi eclipsă,

Eu anii mei îi risipesc,

Simţind în suflet pururi lipsă

De chipul tău dumnezeiesc.”

 După acest chip tânjeşte Eminescu când afară-i toamnă, când însuşi glasul gândurilor tace – pe coarda înfiorată a sonetelor publicate în octombrie 1879:

 „O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi,

Privirea ta asupra mea se plece,

Sub raza ta mă lasă a petrece

Şi cânturi nouă smulge tu din liră-mi!”

*

„Cu geana ta m-atinge pe pleoape,

Să simt fiorii strângerii în braţe –

Pe veci pierduto, vecinic adorato.”

 În aceeaşi perioadă definitivează Poetul textul meditativ După ce atâta vreme – suav poem al durerii surdinizate –

 „După ce atâta vreme

Laolaltă n-am vorbit,

Mie-mi pare că uitarăm

Cât de mult ne-am fost iubit.”

 chiar dacă anterior amintirea fusese resimţită ca o povară ce se cere repudiată –

 „O! glasul amintirii rămâie pururi mut,

Să uit pe veci norocul ce-o clipă –am avut,

Să uit cum dup-o clipă din braţele-mi te-ai smult.”

 În aceiaşi ani (1880-1882), Eminescu trudeşte la variantele poemului Luceafărul, anunţând pe Veronica de terminarea capodoperei care iniţial s-a intitulat Legenda. Aici îşi proiectează Geniul dragostea în eternitate, o dragoste care devine indiferentă la ravagiile timpului şi ale depărtării, o dragoste care cuprinde în ea nemărginirea spaţiului –

 „-O, vin’, în părul tău bălai

S-anin cununi de stele,

Pe-a mele ceriuri să răsai

Mai mândră decât ele.”

 şi veşnicia timpului –

 „În veci îl voi iubi şi-n veci

Va rămânea departe…”

Dragoste şi transfigurare

 2. Iaşii marilor iubiri…

Aproape, mai aproape…

 Timpul cât Eminescu a locuit la Iaşi (august 1874-octombrie 1877) se încadrează în ceea ce unii critici literari au numit perioada veroniană. „Am venit la Iaşi – mărturiseşte Poetul într-o scrisoare – împins de dorinţa de a cunoaşte vechea capitală a Moldovei şi pentru tine. (…) Numai tu, dulcea mea amică, ai fost muza ispititoare.”. În perioada berlineză, iubirea se cristalizase şi devenise o tortură, Veronica fiind proiectată ca figură mitologică: „Chipul ei nu-mi mai dă răgaz să studiez în pace. E divinitatea Elenei lui Menelaos coborâtă pe pământ ca să mă tortureze. (…) Amor, zeul atotputinte, mi-a cuprins inima şi, fără să vreau, sunt sclavul lui.” Aceste confesiuni i le făcea Mihai fratelui său Şerban, dezvăluind o postură tristaniană, de jelanie exagerată, mult mai realist fiind în corespondenţa cu un prieten din Iaşi: „Caută-mi o ocupaţie în Iaşi – ea poate fi foarte modestă şi neînsemnată, căci nu sunt pretenţios şi ştiu a trăi cu puţin. (…) Dacă s-ar putea să trăiesc la Iaşi, să lucrez fără să ştie nime, mi-ar părea şi mai bine.”

În societate e foarte atent în ceea ce priveşte reputaţia Veronicăi şi îşi asigură bunăvoinţa lui Ştefan Micle, în ciuda zvonurilor răuvoitoare şi bârfelor duşmănoase: „E nedrept să învinuieşti un om care s-a purtat corect în societate. Eminescu mi-e cunoscut. El vine în casa noastră, unde, împreună cu Veronica, fac citiri literare. Totodată cunosc şi sentimentele Veronicăi pentru talentul său poetic” – scrisoare a lui Ştefan Micle către Petre Suciu.

Sentimentele Veronicăi nu erau însă numai pentru talentul poetic şi, simţindu-se prizonieră, Doamna Micle trăieşte o autentică stare de angoasă pe care o comunică destul de învăluit prietenei sale Elena Frangolea aflată la studii în Germania, în decembrie 1875: „Nu ştiu ce schimbare pe loc s-a petrecut în mine, dar simt că inima mea, începând de anul trecut, a îmbătrânit cu zece ani, într-atât mă plictiseşte şi-ntr-atât mă simt de rănită de tot ce văd.” La începutul anului următor e dominată de neagră melancolie („Nu ştiu, mă simt însă într-o stare de visătoare melancolie şi, cu cât primăvara înaintează, devin tot mai melancolică.”) şi de un acut sentiment al claustrării pe care încearcă să îl depăşească fără succes însă („Închipuieşte-ţi, draga mea, să nu ieşi nicăieri, 15-20 de zile în şir, să stai închisă în casă (…)… în definitiv duc o viaţă pe de-a-ntregul de casă şi în care îmi aflu mulţumirea.”) Astfel de frământări le va poetiza Eminescu în compoziţia Iubita vorbeşte datată „28 august 1876 noaptea” – monolog al iubitei mereu supravegheată de rubedenii:

 „Nu am chip în toată voia

În privirea-ţi să mă pierd,

Cum îmi vine, cum îmi place,

Drag băiet să te desmierd.

———————————–

Doamne, nu-i în lumea asta

Vrun ungher pentru iubit.

——————————–

Cum nu poţi în toată voia

Cu guriţa să mă saturi

Şi de-al braţelor strânsoare

Să mă frâng vicleană-n laturi.”

 Totuşi, îndrăgostiţii – prin strategii subtile – află clipe de compensare euforică – aşa cum demonstrează o însemnare a lui Eminescu pe un manuscris: „Azi de 4/16 fevr. 1876 a fost cea mai fericită a vieţii mele. Eu am ţinut-o pe Veronica în braţe, strângând-o la piept şi am sărutat-o. Ea-mi dărui flori albastre pe care le voi ţine în toată viaţa mea.” Totuşi, dorinţa de singurătate în doi rămâne tiranică şi Poetul încredinţează Iubitei la 10 martie acelaşi an poezia cu acest titlu – vis erotic compensator proiectând îndrăgostiţii în peisajul unei naturi euforizate şi în spaţiul somniei cu efect analgezic, opusă finalului melancolic din Lacul.

„Fruntea albă-n părul galben

Pe-al meu braţ încet s-o culci,

Lăsând pradă gurii mele

Ale tale buze dulci…

Vom visa un vis ferice,

Îngâna-ne-vor c-un cânt

Singuratece izvoare,

Blânda batere de vânt;

Adormind de armonia

Codrului bătut de gânduri,

Flori de tei deasupra noastră

Or să cadă rânduri-rânduri.”

 Se produce şi o redresare a stării sufleteşti a Veronicăi, comunicată prompt în iulie prietenei din Germania: „La fel mă întrebi dacă plimbările sunt însufleţite, da, scumpa mea amică, cred că sunt mai însufleţite ca niciodată, cu toate că criza este foarte mare.” (Ultima referire e la destituirea lui Eminescu din postul de revizor şcolar). În august, Poetul îi scrie din Botoşani, cu dorul în sufletul îmmiresmat de aroma florilor de tei:

„Ce ai tu a împărţi cu teii, cu florile şi frunzele de tei? Poate unde eşti aşa de dulce ca mirosul florilor acestora.

Şi dacă se întâmplă pe tine să te văz

Desigur că la noapte un tei o să visez,

Iar dacă se întâmplă să întâlnesc un tei

Desigur toată noaptea visez la ochii tăi.”

 Poeziile anului 1876 înfăţişează pe Poet autoproiectat în chipul zeului indic Kamadeva – fiul cerului albastru şi-al iluziei deşarte:

„Părul negru, chipul oacheş

Şi obrazul arămiu,

Ochii mari se uit cu sete,

Lucesc negri, moale, viu…”

 sau în cel al păgânului Arald din Strigoii adorat de Maria:

 „- Arald, nu vrei pe sânu-mi tu fruntea ta s-o culci?

Tu zeu cu ochii negri… O! Ce frumoşi ochi ai…

Las’ să-ţi înlănţui gâtul cu părul meu bălai…

Viaţa, tinereţea mi-ai prefăcut-o-n rai –

Las’ să mă uit în ochii-ţi ucizător de dulci!”

 Iubita îi aparţine şi îi împărtăşeşte dragostea în momente de tandră apropiere –

 „Ş-astăzi tu de bunăvoie

Fericită-n braţe cazi-mi;

Capul tău scăldat în aur

De-al meu umăr tu îl razimi.

Astăzi tu de bunăvoie

Îmi întinzi dulcea ta gură:

Soarta mi le-a dat pe toate

Cu asupra de măsură.”

 reuşind concomitent să-şi păstreze atribute ale supranaturalului –

 „Tu idol scump şi dulcea mea lumină

————————————————

Vorbeşte-ncet, priveşte-mă într-una,

De chipul tău viaţa mea e plină –

Pot fi minuni – ca tine nu-i nici una.”

 Totuşi, echilibrul e fragil şi se frânge uşor, adoratorul („O, marmură curată, o, înger, o, femeie, …”) refuzându-şi propria ipostază –

 „Astfel îmi trece viaţa, astfel etern mă chinui

Şi niciodată Ana nu m-a lăsat la sânu-i,

Căci ea nu vrea iubire… vrea numai adorare…”

 mai ales când intră în concurenţă cu chipurile fardate ale nulităţilor profane –

 „Între-un poet nemernic, ce vorbele înnoadă

Ca în cadenţă tristă să sune trist din coadă

Şi-ntre ofiţerul ţanţoş cu spada subsuoară

Alegere nu este, alegerea-i uşoară.”

 păstrându-şi pentru sine postúrile hieratice ale mângâierii materne –

„Şi totuşi… Ah, odată, mi-a spus cu vorbe dulci:

- Ai vrea pe braţ, aicea, tu capul tău să-l culci,

Să mângâi a ta frunte, nefericit copil!

Acest cuvânt, divino, mai zi-l o dată, zi-l.”

 fără a părăsi visul unei uniri mistice:

 „S-ajung o zi în care, în strâmta mea chilie,

Tu să domneşti ca fiică, stăpână şi soţie

Şi-n ore de durere, când gândul mi-a fi veşted

Să simt cum dulcea-ţi mână se lasă pe-al meu creştet…”

 În alte momente, fantezia pare a se retrage şi poezia devine jurnal al ueni iubiri, amprenta datelor biografice fiind evidentă în Minte şi inimă – rememorare în registru naiv a perioadei ieşene:

• o mătuşă îi observă cu ochi lacomi pe îndrăgostiţii aflaţi în clandestinitate –

 „- Eu vă văd de pe sub gene:

Ochii în ochi priviţi fierbinte

Şi de dragi unul altuia

Conversaţi fără cuvinte.”

 • îndrăgostita se justifică –

 „- Ce se pare că-i iubire

Nu-i decât prieteşug.”

 • mătuşa laudă postura de poet a lui Teodor – Eminescu –

 „- În zadar oare Teodor

Scrie-a codrului poveste?

——————————

Ţie-ţi place poezia,

El lucrează versuri bune.

Toate versurile sale

Tu pe muzică le-i pune.”

 • tânăra joacă rolul aparentei nemulţumiri –

„- Toată ziua se închide

Prin autori mâncaţi de molii

Şi îl vezi întotdeauna

Cumu-i plin de colbul şcolii.”

 • mătuşa remarcă contribuţia ludică a iubitei la creaţie –

 „- Vii la spate, vezi ce scrie,

Peste şiruri tu alergi,

Îi iei pana chiar din mână,

Singura vo vorbă ştergi.”

 În acelaşi text apar şi cei doi copii ai Anei (Veronica): Bibi rezumă pe marginea conflictului Ahile-Agamemnon ceea ce auzise da la mama sa („Judecata totdeauna decât dragostea-i mai sus.”) iar Muţi recită Povestea codrului pe care o ştie de la „moşu Teodor”.

Minte şi inimă îşi prelungeşte referinţele şi la perioada bucureşteană a vieţii Poetului:

• tentativele Veronicăi de a se recăsători, după decesul lui Ştefan Micle –

 „Nu lipseşte decât nunta

C-un taraf de lăutari.”

 • refuzul acesteia de a accepta un pact matrimonial nesatisfăcător din punct de vedere material –

 „- Şi-am văzut că-i mult mai bine

C-un moşneag să mă cunun

Decât iar să-mi risc eu pacea

C-un berbant sau c-un nebun.”

 Perperssicius relaţionează această poezie în care Eminescu îşi travesteşte tristeţea în ironie şi autoironie cu textul veronian Fugi îţi zic, poezie publicată în Convorbiri, decembrie 1875:

 „Vai! şi eu nedumerită

Mă muncesc cu mult mai mult;

Căci nu ştiu ce-ar fi mai bine:

Mintea, inima s-ascult?”

 Un întreg set de poezii redactate în anii 1875-1876 şi rămase în manuscris pun sentimentul sub pecetea tainei melancolizând excesiv trecerea timpului care va izgoni în amintire norocul la fel de trecător:

 • Iubind în taină –

„Iubind în taină am păstrat tăcere…

————————————————

Copila mea cu lungi şi blonde plete…”

 • Gândind la tine –

„Tu, blond noroc al unui vis deşert,

Tu visul blond unui noroc ce nu e…”

• Pe gânduri ziua –

„Pe gânduri ziua, noaptea în veghere,

Astfel viaţa tot în chinuri trece…”

 • Zadarnic şterge vremea –

„Şi toate trec ca vremea – dar chipul tău nu trece.

————————————————

Te caut pretutindeni şi nu te aflu-n lume,

Tu,chip frumos cu capul întors spre umăr stâng.

————————————————

Tu, blond al vieţii mele şi-al dragostei copil!”

 Din aceeaşi perioadă datează O stradă prea îngustă – graţioasă transpunere poetică a unei posibile îmtâmplări reale:

 „O stradă prea îngustă

Părea că se făcea –

Şi care lungi şi negre

De două părţi era.

Pe dânsa nu luceşte

Un singur felinar –

Eu trec încet şi fluier

În suflet cu amar.

Deodată simt în urma-mi

Venind, tiptil-tiptil,

Par sfiicios de fată

Uşor ca un copil.

Răsună miazănoaptea

Din turla neagră, veche –

Suntem atât de singuri

Şi suntem o pereche.”

 Peste ani, prin filtrul amintirii, strada prea îngustă va deveni ulicioara tăinuitelor întâlniri şi a tăcerilor grăitoare:

 „Ah, subţire şi gingaşă

Tu păşeai încet, încet,

Dulce îmi veneai în umbra

Tăinuitului boschet

Şi lăsându-te la pieptu-mi,

Nu ştiam ce-i pe pământ,

Ne spuneam atât de multe

Făr-a zice un cuvânt.

Sărutări erau răspunsul

La-ntrebări îndeosebi,

Şi de alte cele-n lume

N-aveai vreme să întrebi.”

 Dorul de trecut îl trăieşte puternic şi Veronica evocând perioada ludică a jocului denominativ (Verena, Aernov…) şi resimţind puternic părerea de rău pentru o fericire peste care s-a pus vălul timpului:

 „Să-ţi repet câte-mi spuneai,

Când prin stelele din ceruri, şi prin florile din lume,

Visător şi cu iubire căutai un dulce nume

Care mie să mi-l dai…

————————————————

Fericiţi cum n-au fost nime, cum am fost odinioară

Să mai fim pe-acest pământ!”

*

„Eu în vremurile acele

Tainic am iubit un nume,

Ce răpind minţile mele,

Pace nu aveam în lume.”

 Perioada ieşeană a acestei iubiri s-ar putea spune că se prelungeşte prin câteva vizite pe care Eminescu le face Veronicăi după 1877 – una din ele transfigurată artistic în sonetul Stau în cerdacul tău:

 „Stau în cerdacul tău… Noaptea-i senină.

Deasupra-mi crengi de arbori se întind.

Crengi mari în flori de umbră mă cuprind

Şi vântul mişcă arborii-n grădină.

————————————————

Deasupra-mi stele termură prin ramuri,

În întuneric ochii mei rămân

Şi-alături luna bate trist în geamuri.”

 O adnotare a Veronicăi întregeşte atmosfera evocată de Poet: „M-ai rugat să-ţi cânt Schuman. Cât de mult îţi place muzica!”

G. Ibrăileanu se arată sigur de sentimentele Poetului pentru Veronica în perioada ieşeană şi se îndoieşte de trădările care ar fi caracterizat-o pe cea următoare: „Este sigur că, cel puţin între 1874 şi 1877, Eminescu a iubit pe Veronica Micle. (…) La Bucureşti, Eminescu a iubit pe Mite Kremnitz şi pe o doamnă Poenaru – dacă d-nii Iacob Negruzzi şi N. Petraşcu nu se înşeală.” Totuşi, atât corespondenţa cât şi poezia celor doi certifică violente contradicţii şi apariţia motivelor care nutresc gelozia Poetului – înfăţişată într-un concept de scrisoare din 1876 cu amară ironie: „Mergem la plimbare, în parc, în societatea de ofiţeraşi a unei artilerii considerabile prin mustăţile sale.” În plus, Veronica desfăşoară „Şiretenii de muiere/Ca să-ncerc a ta iubire…”, nu se poate decide între minte şi inimă –

 „Fugi” îţi zic, căci a mea minte

Prevesteşte numai rău;

„Nu te du”, şopteşte-n taină

Sufletul şi dorul meu.

—————————

Vai! şi eu nedumerită

Mă muncesc cu mult mai mult

Căci nu ştiu ce-o fi mai bine:

Mintea, inima s-ascult?”

 ceea ce dezvoltă autinomii sufleteşti superlative („Tu eşti cumplit de bună, cum eşti cumplit de rea”) pe care cea în cauză le explică prin hotărârea sorţii:

 „Să urăsc cu-nverşunare,

Când iubită ştiu că sunt,

Să iubesc când nu-s iubită

Este soarta-mi pe pământ.”

 Instabilitatea temperaturii sentimentale îl chinuie cumplit pe îndrăgostit –

 „M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire,

Cu sărutări aprinse şi cu îmbrăţişări!”

 şi acesta se simte definitiv damnat şi osândit:

 „Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci!

Şi eu să-mi ştiu osânda… să te iubesc pe veci,

În veci după-a ta umbră eu braţele să-ntind,

De-a genelor mişcare nădejdea să mi-o prind,

Zâmbirea gurei crude să-mi fie al meu crez –

Purtând în suflet moarte, tu vesel să mă vezi.”

 Alternativelor veroniene Venere şi Madonă le corespund însă cele eminesciene Înger şi Demon, valorizarea iubitei prin maximă idealizare (crăiasă din poveşti) continuând şi după momentul vienez:

 „Ea se uită… Păru-i galbăn,

Faţa ei lucesc în lună,

Iar în ochii ei albaştri

Toate basmele s-adună.”

 o visarea poetică imaginând o Veronică liberă, garanţie a fericirii supreme:

 „Ce s-alegea de noi, a mea nebună,

De ne-ntâlneam de mult cu-aşa iubire?

Sau nebuneam mai mult încă-mpreună,

Sau eu muream de-atâta fericire.”

 În anul tragic al morţii mamei sale, Eminescu declară cu disperare o iubire necondiţionată capabilă să depăşească reproşurile şi să devină echivalentă a valorii supreme:

 „Te văd cum al tău zâmbet voioasă multor dărui,

Că veselă şi dulce vorbeşti apoi oricărui…

————————————————

O, tu! tu, dumnezeul şi viaţa vieţii mele…

————————————————

Pe maică-mea sărmana atâta n-am iubit-o

————————————————

Durerea-mi este dragă, căci de la tine-mi vine…”

*

„Îmi părea că împăraţii sunt pe lume un nimic

Căci ei nu ţineau în mână degetul tău dulce, mic,

Începusem s-am în lume ceva ce plătea mai mult

Decât lumea, decât totul ce putusem să ascult…”

Erotica eminesciană va trece aşadar de la faza consemnării jurnaliere, a insuficientei transfigurări artistice –

„Tu ai o curtenire

În glumă şi doreşti

Să-ţi spun a mea iubire

În versuri franţuzeşti.”

la cea a implicării definitive a iubitei în propria creaţie, – călăuză, precum dantesca Beatrice, a sufletului pe cărările confruntării cu asprul destin rezervat Geniului:

„Câteodată mi-o închipui pe femeia ce-aş dori:

Ea în cartea cea deschisă peste umăr mi-ar privi

Urmărind astfel cu ochii calea sufletului meu.”

Veronica-Beatrice, aşa cum citim în Cărţile (1876), va deveni maestrul pe care nu-l egalează nici măcar modelul geniului shakespearean:

„Ş-apoi mai am cu totul pentru mine

Un alt maestru, care viu mă ţine…

————————————————

Căci el nu vrea decât să-mi şadă-n braţă

Şi decât tine mult mai mult mă-nvaţă!”

Semnificativ este că în septembrie 1872, Eminescu citeşte la Junimea celebra Floare-albastră publicată în Convorbiri literare la un an după prima întâlnire de la Viena; critica a putut depista anume influenţe străine în această creaţie iar Bogdan-Duică o relaţiona cu iubita de la Ipoteşti („Floare albastră (…) este aşadar o fată frumoasă, nebună, iubitoare (…) Iubita era de la sat, de la Ipoteşti.”) dar mai credibilă pare opinia lui D. Popovici: „S-a observat apoi că titlul ar putea traduce simbolic calităţile iubitei; poezia ar fi aşadar închinată Veronicăi Micle.” Indiscutabil este că reperele fundamentale ale poeziei (raportul trăire-creaţie, condiţia geniului, tirania idealului inaccesibil, artistul ca jertfă a propriei creaţii) devin şi repere ale întregii lirici eminesciene ulterioare:

„Nu căta în depărtare

Fericirea ta, iubite!

————————————

Mi-oi desface de-aur părul

————————————

Ce frumoasă, ce nebună

E albastra-mi, dulce floare!

———————————–

Totuşi, este trist în lume!”

Această perspectivă ajută Geniul în despărţirea sa de teluric, orientându-l spre marile zboruri în zona infinită a continuum-lui spaţio-temporal cosmic; Stau în cerdacul tău evocă un moment biografic: luna noiembrie a anului 1879 când Eminescu vine la Iaşi pentru aniversarea Junimii, locuieşte la Veronica unde îşi serbează şi onomastica dar ulterior evocarea devine intens lirică, cu deschideri spre metafizic:

„Ci tu rămâi în floare ca luna lui april,

Cu ochii mari şi umezi, cu zâmbet de copil,

Din cât eşti de copilă să-ntinereşti mereu,

Să nu mai ştii de mine, că nu m-oi şti nici eu.”

Similar, Sonetele publicate în 1879 proclamă iubirea ca sursă a creaţiei poetice iar un simplu exerciţiu de arheologie literară va demonstra că fascinanta poezie Peste vârfuri publicată în 1883, decembrie e pe deplin ieşeană şi veroniană: în perioada revizoartului şcolar, Poetul a conceput proiectul dramatic Bogdan Dragoş în care eroina e Veroni (Anna); când aude cornul lui Bogdan, Anna rosteşte memorabilele versuri

„De ce taci când fermecată

Eu spre tine mă întorn?

Mai suna-vei, dulce corn,

Pentru mine vreodată?”

Mai mult, ajuns în camera Annei, Bogdan i se adresează pe modelul care va alcătui ulterior atât de disputata de Mite Kremnitz Atât de fragedă:

„Tu eşti aşa de albă ca floarea de cireşi,

Şi soarta mea te puse în calea mea să ieşi…”

Publicată în 1878, Singurătate transfigurează în mod cert ecouri ale experienţei ieşene –

„Câteodată… prea arare…

A târziu lumină lampa

Inima din loc îmi sare

Când aud cum sună clampa,

Uşa iute se deschide,

Vine ea cu pas uşor

Şi de gât mi se aruncă

Şi o strâng ca s-o omor.”

care se prelungesc până în anii dramatismului suprem în variante care introduc în ţesătura textului numele tainic al Veronicăi:

„Optzeci de ani îmi pare

În lume c-am trăit,

Că sunt bătrân – că Tolla

De mult va fi murit.”

Cercetarea poeziilor din anii 1875-1876 demonstrează convingător că modelul veronian se instalează definitiv în cântarea eminesciană.

„Frumosul chip în voluptos repaos

Pătruns-au trist şi dulce în cântare-mi.

————————————————

Căci numai tu trăieşti în cugetare-mi.

A ta-i viaţa mea, al tău poemul,

Cum le inspiri tu poţi să şi le sfaremi.”

proclamă Poetul în Iar mă priveşti cu marii ochi (1876), adăugând apoi într-o variantă:

„Al tău surâs, precum ş-a ta tăcere

Şi chipul tău în voluptos repaos –

Pătruns-au toate limpede-n cântare-mi…”

E detectabilă în astfel de versuri o despindere totală şi definitivă de instinctul atât de van şi echivalarea orei de iubire cu nemurirea prin creaţ

Dragoste şi transfigurare

 1. Viena, 1872, primăvara…

Când te-am văzut, Verena…

 „Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte plete mari negre: o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare. (…)

Aşa l-am cunoscut atuncea, aşa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blând şi aspru; mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate; aci de o abstinenţă de pustnic, aci lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. – ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nenorocită pentru om!”

Portretul eminescian realizat cu fină intuiţie psihologică de I. L. Caragiale (In Nirvana) se potriveşte perfect şi tânărului student vienez despre care I. Slavici scria lui I. Negruzzi: „Dar să cunoşti pre Eminescu şi vei afla un om de felul în care natura nu produce decât în momentele sale de preocupaţiune. (…) Eminescu este dintre acei puţini oameni care nu sunt meniţi a vieţui în societate, pentru că
nu-şi află semeni.” Slavici mai observă somatica extrem de atrăgătoare („tânăr oacheş, cu faţa curată şi rasă peste tot…”), la care T. Ştefanelli adaugă expresia inteligenţei şi nobilei distincţii: „Prin pieliţa curată a feţei sale străbătea o rumeneală sănătoasă, iar ochii săi negri, nu mari, dar permanent vii, te priveau dulce în faţă şi se închideau pe jumătate când Eminescu râdea. (…) Părul său negru îl purta lung, pieptănat fără cărare spre ceafă şi astfel fruntea sa lată părea şi mai mare de cum era, ceea ce-i da o înfăţişare senină, inteligentă, distinctă.” Din aceeaşi perioadă datează observaţia lui C. Meissner privind distincţia vestimentară a tânărului student aflat în trecere prin Iaşi: „Tânăr, frumos, îmbrăcat cu îngrijire, mândru în toată ţinuta lui…”.

Ca poet, tânărul Eminescu debutase în revista Familia condusă de Iosif Vulcan dar în capitala Moldovei era cunoscut mai ales prin poeziile Epigonii, Venere şi Madonă, Mortua est! publicate în Convorbiri literare, argument pentru liderul junimist Titu Maiorescu să-l considere „poet în toată puterea cuvântului”, să-l situeze akături de Alecsandri şi să-l încadreze în direcţia nouă în poezia şi proza română: „Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, până acum aşa de puţin format încât ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului este d. Mihai Eminescu. De la d-sa cunoaştem mai multe poezii publicate în Convorbiri literare, care toate au particularităţile arătate mai sus, însă au şi farmecul limbagiului (semnul celor aleşi), o concepţie înaltă şi pe lângă aceste (lucru rar între ai noştri) iubirea şi înţelegerea artei antice.”

Va fi cunoscut toate acestea şi tânăra doamnă Ana-Veronica Micle născută la Năsăud în noaptea de Înviere a anului 1850 („clopotele bisericilor vesteau credincioşilor Sfânta Înviere a lui Hristos când am venit pe lume. Tata murise…”), mutată de copilă la Iaşi („Şedeam în Tătăraşi, unde aveam de vecini mai mulţi transilvăneni care ne ajutaseră la nevoie.”), absolventă a Şcolii Centrale de fete în 1863 şi căsătorită la 14 ani cu universitarul Ştefan Micle („Atunci, în naivitatea mea, nu prea îmi dam socoteală de gestul care-l făceam…”). Ca elevă, scrisese un fragment din Dante, poem într-un act şi interpretase convingător în faţa directorului unei trupe italiene aria Violetei din Traviata, drept pentru care i se propuse un turneu peste hotarul ţării. Ca tânără doamnă, frecventa societatea, în special teatrul, citea cu pasiune Dramele Parisului, pe George Sand şi Doamna de Stael şi chiar în 1872 va publica în Noul Curier Român două nuvele semnate Corina. Matilda Cugler-Poni, şi ea poetă, mărturiseşte că Veronica „era o femeie frumoasă şi inteligentă” aşa cum confirmă şi fiica Veronicăi, Virginia Gruber: „…mama a fost o femeie plină de viaţă, plină de farmec, frumoasă, drăgălaşă, talentată, cu voce foarte plăcută… A plătit foarte scump toate aceste daruri ale naturii, pe care nu a avut tactul de a le mai ascunde puţin.” Va fi presimţit toate acestea Veronica în momentele când se pierdea în admiraţia pentru portretul tânărului Mihai Eminescu, fotografie pe care acesta o realizase în 1869 în atelierul meşterului praghez J. Tomas? Se pare că da, deoarece pe verso acesteia va caligrafia La portretul unui poet:

„Şi-acum mă-ntreb eu: simţirea adâncă

Cum de se naşte pentru-un portret?

Căci nu văzusem ochii tăi încă,

Ştiam atâta: că eşti poet!”

Momentul evocat devine obsesie, căci Veronica îndrăgostită îl reia în poezia La un portret publicată în revista Familia 15 ani mai târziu pe când Eminescu se găsea bolnav la Botoşani sub îngrijirea surorii sale Harieta:

„Mă pierd uitându-mă la tine

Cuprinsă ca de-un farmec sfânt,

Şi-n sufletul meu iar revine

Dorul ce-avui pe-acest pământ.

Şi c-un amor peste măsură

Dezmierd frumosul chip al tău,

Şi uit c-a fost între noi ură,

Şi uit de câte sufăr eu.

Şi te iubesc ca şi atunci

Cu tot avântu-nchipuirii

Şi cu acea simţire dulce

Ce-o dă trecutul amintirii.”

Aşadar, Veronica va pleca la Viena deja îndrăgostită! Dar Eminescu? Dacă I. L. Caragiale avea dreptate („Cu toată inegalitatea temperamentului său, Eminescu avea două coarde egal de întinse; veşnic inamorat şi veşnic având nevoie de bani – se putea altfel? şi poet şi sărac… Veşnic visa nişte «mâini subţiri şi reci», veşnic vâna un cămătar care să-i cumpere pe nimica leafa ‘nainte cu câteva luni.” – Două note, 1892), răspunsul e afirmativ şi pare confirmat şi de o mărturisire a Harietei din septembrie 1887: „Ieri mai că era şi dispus dă poetizeze o copilă de 9 ani, ce este foarte frumoasă”. În 1872, iubita de la Ipoteşti era încă o amintire dureroasă, sfinţită cu lacrimi şi aşezată între îngeri:

„O rază te nalţă, un cântec te duce,

Cu braţele albe pe piept puse cruce,

Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier

Argint e pe ape şi aur în aer.”

Tinereţea şi anotimpul îşi cereau însă drepturile – colorând viaţa studentului cu experienţe pasagere, repede trecătoare – ca şi ploile de vară:

„Pe frumoasa Mamzel ’Rezi

Amândoi cum o văzurăm

Într-o clipă – foarte tragic –

Noi de ea ne-amorizurăm.”

Simţirea poetică era însă în aşteptare, anticipând prin visare întâlnirea cu ipostaza romantică a femeii seducătoare („Din ocean de vise ferice, strălucitoare/Ai apărut în viaţa-mi femeie răpitoare…” – 1871), purtând amprentele tinereţii fără bătrâneţe: „Frumoasă şi jună… şireată şi dulce” – 1871. Visul poetic proiectează portrete feminine boticelliene („Păr blond deschis, de aur şi mătasă… Ochi mari albaştri-n gene lungi de aur… un înger eşti ce fu din cer trimis…” – 1872) sau arhetipuri feminine din lumea mitului şi a basmului: „Îmi pare-atunci că mândră Ileana Cosânzeană,/Cu ochi-albastre stele, blondă-un spic de grâu-/În mine se-ndrăgeşte…/În ploaia de flori roze pe dânsa o aştept.” – 1872. Această reverie a visului de dragoste trăit într-o noapte de iarnă se completează cu adresări directe („Şi te iubesc, şi te sărut, te-ador,/Amorul meu, nespusul meu amor!”) şi interogaţii ce întâmpină apariţia în lume a minunilor irepetabile: „Şi ţi-aş spune, a mea iubită,/Că de mult, eu te-am cătat…/Te vedeam cu a mea minte…/Când ai lăsat cerul, dragă?/De ce-n lume ai venit?” La modul liric, modelul veronian al iubirii se conturează în versuri ample, proiectând o maiestate a iubirii unice şi definitive, auroră strălucitoare a unui timp fast dar iute trecător:

 „De pe fruntea mea cea tristă tu dai
viţele-ntr-o parte (…)

Netezeşti încet şi leneş fruntea mea cea liniştită (…)

O! desmiardă; pân’ce fruntea-mi este netedă şi lină,

O! desmiardă; pân-eşti jună ca lumina cea din soare…”

Veronica pleca spre Viena – „frumosu-i păr de aur desfăcut… ochii albaştri luminau ca stele…” – aşa cum şi-o imagina Poetul încă din 1871! Ducea cu sine amintirea lecturilor din Convorbiri şi a trăsăturilor fascinante ale lucifericului portret: „Venere şi Madonă a fost poezia care m-a fascinat. De pe atunci te cunoşteam, te vedeam în vis şi bănuiam că vei fi îngerul meu păzitor (…). De pe atunci figura ta robise inima mea stingheră şi amărâtă.
Cunoscându-te la Viena, modestia şi mai ales darul de a povesti unele întâmplări din viaţa marilor gânditori, m-au făcut să-ţi port respect.” Se pare că Veronica urmează modelul amorului din prieteşug pe care îl şi evocă într-o rememorare ulterioară ce pare construită post factum ca modalitate de declinare a iniţiativei: „Cele dintâi legături ale noastre au fost călăuzite pe drumul ideilor (…)… această prietenie la mine a mers mai departe, exemplificând versul lui Conachi: «amorul cel mai straşnic din prieteşug se naşte».” La Eminescu e mai întâi o imensă bucurie a recunoaşterii modelului proiectat în poeziile anilor 1870-71 şi reluat în aceste versuri notate pe o scrisoare primită de la fratele său Şerban, datată 30.XI.1872, versuri ce par a actualiza momentul vienez:

 „Am văzut doi aştri

Strălucind albaştri

Sub o frunte-n vis;

M-a-necat seninul,

Blândul lor surâs.”

 Se adaugă ispititoarea figură erotică a sărutului ca sigiliu al unui sentiment împlinit în limitele unei sănătoase concepţii asupra dragostei pe care o recunoaştem în Feciorul de împărat fără de stea – 1872:

„El ochii-şi deschide, deasupra lui vede

Doi ochi mari albaştri, adânci visători,

A lui fericire el mai că n-o crede,

El gura şi-apasă pe blondele-i plete,

Şi faţa cea pală i-o mângâie-n dor.”

 Conform lui T. Ştefanelli, „femeia era pentru dânsul idealul creaţiunii, a frumuseţii şi a perfecţiunii chipului omenesc”, această tendinţă irepresibilă de idealizare fiind vizibilă şi în legătură cu Veronica, asemănată unui luceafăr într-un text care poartă chiar acest titlu:

 „Ca o zână din poveste, ea e naltă şi uşoară,

E subţire şi gingaşă şi din ochi revarsă pară,

Iar la faţă e bălaie, părul galben cade-n creţ,

Trandafiri pe faţă are şi cu zâmbetul isteţ.”

 Idealizarea exagerată nu poate înlocui însă percepţia realistă care păstrează farmecul naturaleţii şi al jocului erotic incitant-provocator:

 „Nu e mică, nu e mare, nu-i subţire,
ci-mplinită,

Încât ai ce strânge-n braţe – numai bună de iubită (…)

Vorba zice: fugi încolo, râsul zice:
vino-ncoace!”

 Nu lipseşte din atitudinea lui Eminescu (iubitor de antiteze – cum îl ştim!) postura reticentă a bărbatului care intuieşte în femeie un potenţial pericol, precum şi conştiinţa creatorului de geniu menit suferinţei – ambele prezente în postuma Când te-am văzut, Verena, meditaţie asupra momentului vienez şi consecinţelor acestuia:

 „Când te-am văzut, copilă, treceai aşa frumoasă

Cu ochii mari albaştri în bolţi întunecoase,

Ca marmura de albă, şi mâinile de ceară

Urcau pe sânu-ţi mândru o mantie uşoară.

Şi îţi aduci aminte cum mă feream în laturi

De dulcele-ţi cuvinte şi lunecoase sfaturi,

Ştiind cum biruieşte poftirea frumuseţii,

Ştiind ce vierme pune în sâmburul vieţii.

Ştiam că sunt copilul nefericitei secte

Ce are sete-adâncă a formelor perfecte

Şi inima-mi trecut-au mai rece ca oţelul

Ca s-o implinte chinul, ca să-mi iubesc modelul.”

 Rămâne în conştiinţa lui Eminescu o componentă feminină demonică, ademenitoare prin „muiereşti cuvinte” dar extrem de periculoasă căci „venin e sărutarea păgânei zâne Vineri” – idee dezvoltată în următorul catren:

 „Când te-am văzut, Verena,
atunci am zis în sine-mi:

Zăvor voi pune minţii-mi, simţirei mele lacăt,

Să nu pătrundă dulce zâmbirea ta din treacăt

Prin uşile gândirei, cămara tristei inimi.”

 Prin portretul pe care i-l realizează Veronicăi, criticul N. Petraşcu va confirma realismul viziunii eminesciene („De talie mijlocie, plină şi rotundă la formele corpului, cu părul blond ruginiu cu reflexuri de aur vechi (…), cu ochi mângâioşi (…), ea seducea de la prima vedere!”) dar unele exagerări poetice vor nutri deprecieri pe care cea în cauză nu le-a meritat, cum sunt cele semnate de N. A. Bogdan („…înainte de lovitura mintală suferită de poet avusese cu el oarecare intimităţi.”) sau G. Călinescu, marcat de evident misoginism („…era o femeie uşuratică, nestatornică şi indiferentă la dragostea poetului.”). Cert este că Eminescu o evocă în anul următor primei întâlniri „cu ochii mari albaştri… şi desfăcut ţi-e părul în valuri de-aur moale”, generatoare a unui mister inexprimabil („un nu ştiu cum ş-un nu ştiu ce”) şi a unui farmec de sorginte magică:

 „De-or trece anii cum trecură,

Ea tot mai mult îmi va plăce…

……………………………………………

M-au fermecat cu vreo scânteie

Din clipa-n care ne văzum?”

 Dacă afirmaţia lui Perpesscius conform căreia prima redactare a poeziei De ce nu-mi vii aparţine perioadei vieneze e adevărată, se poate deduce că în întreaga sa viaţă, Eminescu nu a pus mai presus de Veronica nici o altă
femeie–

 „În lumea asta sunt femei

Cu ochi ce izvorăsc scântei…

Dar, oricât ele sunt de sus,

Ca tine nu-s, ca tine nu-s!”

Explicaţia ar putea consta în convingerea Poetului că dragostea pentru Veronica reprezintă o fatalitate ce îşi impune voinţa şi dincolo de hotarele vieţii. Poetizat, momentul vienez îi apare ca dictat de destin – fulger ce poate transforma fiinţa în statuie a durerii:

 „O dată te văzusem –

Şi-am stat înmărmurit

Şi crud-a fost durerea

Cu care te-am iubit.”

 Chiar dacă s-a făcut presupunerea că inspiratoarea poeziei Ah, mierea buzei tale din 1873 ar putea fi Milly, eroina unui episod erotic berlinez, consider că e mai apropiată de realitate propunerea că cea evocată e Veronica – mai ales dacă se relaţionează finalul referitor la dorinţa morţii concomitente cu cel al elegiei O, mamă…:

 „Ah, mierea buzei tale, păsărică,

Am nebunit de când o am gustat!

……………………………………………..

Să murim amândoi…

Încet, încet… să ne culcăm în raclă,

Încet de pe pământ ne-om furişa.”

 Metafora – nu foarte reuşită – păsărică se regăseşte şi ca apelativ pentru Veronica în scrisorile eminesciene de dragoste iar imaginea şăgalnică a celei care practică divinaţia („Eu pe-un fir de romaniţă/Voi cerca de mă iubeşti” – Floare albastră) apare încă din 1873 în Mitologicale unde ne întâmpină tânăra blondă care şopteşte cu o floare în mână „…mă iubeşte… nu mă iube… mă iubeşte!”

Ora astrală vieneză se colorează în poeziile ulterioare ale Veronicăi de tragicul suferinţei care determină atitudini de idolatrie şi apostazie dictate de concomitenţa iubirii şi a urii într-o inimă ale cărei bătăi sunt total dependente de nestatornicul noroc:

 „M-am gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut

Te ştiam numai din nume, de nu te-aş mai fi ştiut!

Şi-am dorit să pot odată să te văd pe tine eu,

Să-ţi închin a mea viaţă, să te fac idolul meu.

Acest vis de fericire l-am plătit atât de scump,

Azi şi inimă şi suflet de durere mi se rump,

În sălbatica-mi iubire te-am iubit cu-atâta foc

C-am pierdut cu tine-odată orice urmă de noroc.”

 Dragostea îi va confisca personalitatea într-o dependenţă totală ce tinde să refacă armonia androginului platonician cu preţul autoanihilării prin contopire:

 „Că astăzi nu mai sunt stăpână

Pe mine, pe sufletul meu,

Numai c-o strângere de mână

Îndeajuns ţi-am spus-o eu.

Şi că o slabă jucărie

Sunt astăzi înaintea ta,

Privirea mea ţi-ar spune-o ţie

În ochii mei de vei căta.”

 Modelată de un pattern romantic post-vertherian, întâlnirea de la Viena va modela la rândul ei poezia celor doi menţinând o dualitate a fericirii şi suferinţei ce nutreşte lirismul dar surpă fiinţa ce va ajunge să-şi dorească propria extincţie. Aceeaşi întâlnire devine moment incandescent care îşi hrăneşte flacăra din materia visului diurn şi a fantomelor nocturne numite incubi şi sucubi, zburători masculini sau feminini, proiecţii arhetipale ale dorinţei, ale dorului nemărginit ce mişcă inimi şi planete.

Punerea în relaţie dialogală a poeziei celor doi mari îndrăgostiţi, studierea motivelor literare comune, corelarea informaţiilor din epistolar cu etapele creaţiei eminesciene vor constitui obiective ale unui viitor studiu intitulat chiar Dragoste şi poezie spre care se deschid însăşi consideraţiile ce urmează şi care vor oferi o succintă sinteză a simbiozei pe care o relizează corespondenţa şi opera, simbioză edificată pe o primă constatare fundamentală menită a modifica raportul la care subscrie teoria literaturii când defineşte imaginea artistică. Studiul atent al corespondenţei eminesciene sugerează că în opera de ficţiune realitatea sentimentelor e prezentă într-o proporţie covârşitoare în raport cu produsele fanteziei şi imaginaţiei, realismul acestui lirism de tip romantic fiind covârşitor; forţa emoţională a poeziei eminesciene – în special a celei de dragoste – constă tocmai în această sinceritate a sincerităţii care îi conferă statutul de document sufletesc. A doua constatare este cea referitoare la limbajul poetic eminescian: în bună măsură, poetul nu se recunoaşte în limbajul corespondenţei, epistolele eminesciene apelând la un limbaj al epocii, uneori asemănător cu cel al eroilor lui Caragiale, un limbaj datat recunoscut şi în presa vremii; în poezie, acest limbaj al cotidianului este violentat, selectat, filtrat, esenţializat, îmbogăţit şi pregătit să se conjuge cu eternitatea gândului, păstrând prin veacuri o notă de autentică prospeţime.
Corespondenţa mai luminează şi anumite aspecte biografice privitoare la existenţa lui Eminescu: blestemul bolii, jugul sărăciei, salahoria scrisului de meserie; a fost şi rămâne Eminescu cel mai mare gazetar al României însă acest travaliu sisific l-a epuizat şi îmbolnăvit iremediabil: chiar când este plecat pentru tratament la Constanţa, stafia „Timpului” îl urmăreşte ameninţătoare: Viaţa e monotonă şi peste zi târgul e pustiu. Şed în mansarda mea şi citesc economie politică, pregătindu-mă pentru trista campanie de vară, pentru caniculă, când, singur la „Timpul” voi trebui să scriu în fiece zi altceva. Dramatic e faptul că scrisul ziaristic consumă energiile pe care artistul ar fi dorit să le dedice creaţiei poetice (Eu, versuri nu mai scriu de loc. Dar în adevăr e şi peste putinţă de-a scrie. Zilnic câte un articol de fond, şi pe nişte călduri (…), pe nişte călduri cari produc durere de cap şi te scot din fire.), întreaga corespondenţă demonstrând fără dubii că geniala operă artistică eminesciană este rodul regimului nocturn; ipostaza romantică a poetului aşezat la masa de brad, luminată tainic de mucoasa luminare, cu perdelele lăsate nu este o poză, un topos desuet dintr-un veac revolut ci o realitate existenţială dramatică.
Corespondenţa mai relevă şi o altă postură extrem de neplăcută şi sâcâitoare pentru Eminescu: cea de traducător de nevoie impusă şi de anumite obligaţii pe care şi le asumase faţă de Maiorescu: în martie 1882, poetul comunică Veronicăi: …am o lucrare a reginei de tradus, care cere grabă; în aprilie revine (în urma solicitării lui Maiorescu: regina pleacă joi dimineaţa la Sinaia şi ar dori să-şi aibă traducerea poeziei ce ţi-am dat. O poţi face astăzi şi mâine?) cu accente mai precise: …am făcut nişte versuri rele pe textul rău al M. Sale, încât îmi stau perii-n vârful capului. De aceea m-am şi rugat să nu mi se oblicească numele de traducător pentru că mi-ar ucide reputaţia.
Privitor la opera eminesciană, epistolarul explicitează prezenţa unor motive literare semnificative a căror ocurenţă e constatată mai întâi în scrisori; astfel, motivul teiului e relaţionat direct cu imaginea iubitei într-o scrisoare expediată din Botoşani la sfârşitul lui august 1876: Nu ştiu de ce orice lucru, chiar acelea cari n-au a face deloc cu tine, îmi aduc aminte de tine. Ce ai tu a-mpărţi cu teii, cu florile şi frunzele de tei? Poate unde eşti aşa de dulce ca mirosul florilor acestora.
Şi dacă se întâmplă pe tine să te văz
Desigur că la noapte un tei o să visez,
Iar dacă se întâmplă să întâlnesc un tei
Desigur toată noaptea visez la ochii tăi.
Amarele şi sarcasticele versuri ale Scrisorii IV
S-auzi zornetul de pinteni şi foşnirile de rochii
Pe când ei sucesc musteaţa, iară ele fac cu ochii?
pot fi o reminiscenţă dintr-un concept de scrisoare redactat în perioada ieşeană: Mergem la plimbare, în parc, în societatea de ofiţeraşi a unei artilerii considerabile prin musteţile sale mari. Marea fusese evocată de poet cu mult înainte ca aceasta să o vadă în iunie 1882; întâlnirea îi confirmă intuiţia şi furnizează imagini ce se regăsesc în poeziile din ultima etapă a creaţiei: O să mă întrebi ce efect mi-a făcut marea, pe care o văz pentru-ntâia oară? Efectul unei nemărginiri pururea nemişcate… ea e schimbăcioasă… de unde unii autori o şi compară cu femeia.
Pentru multe creaţii eminesciene – fie în proză, fie în versuri – Veronica a reprezentat un primum movens declanşator dar dulcea dragoste bălaie a stimulat şi pe alte căi creaţia. Au fost mai întâi invitaţiile la seratele literare organizate de Veronica şi la care, se pare, tânărul Eminescu se ducea mai cu plăcere decât la cele ale Junimii ieşene, chiar imediat după revenirea în ţară: Aseară v-am zărit într-o lojă, pe care o ocupaţi la reprezentaţia de binefacere dată în folosul săracilor, în sala societăţii dramatice.
Atunci, mi-am amintit de invitaţia primită, de a veni într-o joi la serata voastră literară.
Nu merit laudele aduse pentru poezia Epigonii… Cred că voi putea citi în salonul dumneavoastră o poezie.
După mutarea la Bucureşti, multe din textele poetice sunt trimise mai întâi către Veronica, nu de puţine ori aceasta fiind nerăbdătoare să le primească (Şi poezia promisă tot o aştept, dar ea nu mai vine (…), de ce nu poţi tu ţine nici măcar micile promisiuni?), fiindu-i recunoscut inclusiv statutul de muză inspiratoare: De când te-ai dus n-am mai scris un singur vers, parcă a dispărut toată inspiraţia şi tot entuziasmul. Mai rezultă şi că poeta supunea exigenţei critice eminesciene propriile sale producţii poetice (…am făcut o poezie, Mater Dolorosa. Tu vei râde când vei citi, ca de toate producţiile mele poetice, dar nu face nimic, nu cred că se va primi la „Junimea” şi se va publica.) şi că Eminescu intenţiona să se ocupe serios de editarea operei semnate de Veronica Micle: Dar tu îmi spui că scrii şi ştii (…) că odată avem să le corijăm împreună şi le vom edita. La începutul anului 1882 Eminescu avea în vedere şi editarea în volum a propriei sale poezii: Titus îmi propune să-mi editez versurile şi am luat de la el volumul 1870-71 din „Convorbiri” unde stau „Venere şi Madonă” şi „Epigonii”. Vai Muţi, ce greşeli de ritm şi rimă, câte nonsensuri, ce cuvinte stranii! E oare cu putinţă a le mai corija, a face ceva din ele? Mai nu cred, dar în sfârşit să cercăm! Se ştie că proiectul editorial a fost pus în operă de criticul junimist după căderea definitivă a lui Eminescu în bolgiile infernale ale bolii, poetul manifestând tendinţa unor amânări sine die şi datorită luptei sale nesfârşite cu manuscrisul: Tu ştii că la mine remanierile sunt lucrul de căpetenie. Pe muză nu fii geloasă, căci ea în adevăr nu mai produce nimic. Cred chiar că talentul de versificare a fost numai un incident al tinereţii… Anul 1882 este şi cel al definitivării capodoperei absolute a lui Eminescu – poemul Luceafărul, corespondenţa aducând şi aici câteva clarificări semnificative. Este mai întâi o precizare a lui Eminescu dintr-o scrisoare din august 1879 (Tu nu m-ai făcut fericit, şi poate nu sunt capabil de-a fi…) care se conjugă semnificativ cu sensul pe care chiar autorul a dorit să-l dea capodoperei care reprezintă cheia de boltă a întregii sale creaţii: …înţelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pământ nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.
Probabil că acest sens ar fi fost şi mai bine subliniat dacă Eminescu ar fi reuşit – aşa cum rezultă dintr-o însemnare manuscrisă destul de enigmatică – să ridice finalul poemului á la Giordano Bruno, însă corespondenţa probează că nici interpretarea propusă de Brătescu-Voineşti nu este foarte departe de adevăr: Acuma – scria Eminescu în 10 aprilie 1882 – m-au apucat frigurile versului şi vei vedea în curând ceea ce scriu. Îndată ce mă voi muta de aici îşi trimit bani de drum; pân-atunci, „Legenda” la care lucrez va fi gata şi fiindcă luceafărul răsare în această legendă, tu nu vei fi geloasă pe el… tu eşti regina stelelor din cerul meu şi regina gândurilor mele…
Scrisorile aceluiaşi an documentează asupra concepţiei lui Eminescu despre condiţia artistului, concepţie coincidentă cu cea a lui Caragiale: Cât despre arta adevărată sau ştiinţa adevărată, ele se fac în România cu pagubă, nu cu câştig – deci sunt terenuri pe cari un om nu câştigă nimic; nici măcar glorie, căci chiar pentru aceasta din urmă se cere un public care te apreciază, un public ce lipseşte. Aceste idei, ca şi cele care urmează, se recunosc şi în splendidele şi amarele Scrisori eminesciene. În vara şi toamna lui 1882, geniul devine conştient de apropierea unei grave crize a creaţiei (Această oboseală sufletească mă face adeseori să nu ştiu ce să scriu. Stau numai ceasuri întregi cu condeiul în mână, fără ca nimic, absolut nimic, să-mi vie în gând, ba
m-am surprins că adeseori nu pot urmări o idee în şir.) şi se instalează în setea definitivă de repaos: …de şase ani aproape o duc într-o muncă zădarnică (…), de şase ani n-am linişte, n-am repaosul senin de care aş avea atâta trebuinţă pentru ca să pot lucra şi altceva decât politică.
În întunericul care îi va cotropi fiinţa, mai are puterea să păstreze imaginea Veronicăi – în privazul negu-al vieţii o icoană de lumină.
Străbunicii mei au fost contemporani cu cei doi epistolieri îndrăgostiţi; i-am evocat, având în inima mea răsunetul iubirii lor!

În Olimpul antichităţii greceşti, Hermes era mesagerul zeilor, un mesager plin de iniţiativă însă, procedînd la rectificarea mesajelor pînă la a le distorsiona conţinutul; comunicările transmise de orgoliosul mesager derutau şi manipulau atît pe expeditori cît şi pe destinatari fiind h(ermetice), incifrate, criptice, sibilinice, phytiatice; pe această bază s-au format mai tîrziu noţiunile hermeneutică, ermetism, poezie ermetică.
Mai era harnicul mesager cu aripi la picioare protectorul hoţilor şi tîlharilor care i se închinau cu evlavie ridicându-i altare (herme) din pietre aşezate la răscruce de drumuri; corespondentul său roman, Mercur, îi avea sub protecţie pe negustori şi comercianţi – categorii dispuse spre fraudă şi înşelăciune; miercuri e ziua din săptămînă ce îi era dedicată, mercurialul (lista de preţuri) îi perpetuează numele, la fel ca şi denumirea ciudatului metaloid indecis între solid şi lichid (mercur) – semn al versatilităţii. Înaintea dubletului greco-roman a mai existat însă un Hermes egiptean – Trismegistos (Cel de trei ori mare), singurul care mai ştia limba primordială comună zeilor şi muritorilor, limbă în care îşi trimite mesajele pentru înţelegerea cărora era necesară acea anamneză platoniciană ce angajează chiar memoria speciei şi a formelor de viaţă anterioare. Aşadar, indiferent de ipostază, aceste entităţi supraumane ocultau conţinuturi ce necesitau o interpretare a unui intermediar – hermeneutul, singurul ce îi era accesibil destinatarului, şi acesta, la rîndu-i orgolios şi accesibil în condiţii cu totul speciale.
Pînă la noi au ajuns însă alţi urmaşi ai lui Hermes, modeşti şi competenţi, înrudiţi cu acei glosatori antici ce descifrau şi adnotau textele cele mai dificile, facilitînd înţelegerea lor; încadrez în această categorie pe toţi editorii de texte ce fac posibil lungul drum al unui manuscris ce nu le aparţine pînă la obiectul numit carte; în fruntea lor se cuvine a-l aşeza pe Perpessicius – iniţiatorul editării corpusului eminescian. În cazul literaturii epistolare, dificultăţile editării sporesc şi mai mult, presupunînd investigarea colecţiilor publice şi particulare, descifrarea, localizarea, relaţionarea şi transcrierea textelor, obţinerea acordului de publicare din partea urmaşilor… Dintre cei care s-au ocupat cu autoritate şi competenţă merită amintite numele unor specialişti precum Emilia Şt. Milicescu, Al. Săndulescu, Marin Bucur, Liviu Călin, Vasile Nicolescu, Z.Ornea, Vlad Alexandrescu, Marta Anineanu, N.Scurtu, George Potra, Paul Cornea, N. Gheran, Augustin Z.N.Pop…
La Botoşani unul dintre aceştia este muzeograful Gheorghe Median – un Hermes modest – prin două dintre cărţile sale: ,,Nicolae Iorga şi Botoşanii – Legături epistolare” – Agata 2006; ,,Personalităţi botoşănene. Ileana Turuşancu – corespondenţă” – Agata 2010. Te întâmpină în preajma acestor volume un halou de linişte şi reculegere intelectuală propriu studiului, un model hermeneutic ce accesibilizează contactul cu textul, un echilibru specific cercetătorului competent, o asumare a unui rol călăuzitor pe calea impactului dintre text şi lector, o degajare de dăunătorul orgoliu auctorial în numele unei senioriale şi demne supuneri în slujba unui proiect de descoperire şi valorificare a unor texte ce iniţial nu au fost destinate tiparului.
Cu privire la Nicolae Iorga, una este cu deosebire impresia care mă copleşeşte după parcurgerea unei însemnate părţi din opera sa, anume aceea a unei puternice, fascinante şi vulcanice personalităţi a cărei singularitate cu luciri de fulger răzbate chiar şi acolo unde spiritul ştiinţei ar fi cerut o neutră şi olimpiană privire. Depăşind parcă vechiul adagiu: sînt om şi nimic din ce e omenesc nu mi-e străin – Iorga ar fi putut cu îndreptăţire afirma că într-o viaţă de om nu a găsit în lume nimic care să-l lase indiferent. Şi lumea i-a răspuns cu asupra de măsură – întreţinând în inima sa un perpetuu şi mistuitor foc, la lumina căruia pălea însăşi realitatea. Susceptibilităţi de adolescent se amestecă cu euforii uneori fără obiect, sentinţe care par definitive sunt revizuite, frăţeşti prietenii se transformă în reversul lor. Şi totuşi, acest suflet proteic ar putea spune că-şi găsise în univers un punct de sprijin: Botoşanii, această adevărată Arcadie mitologică, loc al unei anteice reîntoarceri pentru reîmprospătarea forţelor, altar sacru al aducerii aminte şi punct geometric al emoţiilor trădate de o lacrimă amară. Era Iorga mereu nesăţios să primească veşti din Botoşani, apostrofa sever pe vreun obscur redactor dorohoian care nu-i expediase destul de repede ultimul număr din revistă, jubila descoperind o poezie populară culeasă de pe locurile-i natale şi tipărită în vreo publicaţie de aiurea, răspundea plin de zel chemărilor venite de la Botoşani, rămînînd mereu sub vraja cîntecului de sirenă al copilăriei…
Bogata corespondenţă a botoşănenilor (peste 180 de scrisori dintre 1907 – 1938) expediată lui Iorga şi cuprinsă în primul dintre volumele menţionate demonstrează că şi aceştia la rîndu-le au avut un rol incitator pentru postura de epistolar a savantului, perceput ca un genius locci, un spirit tutelar, o instanţă ce poate ajuta, sfătui, lămuri; îi scriu lui Iorga personalităţi botoşănene cunoscute şi recunoscute precum N.Răutu, Tiberiu Crudu, C.Hasnaş, C.Cucu, Al. Simionescu. P.Irimescu. Ion Sân Giorgiu, D.Furtună, Demostene Botez, I.Simionescu, C.Iordăchescu, I.V.Luca, A.Ţăranu, V.Galin, A.Iacobeanu, M.Gr.Posluşnicu… dar şi modeşti învăţători şi preoţi de ţară, elevi sau studenţi, gazetari, partizani sau adversari politici. Scrisorile selectate de Gheorghe Median din corespondenţa personală a lui Iorga păstrată la Biblioteca Academiei sînt de regulă centrate pe marile evenimente politice ale primei jumătăţi a secolului al XX-lea, pe momente semnificative din viaţa savantului şi omului politic Iorga, pe fapte relevante din viaţa Botoşanilor sau din viaţa corespondenţilor; nu lipsesc invitaţiile, doleanţele, solicitările, mărturisirile…
Cînd, în 1907, Iorga este ales deputat independent de Iaşi, C. Hasnaş îi expediază o caldă scrisoare de felicitare aşezată sub apelativul Fericite luptător:
,,N-a fost om în ţara românească, care să nu tresară de bucurie la vestea izbînzii de la Iaşi; presimţea fiecare că din zbuciumul vremii răsar limpede zorii vremii celei noi, de adevărată viaţă, de adevărată luptă pentru sufletul românesc. În faţa josniciilor de acum v-aţi ridicat ca un urmaş vrednic al trecutei generaţii de idealişti şi aţi pătruns în arena de luptă în care iubirea D-voastră de binele multului popor românesc va căpăta întruchipare în fapte; aţi propovăduit pînă acum cuvîntul unei vremi noi şi aţi fost ascultat. Acum aveţi şi arma de luptă. Pentru izbînda acesteia vă trimit cele mai călduroase urări”. Aceleaşi sentimente le exprimă şi un modest impiegat de mişcare C.F.R. Botoşani (,,Nu mă pot abţine de a vă felicita pentru succesul ce l-aţi avut la Iassy; rog pe D-zeu să vă dea sănătate pentru a putea lupta pentru binele neamului…”) şi se pot bănui şi la alt simpatizant politic mai pragmatic: ,,Regret din suflet şi vă rog să mă iertaţi că nu v-am servit cu masa aşa cum se cuvenea, nefiind atât de pregătit, însă vă rog ca pe viitor să mă înştiinţaţi cu o zi două înainte şi eu voi fi gata a vă servi la orice”.
În acelaşi an (1910), Tiberiu Crudu îl felicită pe proaspătul academician Iorga (,,Felicit din inimă pe noul academician, nou întru toate: şi prin cultura întinsă pe care o stăpâneşte şi prin chipul cinstit şi nobil în care se foloseşte de ea şi prin străduinţa fără răgaz de a o răspîndi pînă în stratele adînci ale poporului”) iar preotul C. Robu de la Coşula îşi calcă pe inimă şi îl atenţionează asupra faptului că ,,aţi luat o carte Hirodot manuscrisă pentru cercetare” şi ,,cînd au fost în inspecţie la această parohie mi-a pus îndatorire ca să o cer de la Dv. pentru a o pune în biblioteca bisericii de unde s-au luat”, drept pentru care ,,vă rog foarte mult ca să aveţi bunătatea pentru a mi-o trimite ca să fie pusă la locul ei…”.
Cu un an mai înainte, Ion Al. Saint Georges îi expediase lui Iorga fotografii ale casei bunicului Mihalache, însoţite de o succintă descriere (,,Rîndul I al casei e făcut din piatră şi e aşa de gros încît s-ar fi putut zidi o casă cu 5 sau 6 caturi pe această temelie…”) iar în 1917 – din postura de Plut. T.R.I.S. Giorgiu îl informează despre starea de spirit din armată: ,,Soldaţii noştri sunt admirabili. Să-i săruţi şi să-i binecuvîntezi. Ce păcat că în prima fază a războiului imbecilii i-au dus ca la abator la măcel… Am văzut soldatul nostru la muncă… L-am văzut săpînd şi lucrînd în zilele călduroase de vară, l-am văzut în nopţile de nesomn săpînd la tunuri şi adăposturi cu o hotărîre neînfrîntă, fără a cîrti, fără a avea nevoie de control”. Mai puţin entuziasmat se arată sublocotenentul Tiberiu Crudu din batalionul 8 Vînători Botoşani care în iulie 1914 îi solicita lui Nicolae Iorga o intervenţie (,,M-am gîndit că singurul loc unde aş putea să lucrez ar fi cenzura presei”) iar în august acelaşi an îi desfăşura savantului un lung monolog amintitor de dilema unor personaje rebreniene: ,,Zău, ciudată situaţie! Mie, care am făcut morală elevilor mei cînd ating sau au avut de gînd numai să atingă un cuibuşor de păsărică, nu un om, mi se cere azi să învăţ şi dacă se poate să ucid… Ce? oameni, unu zece, o sută, o mie, un popor întreg, dacă ar fi cu putinţă. Ciudată situaţie! Şi totuşi, să vedeţi cu cît calm, cu cît sînge rece o fac. Sînge rece ca şi moartea, pe care o pregătesc pentru alţii şi o desfid pentru noi. (…) Trîmbiţ războiul, eu care am iubit numai pacea. (…) Pentru ce oare împlinirea idealurilor cele mai frumoase cere măcelul cel mai odios şi sălbatic? În 1921, Tiberiu Crudu va reveni cu rugămintea de a obţine o colaborare (,,Am făcut să apară la Botoşani, prin îngrijirea mea şi sprijinul mai mult al prietenilor noştri ,,Revista Moldovei”. Cred că aţi primit-o în cursul sărbătorilor. (…) În acest scop apelez şi la Dv. rugîndu-vă să binevoiţi a ne trimite un articol pentru revista Botoşanilor pe care de bună seamă îi iubiţi ca şi noi care locuim în el”) după ce în 1909 aceeaşi solicitare o făcuse Comitetul de redacţie al ziarului Pagini Sociale: ,,Rugăm cu multă stăruinţă pe ilustrul fiu al Botoşanilor, astăzi fala Tării şi a neamului Românesc, ca din noianul ocupaţiunilor sale, să ne trimită cîteva rînduri care pentru modestul nostru început de lucrare vor însemna izbînda desăvîrşită”.
Alte solicitări ale botoşănenilor se referă la promovarea propriei creaţii literare (,,Un vechi respect ce vi-l port, îmi pune încă o timiditate pioasă în hotărîrea ce mi-am luat-o, de a vă scrie aceste rînduri. Vă trimit cîteva versuri scrise de mine pe front şi pe care vreau să le aduc ca un sfînt prinos camarazilor mei de tranşee” – Demostene Botez, în 1917), la susţinerea unor conferinţe publice în oraşul natal (,,Este perfect adevărat că oraşul nostru nu ştie a aprecia pe fiul lui mare care face fala ţării, totuşi noi credem că D-tră care puneţi apostolatul D-tră cultural mai presus de orice ambiţiuni personale – nu aţi pregeta – de a cinsti oraşul D-tră natal cu prezenţa D-tră şi cu învăţăturile D-tră înţelepte” – medicul M.Cohănescu din partea Cercului de lectură, în 1922) sau la obţinerea acceptului ca unele aşezăminte culturale să-i poarte numele (,,Admiratorii operei Dv. culturale şi politice aflători în oraşul Botoşani, plecînd de la ideea că aici nu se poate mai nimerit cinsti numele Dv. decît înfiinţînd o casă de sfat şi citire, în care să se găsească îndeosebi, cea mai mare parte din opera Dv. istorică, singura îndeajuns de elocventă împotriva detractorilor şi nerecunoscătorilor de orice fel, am hotărît ca în ziua de Sf. Nicolae – 19 dec. 1923 – să şi inaugurăm deschidera ei, în mahalaua Cărămidăriei, unul din cele mai româneşti cartiere ale oraşului.
În consecinţă, vă rugăm să binevoiţi a primi ca numele Dv. să fie aşezat pe frontispiciul acestui aşezămînt de cultură pentru popor în Botoşani, luîndu-ne obligaţia de a face să vibreze într-însul prin noi, sufletul Dv.”- un grup de intelectuali).
Impresionante sînt, prin ataşamentul total la idealul naţional iorghist şi prin receptarea dimensiunilor unice ale personalitaţii de tip mesianic, scrisorile preotului –folclorist D.Furtună (,,Ţin să accentuiez totodată că, după cîte văd, vă bucuraţi în această ţara de o mare trecere, de o mare putere, de o popularitate fără pereche jos şi de o înrîurire covîrşitoare în lumea celor cari, sus fiind, n-au încotro şi caută să asculte de cuvîntul Domniei Voastre” sau ,,Singurul meu angajament moral se menţine prin Domnia Voastră, cu o conştiinţa statornică şi c-un devotament cald. Sunt singurul intelectual din partea locului care are în biblioteca sa toate scrierile
D-voastră (cu foarte puţine lipsuri). Nu e nimeni pe aici
într-o mai deplină comuniune sufletească astăzi cu munca şi ideile Domniei Voastre.”) ca şi cea a studentului C.N. Ifrim care i se adresează cu formula Ilustre Apostol: ,,În cîteva cuvinte fără lustru, o spovedanie sinceră. E vreme de cînd vă urmăresc, ca mulţi alţii aproape în toate uriaşele sfoţărări ce le faceţi întru deşteptarea unui neam pornit pe drumul pierzării”.
Volumul ce se deschide cu scrisorile din 1907 ale profesorului N.Răutu, se încheie cu o epistolă a aceluiaşi din 1938, străbătută de presentimentul sfîrşitului tragic al Titanului încredinţat de devotamentul statornic al admiratorilor: ,,Ameninţările ce vă vin nu vă pot pe Dumneavoastră descuraja; ele v-ar fi un omagiu dacă n-ar fi laşe şi n-ar porni dintr-o iremediabilă prostie şi incultură” (…) Cerîndu-vă iertare mult stimate şi scumpe
D-le Profesor, pentru timpul ce v-am răpit vă rog să credeţi în devotamentul discret şi statornic al celor mai mulţi şi neînsemnaţi din neamul acestora. Între aceştia, plin de toată reverenţa faţă de Domnia voastră şi dacă-i bine să-ndrăznesc s-o spun, de iubire nestinsă, mă număr şi eu.’’
Volumul dedicat de Gh. Median corespondenţei primite de profesoara Ileana Turuşancu prelungeşte informaţia pînă în preajma zilelor noastre, cu alţi epistolieri-de regulă botoşăneni împrăştiaţi prin ţară şi prin lume, păstrînd însă puternice legături sufleteşti. Indirect, scrisorile proiectează discret chiar personalitatea destinatarei, angajată în mari proiecte culturale ce, nu de puţine ori, depăşesc puterile unui singur om. În 1959, Aurel Gheorghiu, se arată impresionat, într-o scrisoare expediată din Tîrgovişte, de studiul referitor la revistele şi publicaţiile botoşănene: ,,Vă felicit (…) pentru interesanta sinteză din care se desprinde, în afară de bogata informaţie a vieţii botoşănene de altădată, munca de stăruitoare migală în culegerea datelor, interpretarea şi evidenţierea ideilor de preţ din mulţimea materialelor de mai puţină însemnătate. ,,În acelaşi an, sub apelativul Stimată Coniţă, pictorul Eugen Ispir o asigura pe profesoara din Botoşani de întregul său sprijin pentru înfiinţarea unei pinacoteci prin care raionul devine un exemplu pentru regiunea căreia aparţinea: ,,Eu mă bucur că noi am reuşit să mobilizăm şi ambiţia altora şi urez perseverenţă sucevenilor în gîndul ce-l nutresc. Poate că în ziua în care vor vedea Botoşanii la înălţime, vor căuta cu mai multă hotărîre să se aşeze pe treabă”. Mai are Ileana Turuşancu meritul de a fi impus atenţiei concitadinilor numele lui Ioniţă Scipione Bădescu, bun prieten al lui Eminescu şi publicist botoşănean de prestigiu, căruia i-a dedicat un adevărat cult, luptînd inclusiv pentru recunoaşterea numelui său pe meleagurile Sălajului natal, fapt relevat de vasta corespondenţă ce-i este expediată intre 1957-1982 de Graţian Mărcuş (Al dvs. devotat stimător) din Zalău: ,,Opera de a se face dreptate unui om de cultură, mare, dar uitat pe nedrept – sălăjanului Ioniţă Scipione Bădescu –
n-ar fi fost posibilă fără îndelungata activitate a Dvs. de cercetătoare neobosită a istoriei literare, dar nici fără arzătoarele sentimente patriotice ale inimei Dvs. care n-a pregetat o clipă să înceapă acea acţiune, care trecînd prin forurile oficiale în drept, şi-a ajuns scopul: … celui uitat s-a început modest, dar totuşi, să i se facă dreptate!”
,,M-a impresionat pietatea cu care Dvs. şi distinsa dvs. familie îngrijeşte mormîntul eminentului ziarist Ioniţă Scipione Bădescu.”
,,Împlinindu-se azi, 4 octombrie, 73 de ani de la moartea lui Ioniţă Scipione Bădescu, eminent ziarist şi poet patriot, mă gîndesc cu duioşie şi recunoştinţă la dvs., care de mulţi, mulţi ani, îi aduceţi flori şi-i îngrijiţi mormîntul din Botosani.”
Multe texte epistolare sunt relevante şi pentru fascinaţia ex-botoşănenilor pentru spaţiul-matrice formator, spaţiu puternic amprentat spiritual prin opera unor personalităti creatoare şi prin renumele unor instituţii artistice. Un Anghel Corbeanu se arată extrem de interesat de întîmplările vieţii lui Octav Onicescu (,,Am fost la şedinţa solemnă de la Academie unde Octav Onicescu era sărbătorit la împlinirea a 90 de ani de viaţă. Îşi privea nevasta cu tandreţe de cîte ori vorbitorii adresau omagii şi tovarăşei lui de viaţă…”) şi de opera sa memorialistică (,,Pentru cine a trăit la Botoşani, cetirea lor e o încîntare (…), e plină de lirismul şi poezia lucrurilor ce nu mai sunt.”) precum şi de concertele filarmonicii din Botoşani dirijată de ,,unul pe
care-l cheamă, ca şi pe Musorgski, Modest Cigiardian, sau cam aşa ceva …”
Devenit bucureştean, pictorul Marcel Olinescu urmăreşte cu interes viaţa literară a Botoşanilor (,,Am citit în revista «Ateneu» în Caietele botoşănene, proză şi literatură botoşăneană şi m-am bucurat că tot mai sunt «pi la Botşăni» oameni care ştiu ce-i aceia rimă şi ritm şi mai scriu de of şi auleu. Dar să nu pomenesc de auleu…”) iar sora acestuia, Ileana Cărpenişan, stabilită în Germania, îl evocă pe Tiberiu Crudu: ,,Pe Tiberiu Crudu l-am cunoscut demult. El a fost, nu ştiu sigur dacă şi coleg, sau numai prieten cu fratele meu Gheorghe Ol. care a murit pe front, în primul război mondial, a fost adus la Dorohoi unde bulevardul principal al oraşului poartă numele lui. Cînd îl întîlneşti pe prof. Crudu poţi să-l întrebi, sunt curioasă dacă îşi mai aduce aminte.” Aceeaşi corespondentă realizează în scrisori succesive un portret al pictorului aflat la vîrsta senectuţii, cu o înfăţişare din alt veac (,,Marcel era tare drăguţ, cu părul alb tot, îl poartă ceva mai lung, nu chiar hippy, dar modern, cu lavaliera care a purtat-o o viaţă întreagă, senin, calm şi tînăr de i-ai fi dat cel mult 60 de ani, nu 80 pe care i-a împlinit în toamnă.”), activ încă pe tărîmul creaţiei (,,N-ar fi de deochi, dar el este de-a dreptul extraordinar! Cu părul complet alb, dar cu o faţă tînără, cu o vioiciune şi o luciditate de invidiat,cu toată infirmitatea pe care i-o ştii, nu pregetă de la nici un drum, citeşte, scrie, desenează, e vesel şi plin de umor, că te uimeşte.”), dar se referă şi la un actor din Braşov, şi acesta botoşănean prin naştere: ,,Să nu uit să-ţi spun că într-adevăr actorul Costache Babii este o mîndrie a teatrului nostru şi taică-său are dreptate şi nu trebuie de uitat că în teatrul nostru se găseşte actorul care a fost primul, premiantul, capul acelei echipe de aur care-l are pe Cozorici, Silvia Popovici, mi se pare că şi Amza Pellea etc.” Pictorul evocat anterior, evocă la rîndu-i, nostalgic, Botoşaniul tinereţii (,,Aş vrea să rămîn cu imaginea Botoşanilor de altă dată, Botoşanii adolescenţei mele, aşa cum nu vrei să mai vezi o fiinţă dragă, pe care bătrîneţea, boala şi necazurile i-au ruinat frumuseţea.”), Eugen Ispir are încredere în forţa creatoare a acestui topos românesc nordic (,,…oraşul nostru nu este văduvit de forţa creatoare, care-ntr-o măsură mai mare sau mai mică -reprezintă o piatră la temelia patrimoniului nostru cultural.”), fapt pe care Teodoru Deodat îl susţine cu argumente statistice: ,,Am luat enciclopedia «Cugetarea» a lui Lucian Predescu, am răsfoit-o filă cu filă de la A la Z şi mi-am notat toţi oamenii de elită ce a dat Botoşanii şi ţinutul acesta. Am tras o învăţătură: Botoşanii au dat şi numeric şi valoric oameni cum nici un alt judeţ din ţară nu a dat. Nu avem oare dreptul să fim mîndri?”
Pluteşte peste epistolarul comentat şi un duh al spiritului moldovenesc individualizat prin exprimarea ritualizată, de model sadovenian, care o caracteriza şi pe Ileana Turuşancu şi care fascina pe unii dintre corespondenţi. Prietena şi colega de la ,,Carmen Sylva” care i se adresează cu şăgalnice formule adolescentine (Donicuţule scump, Donicuţul meu scump şi drag şi … cum nu mai este altul, Donicuţul meu Donic / Foarte drag şi foarte mic, Donicuţ al meu drag şi scump şi tare dorit, Donicuţ mititică, frumuşică şi foarte şerică), se arată vrăjită de acest farmec al dulcelui grai (,,Te rog să ştii pentru cît am mai avea de hălăduit pe planeta asta, că orice rînd de la matale este un balsam pentru dorul meu intens şi profund de molcomă, dulce limbă moldovenească.”) iar fratele acesteia, transportat într-un illo tempore regenerator: ,,Scrisoarea doua (parcă aş vorbi din Eminescu) a matale mi-a produs şi o deosebită plăcere prin şăgalnicul firii moldovencei şi stilul profesoarei de română, dar şi o nostalgică melancolie după peisagiile vechi botoşănene, pe care descrierea actualei stări a uliţei copilăriei, micii dar pitoreştii străzi Boian, mi le-a redeşteptat.” Prin astfel de irizări se realizează un discret portret în oglindă epistolară a celei care a iniţiat şi a întreţinut comunicarea în scris de la distanţă iar prin altele se creionează trăsături ale epocii de pînă în 1990, epocă sfîrşită cu un alt obsedant deceniu al umilinţei şi sărăciei. Iată în scrisorile prietenei din Braşov imaginea celebrelor cozi ale perioadei ceauşiste (,,O urăsc şi pentru aspectul ei fizic de «oameni» încolonaţi ca vitele şi pentru răutatea şi reacredinţa celor ce «se bagă» în faţă şi le merge şi pentru coama de multe ori nespălată a tinerei din faţa mea pe care şi-o scutură peste obrazul meu!”), durerea celor ce nu-şi puteau vizita rudele stabilite în străinătate (,,Acum în ultimile săptămîni, mie mi s-a ivit speranţa că poate … poate, voi ajunge să-mi văd copiliţa pe care n-am văzut-o de trei ani şi de care mi se frînge inima de dor dar.., care îmi dă şi bucuria că ea a scăpat de toate acestea şi nu trebuie să ducă traiul pe vătrai pe care-l ducem noi.”), efectele terifiantelor ierni cu locuinţele neîncălzite: ,,Marcel e tot bine, tot tînăr şi zglobiu la cei 87 de ani ai lui dar suferă tare mult de frigul impus celor din blocurile bucureştene. Iar se îmbracă, iar mai pune încă o pătură peste cealaltă de peste «oghial» şi tot îi e frig, lucru ce l-am simţit şi eu la Gigici. La spectacolele foarte bune, tot din această cauză nu poate merge lumea ,,Cu paltoanele pe spate şi tot le e frig!” Iată în scrisorile prietenului pomenit, referiri dureroase la ,,raţionalizarea” consumului alimentar (,,Noi suntem bine, deşi afară e rece, ceru-i albastru numai la zile mari, de plouat nu mai plouă deşi-i înnorat şi noi ne bucurăm că raţia de zahăr s-a mărit cu 300 de grame şi mai vedem şi carne o dată pe săptămînă…”) la lipsa de medicamente (,,…îţi urăm în primul rînd multă sănătate, fără medicamentele care nu se găsesc şi fără medici care nici ei nu mai cred în însănătoşirile pe care le promit…”) şi la efectele acesteia: ,,Afară e ceaţa (…) nu pot ieşi să mă plimb pe bulevardele cu aceleaşi blocuri, care nu-ţi încîntă de loc privirea, cu monotonia şi banalitatea lor (…) ducem o viaţă fără nici o bucurie sau o surpriză plăcută, în afara necroloagelor din România liberă, care ne mai anunţă pe cei ce pleacă spre alte lumi mai bune.” Iată, în sfîrşit, sinistra şi stupida ,,problemă” a telefonului: ,,Eu am crezut totdeauna că tu n-ai vrut, nu că n-ai putut să ai telefon. Oare din atîţia foşti elevi, colegi, nu te-a putut nimeni ajuta în această «problemă»?”
,,…mata nu ai ştiut să obţii prin sutele de elevi care
s-au luminat la admirabilele matale explicaţii şi poate au ajuns la telefoane, să-ţi instaleze şi matale un asemenea instrument foarte util.”
Prin conotaţiile informaţiilor de caracter general, epistolele înmănuncheate în volumele comentate alcătuiesc o cronică vie a veacului românesc amputat între mişcările sociale din 1907 şi lichidarea dictatorului în decembrie 1989; prin referirile extrem de numeroase la arealul botoşănean (personalităţi, publicaţii, instituţii), aceleaşi volume oferă cititorului/cercetătorului o bogată sursă de cunoaştere. Ambele au fost posibile prin truda temeinică şi disciplinată a celui pe care l-am numit un Hermes modest – ştiut fiind că modestia este forma elevată şi seniorială a orgoliului.

Autor, Dumitru Lavric

Umbrele arhetipale ale miturilor călăuzesc viaţa muritorilor şi le modelează sentimentele prin veşnica reîntoarcere la acel illo tempore matriceal – dar de această subtilă influenţă nu sunt conştiente decât marile spirite care îşi caută identitatea sub faldurile acestora – dând curs unei încercări supreme de a atinge perfecţiunea ca năzuinţă eternă dată fiinţei încă de la geneza lumilor, aceea că în fiecare om o lume îşi face încercarea. Sensibil până peste marginile firii, Eminescu a intuit viabilitatea modelelor originare şi apoi, prin vasta sa cultură, le-a regăsit şi urmat – proiecţia mitică fiind prezentă de la începutul dragostei sale pentru Veronica.
Acea primăvară vieneză a anului 1871 i-a găsit pe amândoi pregătiţi pentru marea dragoste. Studentul Mihai Eminescu avea chipul luciferic pe care i l-a imortalizat fotografia făcută la Praga în 1869 – la 19 ani – şi pe care i l-a descris cu genială intuiţie a complexului sufletesc I.L. Caragiale: Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte plete mari negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic; un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare. Publicase câteva poezii în Convorbiri literare în care se arăta fulgerat de amintirea nefericitei dragoste ipoteştene (Mortua est) şi pregătit să descifreze enigmele sufletului feminin (Venere şi Madonă), aşezat la rându-i sub luminile mitului; astfel de creaţiuni se vor dovedi suficiente pentru ca Titu Maiorescu să creioneze un an mai târziu un convingător portret al poetului la tinereţe: Cu totul osebit în felul său, om al timpurilor moderne, deocamdată blazat în suflet, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, până acum aşa de puţin format încât ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului este d. Mihai Eminescu. Criticul junimist mai aprecia farmecul limbagiului, ca semnul celor aleşi! Pe plan sentimental, cele câteva aventuri studenţeşti pasagere nu făcuseră decât să întreţină dorul pentru îngerul blond cu ochi albaştri întruchipat de Bălăuca.
Tânăra doamnă Veronica Micle avea 21 de ani; se căsătorise spre sfârşitul copilăriei – la 14 ani – cu sobrul academic ieşean de origine ardeleană Ştefan Micle, mai în vârstă cu 30 de ani; a presupune în relaţia celor doi incandescenţe sentimentale superlative ar fi un abuz. La 16 ani, Veronica o născuse pe fiica sa Valeria iar la 18 pe Livia: devenise mamă fără a cunoaşte iubirea şi experienţa întâlnirii cu Zburătorul pe care îl visa privind portretul poetului:
Privindu-ţi faţa de farmec plină,
Luci o rază în al meu sân;
Căci nu văzusem ochii tăi încă,
Ştiam atâta că eşti poet!
Acel moment vienez a însemnat o astfel de experienţă aşteptată şi visată, percepută ca atare de Eminescu şi prin raportare la modelul mitologic Amor şi Psyche întruchipat în cunoscutul basm antic ale cărui reflexe se recunosc inclusiv în Povestea porcului a lui Creangă: În orice caz, pân a te cunoaşte puţin numai, simţemântul meu nu era cu mult deosebit de acela dintre Amor şi Psyche, d-ta erai o idee în capul meu şi te iubeam cum iubeşte cineva un tablou. În esenţa sa, mitul invocat referă la o entitate masculină de tip incubus care condiţionează iubirea de o taină ce continuă să-i aparţină; semnificativ este faptul că pe toată durata relaţiei lor, Eminescu a tăinuit faţă de Veronica secretele laboratorului său de creaţie şi poate acesta a fost şi motivul fundamental al amânării repetate a împlinirii proiectului matrimonial. Ca o anticipare a dramatismului relaţiei, se recunoaşte în această situaţie iniţială şi un posibil model tristanian inversat: regele Mark (Ştefan Micle) îi prezintă lui Tristan (Eminescu) pe Isolda (Veronica) impunând un pact sever dictat şi de poziţia sa seniorială: a iubi fără să speri; exasperarea lui Eminescu din perioada ieşeană e un semn de răzvrătire împotriva pactului pentru respectarea căruia va apela la gestul separării voluntare (plecarea la Bucureşti) şi suspendarea comunicării până la eliberarea celei râvnite (moartea lui Micle) – ambele gesturi figurând în arsenalul curtoaziei cavalereşti.
Conştientizarea sentimentului se va fi produs în contextul aceluiaşi moment vienez printr-un gest de acceptare stimulat şi de atmosfera artistică şi muzicală a marelui oraş, atmosferă îmbibată de efluviile dorinţelor erotice; poate un tablou din galeriile vieneze sau sugestiile unei galante melodii au încurajat primul sărut – la fel ca în cazul cuplului Francesca da Rimini – Paolo Malatesta la lectura unui celebru roman cavaleresc:
Când am citit cum zâmbetul râvnit
i-l săruta pe gură Lancelot,
acesta ce mi-e-n veci nedespărţit
mă sărută şi-un freamăt era tot;
de-atunci nicicând n-am mai citit ‘nainte
căci pentru noi fu cartea Galeot.
Recluziunea Isoldei în cetatea regală (revenirea Veronicăi la Iaşi) şi izolarea lui Tristan de spaţiul puternic erotizat al actului fondator prin hotărârea unui Mentor intransigent (intervenţia lui Maiorescu pentru ca Eminescu să-şi continue studiile la Berlin în vederea obţinerii doctoratului) au facilitat cristalizarea sentimentului pe fondul unei puternice tendinţe de idealizare generate de prezenţa prin absenţă a obiectului erotic râvnit – etapă care durează trei ani (1871-1874); tot atât va dura (1874-1877) incubaţia interioară prin admiraţia platonică din perioada ieşeană a lui Eminescu când femeia iubită îi devine suflet-pereche: Îi plăcea – scrie Eminescu despre sine într-un concept de scrisoare din 1876 – să contemple ore întregi această dulce figură de marmură, să o soarbă în sufletul lui, prin mii de fibre, încât acum devenise al doilea său suflet, speranţa lui pe această lume deveni chiar viaţa sa, fiindcă el nu-şi amintea să fi trăit înainte de asta. Şi n-am măcar un portret bun al tău – adăuga poetul în august acelaşi an. Urmează alţi doi ani de separaţie purificatoare în aşteptarea de această dată a unei hotărâri divine cu efect destinal: aceasta se petrece în 1879 prin moartea lui Micle, moment în care Veronica este receptată ca Marea Văduvă în eterna suferinţă faţă de care iubitul se proiectează în confesor şi adjuvant, cavaler de onoare predispus la sacrificiu: …doresc ca cel puţin mie, care mă cred cel mai bun şi mai sincer amic al Dtale, să-mi comunici toate neajunsurile pe care neapărat vei fi având a le întâmpina în urma unei atât de dureroase pierderi; se adaugă imaginea femeii ca geniu (spirit) călăuzitor spre o stare superioară, vestală menţinând aprinsă candela sfintei iubiri: tu care, în zâmbete neînsemnate pentru altul pe mine mă îndumnezeieşti… Cu o componentă a personalităţii sale, Veronica apreciază spiritualizarea de tip isihast, retragerea prin înălţare (În adânca durere de care sunt cuprinsă scrisoarea ta m-a făcut să plâng lacrimi de duioşie şi mângâiere, şi poate mai mult decât oricând am putut aprecia înălţarea sufletului tău…) dar, o lună mai târziu, se hotărăşte pentru izbăvitoarea oră de iubire: Nu mă recunosc după noaptea noastră întreagă… iubire şi numai iubire, scumpul meu drag. Ce-ai visat? Mă vei ierta?
Scrisoarea mai sus citată e din 7 septembrie 1879 însă cântecul de împlinire continuă şi în octombrie cu acea convingere sinceră a ilustrării unităţii fiinţiale după modelul androginului platonician pentru armonia căruia erau geloşi şi zeii: Embrassons – nous Eminesco! Embrassons – nous Veronica!… tu, punctul luminos al vieţii mele… Micuţule Eminescu te îmbrăţişez, cum îmi îmbrăţişez copiii. Acum e momentul când Veronica se racordează la iubirea visată, la experienţa onirică de anticipaţie (…tu eşti şi vei fi pururea iubitul meu ideal, visat şi dorit într-un chip vag, nehotărât chiar din copilăria mea.) şi tocmai când evocă cuibul paradisiac al perechii primordiale (Iată-mă la cuibuşorul meu, unde numai tu îmi lipseşti ca să mă cred în cer!), Eminescu cade în postura Ahasverus, perpetuu rătăcitor în imposibilitate de a se fixa: Îţi scriu târziu pentru că abia alaltăieri m-am mutat.//…caut casă pentru Sf. Dumitru… Din această postură, îndrăgostitul emite semnale consolatoare din perspectiva unei eternităţi reci şi abstracte în perfecţiunea ei siderală: …singura mea avere sufletească, singurul meu amor, singura mea speranţă în lume.//…reîncep din nou cu acelaşi dor nemărginit şi sfânt cu care te-am iubit pururea.// Nicicând, absolut nicicând tu n-ai putut fi o cauză de supărare pentru mine, şi aceasta pentru pricina că tu eşti fericirea mea şi unica mea fericire şi fără tine nici n-aş avea la ce trăi. Concomitent, Eminescu se scufundă în apele trecutului năzuind, anteic, să fortifice un prezent pe care îl simte ameninţat şi nesigur (Mă revăd la Viena. Ochii tăi frumoşi pătrundeau sufletul meu. Apoi la Iaşi, admirat şi sărbătorit în salonul tău…) cultivând mitul perfecţiunii partenerului care nu este iubit pentru excesul de calităţi căci le are tocmai pentru că este iubit: Tu eşti bună precât eşti de gentilă, delicată precât eşti de drăgălaşă, îngăduitoare precât eşti de dulce. Veronica idealizează cu măsură după excesele dragostei incipiente (…idealizasem prea mult persoana ta, nu era nici un defect pe care ţi l-aş fi putut presupune…), nu agreează postura de idol sacrificat (…va veni un timp când vei simţi toată amărăciunea mea de a mă fi sacrificat pe mine, idolul tău de altădată…) şi e convinsă că paradisul erotic există doar hic et nunc: …îţi va rămâne desigur o amintire încântătoare a iubirii noastre, în prezent noi suntem în cea mai frumoasă epocă a vieţii, tot ce-a precedat vârsta asta a fost nebunie şi copilărie, tot ce va urma după va fi dezgust şi osteneală… În 1882 concluzionează că dragostea împărtăşită e o cale fundamentală de cunoaştere (…atât de bine te-am înţeles şi-atât de bine te cunosc, în păturile cele mai ascunse chiar ale inimii tale, încât sunt singura fiinţă care-ţi scuz şi esplic neajunsurile perfectei tale fiinţi.) şi e hotărâtă să treacă la o nouă vârstă a sentimentului, situându-se matern faţă de un Eminescu dezorientat în hăţişurile existenţei: …tare am plâns după ce am primit scrisoarea ta; mi s-a făcut jale de tine că suferi singur, fără ca o mână de durere să-ţi atingă fruntea ta, care plăteşte cât o împărăţie, fără să ai suflet cu milă lângă căpătâiul tău. În aceeaşi perioadă, Eminescu îşi apropie mitul damnaţiunii şi al pedepsei ispăşitoare (Eu nu tăgăduiesc că am făcut o crimă iubindu-te, o crimă ce zilnic o espiez. Nu tăgăduiesc că, făgăduindu-ţi lucruri ce nu le-am ţinut, pentru că n-am fost în stare a le ţinea, n-am comis cel mai mare păcat faţa de singura fiinţă în lume care mie, neiubit de nimeni şi antipatic tuturor muritorilor mi-a dăruit o rază de fericire ce n-o merit. Toate acestea nu le tăgăduiesc, toate acestea le-am mărturisit ţie şi te-am rugat să mă ierţi), asociat cu ideea dragostei/perechii predestinate: Nu voi iubi niciodată o altă femeie şi tu rămâi în mintea şi sufletul meu ceea ce ai fost totdeauna: visul de aur al vieţii mele – singura mea aspiraţie şi viaţa cu tine singura mea speranţă. De aceea nu-mi face imputări nedrepte. Oricând, oriunde s-ar ivi putinţa de-a fi unul al altuia pentru totdeauna, voi primi-o cu plăcere; oricând va fi culmea fericirii mele de-a fi împreună. Tot atunci, urcând Muntele Calvarului, poetul descoperă afinităţi ale propriei existenţe cu mitul christic: Se vede că voi fi având vro înrudire simpatică cu Hristos de vreme ce în săptămâna Patimilor lui m-a dat din friguri în junghi… piciorul meu drept e ca vai de el… pe deasupra mai am un junghi în partea dreaptă… Iată halul în care mă aflu… Şi tot atunci, descoperă posibilitatea supravieţuirii cu iubirea pre moarte călcând: dacă te văd înviez din morţi… iar când nu eşti faţă nu mai e viaţă.
Ani mai târziu, Veronica puncta un adagio pe volumul ei de Poesii din 1887: Scumpului meu Eminescu, ca o mărturisire de neştearsă dragoste. Trecuse cu puţin peste un sfert de veac de la acel moment vienez deja evocat. Peste alţi doi ani, dragostea lor va deveni indestructibilă legendă despre doi etern îndrăgostiţi învăluiţi în faldurile mitului pe care orice existenţă este chemată să-l revitalizeze:
Sub şirul lung de mândri tei
Şedeau doi tineri singuri…
Pentru cea care l-a iubit, în 1889 Eminescu devenise obiect de cult, Dumnezeu al poeziei, aşa cum mărturisea într-o scrisoare către prietenii din Iaşi ai lui Eminescu: Vă mărturisesc sincer, nu pot să-l văd lipsit de minte, eu care am cunoscut pe Eminescu în cea mai splendidă epocă a vieţii sale intelectuale. Şi aşa sunt fără nici o lege şi fără nici un Dumnezeu – să-mi rămâie cel puţin acel al poeziei, care pentru mine s-a fost întrupat în fiinţa lui Eminescu.

Nu este exclus ca ceea ce numim fatalitate (lat. fatum), soartă să reprezinte un lanţ de cauzalităţi subtile dar eficiente care acţionează cu necesitate sub forme înţelese ca întâmplări semnificative cu rol diriguitor în edificarea parcursului vieţii; cert este că mentalul colectiv receptează o presiune evenimenţială cu rol formator şi efect benefic sau malefic iar anumite tipuri de personalitate acuză un impact puternic în relaţia cu entităţi care există în măsura în care se crede în ele; de aici derivă bogata mitologie a şansei, sorţii, norocului, a ceea ce este menit de forţe obscure dar eficiente care hotărăsc fără a negocia.
Sensibilitate de tip romantic, Eminescu a avut pe deplin conştiinţa propriei genialităţi, a destinului ca necesitate înţeleasă şi a iubirii ca fatalitate; în conceptul de scrisoare redactat imediat după moartea lui Ştefan Micle, Eminescu desfăşoară tocmai această convingere a fatalităţii iubirii sale pentru Veronica: (…nu voi să-ţi spun, dar tu nu ştii, nu poţi şti cât te-am iubit, cât te iubesc. Atât de mult încât mai lesne aş înţelege o lume fără soare decât pe tine fără ca să te iubesc.
Tu nu m-ai făcut fericit, şi poate că nu sunt capabil de-a fi, tu nu m-ai făcut nici atât de nefericit încât să mă nimicesc, dar ceea ce era mai adânc ascuns în sufletul meu privirea ta le-a scos la lumina zilei.
Văzându-te, am ştiut că tu eşti singura fiinţă în lume care în mod fatal, fără să vrea ea, fără ca eu să voiesc are să determineze întreaga mea viaţă…) iar în scrisoarea expediată acesteia la 29 august 1879 esenţializează această convingere: Un lucru ştiu şi voi hotărât: să fii a mea şi pentru totdeauna. Nici nu îmi pot închipui altă viaţă decât în apropierea ta şi numai sub condiţia aceasta voi în genere să trăiesc. Perspectivarea lui Eminescu întâlneşte un suflet congener (Superstiţioasă şi fatalistă după cum mă ştii…) căruia îndrăgostitul i se poate confesa (Cuţă, atribuie multe greşeli ale caracterului meu şi boalei, şi nesiguranţei şi fatalităţii care nu mi te-a dat încă pentru totdeauna) şi care va prelua rolul prescris (…mai fericit acel ce-şi ştie juca mai bine rolul pe care soarta i-l dă în mod absolut şi fatal, fără ca să-i lase cel puţin plăcerea alegerii acelui rol.), hotărât să trăiască iubirea şi durerea duse până la exaltare şi pe care nu le tăgăduiesc. Pe astfel de temeiuri, Veronica zeifică fatalitatea pe altarul căreia e hotărâtă să slujească cu bucuria fericirii şi riscul suferinţei: …iată că pot în sfârşit să-ţi scriu o dată cu pornire duioasă şi iubire. Binecuvântez fatalitatea care, după ce m-a făcut să vărs lacrimi amare, mă lasă acum să nu mai îmi stăpânesc lacrimile de fericire… sufletul meu nu-i decât un abis din cele mai nepătrunse şi în care icoana ta fermecătoare s-a gravat pe veci! În mizeria asta a lumei, trebuie să primesc cu inimă bună o clipă de fericire, pe care ne-o dă fatalitatea cu toată ferocitatea ei răzbunătoare. Eminescu perseverează în pledoaria sa pe ideea ancestrală a menirii firelor celor două vieţi de a fi urzite împreună (Înţeleg să nu-ţi intre în minte, că un om te poate iubi o viaţă întreagă, numai pentru mica ta figură de ceară şi pentru că ai fost menită să fii a lui deşi nenorocirea lui a fost ca să nu te poată ajunge.) şi Veronica se cutremură la gândul că moartea unui al treilea le-a deschis imperiul dragostei definitive: Mă întrebi ce voiesc şi de ce sunt tristă? Am o mie şi una de cauze pentru întristare şi nici una pentru a fi veselă.
Mă întrebi ce-mi lipseşte – toate îmi lipsesc, dar mai presus de toate Tu eşti care-mi lipseşti.
Deprinsă de copilă chiar a fi sub aripile cuiva, îndată după moartea lui ai venit, te-am văzut şi m-ai mângâiat, să mă crezi că mai nu am avut timpul să simt nici golul ce l-a lăsat în urma lui şi nici urmările neapărate a acelei dureroase pierderi. Doresc cu ardoare, vreau să fiu lângă micul scump Eminescu doar să-l văd şi toate relele mele vor dispărea ca prin farmec. Tot fatalitatea însă – blânda fiară feroce – va scoate în calea fericirii celor doi lupii hămesiţi ai bolii, greului existenţei, îndoielii şi discordiei, reamintindu-le jelania costiniană înscrisă în sintagma latinească fortuna labilis: a fost, este şi va fi etern omul sub cumplite vremi!
Încă din septembrie 1879, Veronica simte pericolul prăbuşirii (…mă tem să nu-mi pierd, după ce am pierdut tot, şi puţina minte ce mi-a rămas…) în abisul suferinţei (Opt zile am plâns ca o nebună… ce vrei, sunt fiinţă ticăloasă, mi-eşti drag câine ce eşti!) şi învecinarea iubirii absolute cu nebunia: …tu ştii că eu sunt nebună, dar ştii şi aceea că te iubesc ca o nebună… Tu eşti singura fiinţă pe care am găsit-o vrednică de o iubire atât de profundă precum este a mea. Mimi, te iubesc fără scop şi fără condiţii, te iubesc pentru a te iubi. Cam în aceeaşi perioadă se instalează printre fantasmele care îl bântuie pe Eminescu convingerea nefastă a relaţiei necesare dintre fericire şi pedeapsă: De unde eram cu tine, fericit şi mulţumit, acum sunt singur, nemulţumit, rău dispus prin singurătate şi boală, obosit de viaţă… când nu m-ăi mai iubi, să ştii că mor… au n-am fost noi prea fericiţi într-o lume, în care fericirea nu poate exista? Nu este amorul nostru o anomalie pentru care cată se fim pedepsiţi? Iubeşte-mă şi iartă-mi păcatele, căci tu eşti Dumnezeul la care mă închin. Se instalează treptat şi conştiinţa chinuitoare a unui hybris ispăşit de un etern Sisif: Neavând curajul vieţii, neavând o rază de senin în suflet, am îndrăznit cu toate astea a te iubi… aştept totul nu de la convingerea, ci de la îndurarea ta. // Ferice de el de va izbuti (referirea este la fratele său Matei care îşi pregătea căsătoria la Brăila n.n.); numai eu par osândit a sta departe de tine şi a-mi purta amarul fără perspectivă de îndreptare… nu sunt supărat, ci agasat de această goană care nu se mai sfârşeşte, de această piatră a lui Sisif, pe care zilnic o ridic, fără să progresez. Dac-aş putea măcar progresa în fericirea noastră, dacă ne-am vedea la un loc sub acoperământul unei singure case. Sentimental acestei acute neputinţe o cuprinde treptat şi pe Veronica [Mai e ceva care mă nemulţumeşte: nu mai am nimic de citit. Pensia cred că nu s-a mai vota în sesiunea aceasta, de tine sunt departe şi iar departe, apoi pas de mai fii veselă şi mulţumită. Dar se vede că şi această dorinţă (de a se muta la Bucureşti n.n.) soarta mea o crede prea pretenţioasă şi mă lasă departe, mult departe…], ceea ce generează dureroase remuşcări în sufletul lui Eminescu: … singura vină ce-mi roade conştiinţa şi singura care am comis-o este că te-am atras în cercul mizeriilor şi suferinţelor mele, că mi-am închipuit că chiar un om ca mine are dreptul de a spera fericire în lume. În septembrie 1882, poetul se simţea încolţit iremediabil dar refuză cu dureroasă demnitate ideea culpabilităţii (În loc de-a merge mai bine, îmi merge din ce în ce mai rău, încât nu ştiu la ce capăt fatal poate ieşi… mă tem ca ranele acestea să nu devie incurabile… apăsat acum sunt de toţi demonii răi ai vieţii omeneşti… Sunt nenorocit şi nu culpabil.), desfăşurând un discurs acuzator de tip vetero-testamentar, pentru ca în ultima scrisoare din decembrie 1888, presimţinându-şi sfârşitul apropiat, să se pregătească pentru ispăşire nu faţă de pedepsitoarea fatalitate ci faţă de Zeiţa iubirii căreia speră să-i mai vadă o dată faţa: Uită totul. Nenorocirea care m-a lovit e destulă pedeapsă că n-am voit să te ascult. Ar fi o zi de sărbătoare, ar fi o mare plăcere ca să vii la Botoşani, să mă vezi unde sunt bolnav, şi din minut în minut îmi aştept sfârşitul… Cumplita boală care l-a martirizat pe Eminescu era însă prezentă în preajma sa – încă de la sfârşitul anului 1879 când este semnalată prin două triste scrisori expediate între sărbătoarea Crăciunului şi a Anului Nou: Sărbătorile (…) le-am petrecut bolnav între cei patru pereţi ai mei. Numai într-o zi a venit Maiorescu la locuinţa mea din mahala şi m-a luat la masă, căci deşi invitat n-am voit să mă duc nicăieri. // … de câte ori dorm ori trăiesc neregulat, mi se umflă piciorul şi se coace… Nu mi-am venit în fire căci iarăşi am trei găuri în picior. Sub acelaşi semn nefast debutează şi noul an (Sunt atât de bolnav şi mă simt atât de rău şi moraliceşte şi fizic… Să-ţi spun că aproape mă târăiesc pe picioare, că nu mai pot nici să mă-ncalţ, tu ai zice poate că sunt nişte desvinuiri deşarte…), cumplita boală devenind o fatală piedică în calea mult aşteptate revederi: Aşa te-aş săruta ş-aşa te-aş desmierda ş-aşa aş veni la tine de repede, dacă n-aş fi bolnav… şi chinuind nemilos creierul suferindului: Pe lângă ocupaţii migrenă, pe lângă migrenă ocupaţii… Suferinţa se acutizează doi ani mai târziu [Am o cumplită nevralgie la cap (…) şi chiar acum nu-ţi scriu decât pentru a-ţi cere iertare că nu ţi-am răspuns imediat la scrisoare ta gentilă şi dulce.] şi îl strivesc fizic şi moral, intensificând însă sentimental dragostei: Poate că nu te-aş iubi atât dacă n-aş fi atât de nenorocit precum sunt, dacă n-aş fi strivit fizic şi moraliceşte…; nu te pot convinge numai prin scris cât de bolnav, cât de obosit, cât de redus sunt în toate privirile. În opt ani de când m-am întors în România decepţiune a urmat la decepţiune şi sunt atât de bolnav, atât de obosit…, simt că nu mai pot, mă simt că am secat moraliceşte şi că mi-ar trebui un lung, lung repaos ca să-mi vin în fire. Luna martie 1882 adaugă suferinţa produsă de friguri (E o zi frumoasă de primăvară afară şi mi-e dor de tine şi sunt trist şi nervos, atât de oboist şi sufleteşte atât de bolnav… // Abia acum spre seară îţi scriu în fierbinţeală de friguri şi bând cafea neagră ca să-mi treacă durerea de cap.), iar în aprilie, din nou, Numai afurisitele astea de picioare nu-mi dau pace (…) şi întruna trebui să le cârpesc sănătatea cu petece de bumbac // Picioarele iar mi se coc… Spre sfârşitul lui mai Eminescu îşi simte intelelectul în pericol (Cel puţin şase luni de odihnă mi-ar trebui ca să-mi vin în fire, ca maşina intelectuală să devie capabilă a mai concepe ceva. Am ruginit cu totul intelectual.) iar în iunie este afectată fabuloasa sa memorie: Trebuie să ştii că abia azi, după zece zile, bag de seamă că mi-am uitat pardesiul în tren. Habar n-am avut pân-acum că l-am pierdut. Atât sunt de uitit (…), încât crede-mă că singurul lucru ce nu-l uit eşti tu. O lună mai târziu mizeria morală se adânceşte (…bubele mele ameninţă a se redeschide şi a mă rearunca în acea mizerie morală, care era de vină la tăcerea mea.) iar spre toamnă fatalitatea întunecă orizontul lumii ce i-a fost hărăzită: Nu te supăra de suferinţele mele, căci nu ţi-ar folosi nici ţie, nici mie. Sunt bolnav acum spre toamnă tot aşa de rău ca astă vară, mai ales de când timpul a început a se răci şi ceea ce-i mai rău, o curioasă tâmpire şi lipsă de curaj m-a cuprins. De-acasă am primit asemenea ştiri rele. Bătrânul meu părăseşte Ipoteştii (…) şi se mută în oraş. Astfel totul se-ntunecă împrejuru-mi şi lipsa de grijă de pân-acum pentru tată-meu, şi sănătatea mea proprie… sunt rău dispus din o mie şi o sută de cauze. ,,Timpul” aceasta m-a stricat în realitate cu toată lumea; sunt un om urât şi temut…
Fatalitatea nemiloasă a bolii pare că şi-a atins scopul: amorul a devenit nenorocit de împrejurări iar minunata alcătuire în care o lume îşi făcuse încercarea cedează irecuperabil: Sunt în spitalul brâncovenesc, de unde şi scriu, deci vei binevoi a mă scuza că nu pot scrie mai mult. Aceeaşi fatalitate a aruncat şi asupra lui Eminescu chinul muncii infernale a scrisului de mizerie, profesie complet nelucrativă şi sigiliu al sărăciei şi mizeriei materiale; scrisul ziaristic îi devine nesuferit poetului încă din decembrie 1879 într-o tonalitate de amară invectivă: Aştept telegramele Havas ca să scriu iar, să scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt şi n-aş mai fi ajuns să trăiesc. Dezgustul pentru această salahorie zilnică este împărtăşit şi Veronicăi, imaginea adoratei fiind invocată ca pandant: Primeşte ,,Timpul” şi vezi fără îndoială prima pagină plină de reviste sau studii, cari de 22 de zile încoace sunt scrise toate aproape exclusiv de mine… Ziua n-am răgaz de lucru şi zău, noaptea n-am răgaz de tine. Cel mai mult suferă însă poetul de lipsa timpului pentru creaţie (… mi se urăşte o casă de unde plec dimineaţa şi nu vin decât spre seară pe la 6, 7 obosit şi fără dispoziţie de lucru sau de citiri) deşi mai are puterea să se bucure de insignifiantul câştig financiar: Mi-am scos ceasornicul meu de aur de unde şedea cu chirie la părintele Strul Avrum şi mă fudulesc cu el. Treptat, se cristalizează convingerea unei condamnări pe viaţă dictată de oarba fatalitate: Sunt un om foarte, foarte chinuit (…), foarte puţin liber pe vremea mea, ocupat de lucrări care turbură în adânc cugetul şi inima unui om, prea adese ori sătul de viaţă şi însetat de linişte – de-o linişte pe care nimic nu mi-o poate da. Mie nu mi-e permis de-a fi bolnav, nu de-a lenevi; sunt comdamnat (…) la muncă silnică pe viaţă. Parcă înconjurat de o infernală conjuraţie, Eminescu rămâne singur pe baricadele redacţiei, asediat şi de căldura tropicală a verii anului 1882: După ce şi corectorul de la ,,Timpul” mi s-a îmbolnăvit, am rămas curat redus la mine însumi cu onorabila redacţie… şi pe ce călduri, Doamne sfinte!
Concomitent, poetul suportă şi neagra sărăcie a celor ce aparţin de neamul nevoii, handicap sever în calea, acum imposibilă, a apropierii de Veronica: Bolnav, neavând nici o poziţie sigură prin care să-ţi pot pregăti un trai modest şi poate fericit alături de mine; sărac precum ştii că sunt, şi având pururea grija zilei de mâine, tu crezi că eu aş putea fi atât de nelegiuit să pot veni lângă tine şi să nu vreau să viu? Sentimentul neputinţei şi zădărniciei se instalează în sufletul său: Dar ce vrei să fac în contra imposibilităţii materiale? Nu pot face nimic şi mă lupt în contra ei zadarnic şi fără chip de-a putea învinge. În această luptă, simţ, se mistuie viaţa mea şi chiar puţinul talent ce mi l-a îngăduit natura. Se mistuie, şi poate fără nici un rezultat. Principiile sale severe îl împiedică să accepte un post oferit de liberali căci Eminescu pune o condiţie care nu i se poate îndeplini: să am libertatea deplină de-a face oricând o declaraţie în public că primind un post de profesor, nu devin de loc liberal şi că rămân ceea ce am fost, adversar al partidului roşu şi al ideilor lor. Urmarea: Veronica este lipsită şi de infimul ajutor material care i se promisese: … administraţia noastră n-are un ban şi nu-mi poate avansa leafa. Ţi-am făgăduit (…) să-ţi trimit de voi putea datoria ce ai a plăti pentru Micle. Abia în Septembrie sper a-ţi putea trimite. În asemenea epocă (…) omul trebuie să fie foarte stricat ca să se poată menţine deasupra apei. Aliată cu sărăcia, boala îşi desăvârşeşte ravagiile: De bolnav sunt tot aşa de bolnav precum eram când ai venit tu în rândul din urmă, numai cu mult mai chinuit.
O fatalitate a reprezentat pentru Eminescu şi asocierea în sufletul său a dragostei şi suferinţei (… mă trec lacrimile când gândesc la tine), a dragostei şi zbuciumului interior: … cu gândul de a te aduce la Bucureşti cât mai curând, apoi cu gândul responsabilităţii întregi, m-am zvârcolit nopţi întregi în pat, deşi a doua zi aveam totdeuna să lucrez. Suferinţa bântuie şi sufletul Veronicăi – declanşată în special de anumite cuvinte şi gesturi ale lui Eminescu, răstălmăcite de răuvoitori: când află că poetul mărturisise în prezenţa unei rivale că nu poate fi fericit nici chiar la Iaşi, iubita unică cade în ghiarele disperării: Cu ce te-am păgubit că m-ai aruncat în disperarea cea mai crudă pe care vreodată un suflet a cunoscut-o pe lumea asta? … ai putea să mă învinovăţeşti de alt lucru decât că te-am iubit prea mult? Îţi scriu din însuşi mijlocul desperării mele. Te-ai gândit vreodată până la ce punct mi-ai sfărâmat inima? Este o nebunie ceea ce-ţi confiez, dar tu eşti al meu cât voi trăi, şi zadarnic năzuiesc ca prin lacrimi să te scot din inimă, te regăsesc totdeauna. Scumpul meu Eminescu, ştii tu cât te regret? Dacă o viaţă de lacrimi ar putea să-mi dea fericirea de a te revedea o dată cel puţin în astă lume, aş fi îndeajuns de răsplătită… eu te iubesc chiar pentru nefericirea ce mi-ai dat… Tot prin suferinţă sinceră ispăşeşte Veronica şi propriile ei greşeli: … plâng de când m-am întors la Iaşi, mă întreb de nu te-am pierdut chiar când cred că te-am regăsit. Mă întreb de vei avea tu în sufletul tău atâta generozitate să ierţi o vină mărturisită. Ştiu un lucru, scumpul meu, că sfârşitul meu vei fi tu şi pentru tine, şi dacă ai o mică rază de milă în sufletul tău, te rog nu-mi scrie aşa de rece… Discursul veronian al anului 1882 pare a propune o alianţă definitivă între dragoste şi durere în inima unei femei naufragiată pe o insulă a suferinţei (… adevărata dragoste este atât de rară, atât de dureroasă, atât de dulce, atât de crudă, că e preferabil să n-o cunoşti, şi cu toate aceastea eu mă socot atât de fericită de a te iubi cu această iubire care ucide şi care salvează, care pedepseşte şi care iartă, care întristează şi care mângâie…), femeie care mai are însă puterea să sufere pentru suferinţa bărbatului: Unei inime lipsite de credinţă şi speranţă putea-voi fi eu în stare să-i redau aceea ce natura nu i-a dat?… de te vei duce în lumea întreagă, să nu te văd ani de zile, să nu aud nimic de tine şi tot te voi iubi şi voi gândi la tine cu drag; tu ai fost şi eşti pentru mine ceva atât de indispensabil vieţii mele, ani de zile te-.am visat, te-am dorit, cât, o ştie D-zeu… Pe scrisoarea ta am văzut urme de lacrimi, de ce-ai plâns când eu te iubesc?
Nu lipsesc de pe firmamentul dragostei celor doi momente dramatice de hamletiană îndoială, nesiguranţă şi interogaţie: Veronica e înfricoşată de ravagiile posibilei uitări (Astăzi sunt pline două luni de când am îndeplinit un vis, visat atâta timp, un dor purtat de atâta amar şi suferinţă; nu ştiu dacă pentru tine nu a dispărut tot farmecul închipuit de bogata ta fantezie, după ce realitatea lucrurilor a înlocuit zborul imaginaţiunei…). Eminescu e sfâşiat între soluţii la fel de nesigure şi foarte puţin probabile ca realizare mulţumitoare şi cale de depăşire a impasului: Sunt departe de a prevedea schimbările ce se pregătesc la noi, dar m-aş bucuru să văz situaţia limpezită şi să văz că am ceva de aşteptat despre Bucureşti sau dacă cată să ne ducem la Pomârla… dacă nu arunc totul de la mine spre a alerga să-ngenunchez şi să mor la picioarele tale, cauza e că te-aş putea face şi mai nenorocită de cum eşti.
Armonia sentimentului este nu de puţine ori tulburată şi de discordanţa mişcărilor sufleteşti aflate în contratimp: Nu înţeleg – clamează Eminescu – de ce tocmai acum când soarta începe a mi se asigura şi când cu munca mea vom fi în stare să ne facem cuibul nostru de primăvară adevărată a vieţii, eu să-ţi trimit scrisorile înapoi, să fiu nebun de-a arunca de la mine unica mea fericire care e Doamna Veronica. Când iarna vrajbei noastre îşi arată colţii, Eminescu apelează la visul consolator, visând trecutul!… m-am mulţumit cu visul unei fericiri trecute, ştiind bine că alta viitoare nu mai e cu putinţă…; în situaţii similare, Veronica renunţă la posibilele interogaţii de clarificare: Ce faci tu cu vremea ta ştie bunul Dumnezeu, poate că numai el are dreptul a-ţi cere seama… Tot ea doreşte lacomă şi clipa şi eternitatea (… te rog şi te rog şi iar te rog, să vii la aniversarea Junimei, căci te aştept c-un dor nespus, te aştept ca pe singurul meu mângâietor… eşti singurul punct luminos al vieţii mele întunecate de greutăţi, de griji şi de necazuri. În două scrisori nu te-ai iscălit ,,al tău pentru totdeuna” pentru ce?), pe a doua inclusiv ca vis al nefiinţei: Ai indulgenţa şi mă citeşte căci ceea ce fac eu nu numai că e de râs pentru veacul nostru, dar e ceva pe care o ambiţiune mai puternică decât a mea desigur că o condamnează; am râs şi eu de stări ca ale mele; dar, ce vrei, sunt prea sinceră pentru a nu le mărturisi, îmi eşti încă drag şi câtă vreme vei fi în sufletul meu nu voi putea avea tăria de a nu-ţi scrie. În scrisorile d-tale pe care în momentul când voi mai gândi la cel ce le-a scris, o să vi le trimit, găsesc ,,al tău şi dincolo de mormânt”. Da, se vede atunci vei fi al meu, dar până atunci, eu în zadar cer de la doctori acid prusic şi nu vrea nimeni să mi-l deie. Dă-mi-l d-ta, care îl poţi procura mai uşor; ştii că de un an încoace mă cuget care ar fi moartea cea mai fără agonie.
Agonizând sub loviturile necruţătoare ale fatalităţii, sufletele celor doi se voi uni într-un cântec al legământului pentru vecie prin perenitatea gândului (Eu din parte-mi te asigur de un lucru. Eu nu te voi uita niciodată. Tu ai fost şi eşti viaţa mea, cu tine s-a-nceput şi s-a-ncheiat, şi dacă nu trăiesc pentru a gândi măcar la tine, nu am la ce trăi.) sau eternitatea morţii: Moartea sanctifică chiar şi pe criminal, poate şi eu am comis crima neiertată de a te iubi mai mult decât pe mine însumi, mai mult decât pe mama mea, ce vrei, mai mult decât pe copiii mei pe care îi voi lăsa săraci şi orfani în lume, ce vrei, viaţa mea e cuprinsă în iubirea care nu se poate stinge din sufletul meu decât cu el… voi muri iubindu-te şi blestemându-te în acelaşi timp.