Motto: „Ai toată viaţa un şcolar pe care niciodată nu
trebuie să-l pierzi din ochi”

Şcoala „Teofil Vâlcu” din Hăneşti de mult nu mai este o unitate de învăţământ oarecare. În ultimele două decenii, personalitatea ei s-a afirmat, an de an, cu înfăptuiri tot mai prestigioase, circumscrise unui management competent şi eficient, asigurat de un colectiv didactic merituos, al cărui portdrapel este, de tot atâta vreme, profesorul de excepţie Georgică Manole, directorul şcolii.
Buna gospodărire a şcolii, şcolarizarea, calitatea procesului instructiv – educativ şi cuprinderea absolvenţilor ciclului gimnazial în licee de diferite profiluri sunt principalii indicatori care îi onorează pe cei care conduc destinul tinerelor generaţii din spaţiul comunei Hăneşti, aceiaşi promotori ai faptelor care situează şcoala pe cel dintâi loc în comunitatea locală şi prin care această comună s-a făcut cunoscută până departe: „Revista H”, ajunsă în al 14-lea an de la prima ei apariţie; Cenaclul literar „Luceafărul”; şapte cărţi de literatură şi alte două auxiliare şcolare; sute de pagini publicate în revista „Luceafărul” şi-n alte periodice şi cotidiene locale şi centrale, toate purtând marca aceluiaşi polivalent şi neobosit intelectual, Georgică Manole, a cărui strălucită prezenţă activă şi în diferite foruri culturale, la nivelul judeţului nostru şi nu numai – este bine cunoscută.
Acum, tot din iniţiativa şi cu contribuţia majoritară a lui Georgică Manole, a apărut auxiliarul didactic al cărui titlu l-am propus acestui articol, o carte de referinţă, utilă personalului didactic din toate ciclurile învăţământului general obligatoriu / preuniversitar.
Apărută recent, la Editura „Agata” din Botoşani ( ISBN: 978 – 606 – 8198 – 01 -9 ), cartea reprezintă rodul unui studiu desfăşurat pe parcursul anului şcolar trecut (2010 – 2011 ), asumat ca temă de cercetare al Şcolii Coordonatoare Hăneşti, un proiect la a cărui derulare au fost antrenaţi toţi învăţătorii şi profesorii din comună.
Lor le-a fost prezentat, la începutul anului şcolar, de către coordonatorul proiectului (şi al auxiliarului) „Demersul conceptual al cercetării” ( care avea să devină şi primul capitol al cărţii), cu referiri la părerile împărţite ale părinţilor, psihologilor, reprezentanţilor MECTS şi al profesorilor, privind volumul temelor pentru acasă şi dificultăţile pe care le întâmpină elevii în rezolvarea lor. Iar câteva idei capitale, în acest sens, semnalate de autorul capitolului, vin – cum era şi de aşteptat – dinspre şcoală: „…temele pentru acasă reprezintă un mod eficient pentru un elev de a-şi petrece timpul. Rezolvarea temelor pentru acasă va conferi elevului o creştere a nivelului de inteligenţă, ceea ce va duce la obţinerea de rezultate mai bune în şcoală şi viaţă. Tot în acest fel, copilul va căpăta mai multă încredere în modul său de a raţiona. De asemenea, impunerea temelor pentru acasă reprezintă o modalitate satisfăcătoare de a-l împiedica pe copil să se implice în alte activităţi care pot să nu fie benefice pentru condiţia lui”.
Şi pentru ca demersul metodologic al cercetării să fie cât mai cuprinzător, autorul „a considerat utilă ăi părerea elevului, în calitatea sa de candidat la umanitate”, invitat să participe la investigaţia concretă, întreprinsă în toate unităţile de învăţământ din comună, pornind de la următoarele argumente: 1. importanţa pe care a dovedit-o tema pentru acasă în practica şcolară; 2. rolul capital al temei pentru acasă în actul învăţării; 3. tema pentru acasă ca factor primordial în ideea îmbunătăţirii calitative a sistemului de evaluare; 4. contribuţia esenţială a temei pentru acasă la diminuarea şi eliminarea cauzelor eşecului şcolar; 5. convingerea că o reuşită a învăţării nu se produce dacă nu se formează la elevi o atitudine adecvată faţă de tema pentru acasă; 6. se impune şi o reevaluare a atitudinii faţă de timpul liber, aflat în strânsă legătură cu tema pentru acasă.
Sunt sugestive, apoi, în acest capitol „perspectivele din care trebuie urmărită atitudinea elevilor faţă de temele pentru acasă”: 1. ca obiectiv pedagogic al procesului de învăţământ, în sensul formării atitudinii pozitive a elevilor faţă de temele pentru acasă; 2. ca factor care influenţează calitatea învăţării, implicit a evaluării, cu efecte în corectitudinea şi obiectivitatea celei din urmă; 3. ca efect al tehnicilor de învăţare abordate de elev; 4. ca efect al metodelor folosite de învăţători şi profesori pentru eficientizarea actului învăţării”.
În finalul primului capitol, sunt reproduse scrisoarea unui elev şi câteva puncte de vedere ale unor psihologi şi profesori, care, indubitabil, pot înrâuri practica oamenilor de la catedră. Urmează alte şase diviziuni / capitolo ale cărţii, aflate într-o relaţie organică cu demersul conceptual.
Capitolul al II-lea, „Conceptul de atitudine” ( autor, Viorica Teodorescu) este o prezentare a noţiunii de atitudine, a câtorva definiţii ale atitudinii şi a trăsăturilor definitorii ale conceptului de atitudine, acestea din urmă după Elisabeta Voiculescu.
Capitolul al III-lea, „Temele pentru acasă – puncte de vedere” (autor, Lucian Manole), cel mai mare segment al cărţii în raport cu celelalte, însumând 34 de opinii cu privire la această fracţiune a activităţii de învăţare, subscrise de tot atâtea celebrităţi din domeniul cercetării psiho – pedagogice şi practicii şcolare, din ţară şi de peste hotare. Punctele de vedere se referă la scopul temei pentru acasă, la timpul zilnic necesar, la condiţiile care se impun temelor pentru acasă, sfaturi pentru părinţi etc. În alte puncte de vedere privind tema pentru acasă, aflăm propuneri pentru construirea împreună (profesori, elevi şi părinţi) a unor planuri de lucru, sfaturi pentru cei implicaţi, variante de teme, modele şi sugestii care îmbogăţesc acest capitol, situându-l, după cum uşor se poate observa, la cota de nucleu al cărţii.
Capitolul al IV-lea, „A învăţa să înveţi” (autor, Georgică Manole), pune într-o primă subdiviziune mnemotehnica (din gr. mneme =memorie, ţinere de minte şi techne = artă, meşteşug). Autorul propune un complex de reguli care au ca scop facilitarea însuşirii şi păstrării în memorie a informaţiilor transmise în cadrul diferitelor obiecte de învăţământ, invocând şi o aserţiune a prof. univ. dr. Constantin Dominte: „Limba se dovedeşte a fi nu numai un instrument de comunicare a ideilor, ci oferă şi posibilităţi de codificare şi stocare în memorie a tot felul de cunoştinţe”. A doua subdiviziune improvizează , mai întâi, un test administrat elevilor din clasa a VIII-a, pe baza câtorva întrebări privind învăţarea ( la anumite materii, la toate sau numai la câteva), pentru ca, apoi, să citeze scurte fragmente de memorialistică, pe tema învăţării, semnate de: Mircea Spătaru, rectorul Academiei Naţionale de Arte, N. Iorga, Lucian Blaga, Gavril Scridon şi Mircea Eliade, pretexte pentru a le sugera elevilor să aibă preocupări serioase la anumite obiecte fără a le neglija pe celelalte. În subcapitolul următor, autorul propune elevilor să-şi ţină fiecare un jurnal, oferindu-le modelul matematicianului Grigore Moisil. Urmează subcapitolul în care este prezentată, foarte sugestiv, relaţia dintre profesor, elev şi cunoştinţele de predat – învăţat (programa). Şi, în această relaţie, se proiectează „proful ideal”, cel care dă elevilor ce trebuie, dar când cere, acceptă şi punctele lor de vedere, şi „elevul ideal” care, pe lângă cunoştinţele predate în clasă, sunt capabili să-şi îmbogăţească informaţia, prin efort propriu, şi din alte surse. În subcapitolul al 5-lea, autorul continuă să dea sfaturi privind învăţarea (globală şi parţială) a lecţiilor, dar recomandă, ca mai productivă, metoda învăţării progresive, prezentând şi traseul acestei căi de învăţare (după renumitul psihopedagog Ioan Neacşu), fără să evite a menţiona şi avantajele aplicării alternative a celor trei metode, în funcţie de volumul şi complexitatea materialului învăţat. Ultima subdiviziune a capitolului cuprinde câteva consideraţii cu privire la procesul uitării, prezintă concluziile pe baza unor cercetări întreprinse de renumiţii pedagogi români Ioan Jinga şi Ioan Negreţ şi pe cele ale psihopedagogului Ioan Neacşu.
Capitolul al V-lea, „Chestionar pentru elevi”, „Chestionar pentru părinţi” (autor, Artemiza Damian), cuprinde rezultatele la întrebările date celor 100 de elevi şi 100 de părinţi di comuna Hăneşti.. După opinia autorului, alegerile dominante de răspuns la primul chestionar, reflectă tendinţele generale ale atitudinii elevilor faşă de temele pentru acasă.. La chestionarul dat părinţilor, autorul concluzionează că alegerile dominante de răspuns „nu reflectă, în linii mari, tendinţele generale ale atitudinii părinţilor faţă de temele pentru acasă ale copiilor lor”.
Capitolul al VI-lea, „Consilierea părinţilor” (autor, Mihaela Manole), pleacă de la constatarea, aproape unanimă, a pedagogilor şi psihologilor că „În condiţiile social – economice actuale se manifestă două tendinţe contradictorii: părinţii sunt îngrijoraţi de viitorul copiilor lor, dar în acelaşi timp nu mai au timp şi răbdare să acorde atenţie problemelor acestora; relaţia lor cu şcoala este ignorată sau evitată, acţiunile educative ale celor două instituţii exercitându-se paralel” şi de la concluzia unui studiu INTUITEXT că „…părinţii nu mai au timp să se ocupe de temele copiilor”, coroborate cu realităţile din şcolile comunei Hăneşti, autorul acestui capitol vine în întâmpinarea părinţilor cu câteva iniţiative deloc lipsite de importanţă.
Motivate şi de rezultatele unui test pe care l-a administrat elevilor din clasa a V-a, la care este diriginte, care au relevat că 40% dintre copiii clasei nu sunt nici măcar întrebaţi de părinţi despre temele pentru acasă, 45 % îi întreabă fugitiv, 10% le acordă maximum 10 minute şi doar 5% sunt mai interesaţi, măsurile la care s-a gândit autoarea au fost organizate într-un proiect intitulat „Rolul părinţilor în organizarea temelor pentru acasă”, pe care l-a implementat în anul şcolar trecut în activitatea cu părinţii clasei.
Capitolul al VI-lea, „Repere de calitate în activitatea didactică” (autor, Mihaela Manole), aduce în atenţia cititorilor acestei cărţi cele două procese care se petrec în spaţiul educativ european, care au devenit deja de notorietate: Procesul Bologna şi Procesul Lisabona, care completează dimensiunea economică a calităţii în perspectiva unei imagini europene şi a unei culturi europene. Urmează amintite coordonatele locale şi naţionale ale calităţii. Din sfera acestor coordonate, autorul extrage, apoi, câteva aspecte ce vizează calitatea.
Cartea distinşilor colegi de la Şcoala Hăneşti este un frumos dar făcut în ajunul Sfintelor Sărbători de Crăciun şi Anul Nou, instructivă şi delectantă, totodată, care dă sfaturi, unindu-se cu noi printr-o familiaritate vie şi armonioasă. Iar locul acestei cărţi trebuie să fie în fiecare şcoală, la îndemâna tuturor celor care slujesc învăţământul cu vocaţie şi devotament.

Autor, Georgica Manole

Lidia Obeadă ne trimite o carte monumentală, un album despre Aurelian Titu Dumitrescu, la alcătuirea căruia şi-a pus tot sufletul. Intitulată „Iubire de pietrar” (Ed. SEMNE, Bucureşti, 2010, 202 p.), cartea reia titlul volumului de poezie cu care Aurelian Titu Dumitrescu a debutat editorial în 1982 la „Scrisul Românesc”. În fapt, un album de fotografii din viaţa şi activitatea scriitorului însoţite de facsimile de pe dedicaţiile şi aprecierile făcute de prieteni, mentori, scriitori, apropiaţi…, detaşându-se Nichita Stănescu, Cezar Ivănescu, Mircea Dinescu, Ion Stratan, Domokos Geza sau Christian Schenk. Dedicaţiile poartă amprenta inconfundabilă a stilului celor care le-au făcut. Sub titlul „De Aurelian, de Titu şi de Dumitrescu” şi datate „decembrie spre ianuarie”, reţinem rândurile scrise de Nichita Stănescu: „Ne-am cunoscut printr-o minciună, care s-a dovedit ulterior, prin desfrânarea talentată a versului lui, ca nefiindă. M-am uitat, mărturisesc cu oboseală, pe versurile lui şi lăsându-mă cuprins de ele m-am regăsit într-o odihnă a spiritului. Din sămânţă muncitorească naşte vers de fiertură de fier, şi-l înţepeneşte în neuitarea noastră uitucă cum lebăda pe lacuri şi murindă, cântecul. Nepricepuţi cum suntem noi, la dânsul însă ne pricepem. Aurelian are ochii negri până la luciul luminii, gene de măturat lumea cu ele şi sprâncene pentru umbră, de ar fi nevoie cumva şi de vreo umbră. Suflet sănătos şi inimă zdravănă Aurelian a venit la mine să mă-ntrebe dacă ar putea să doarmă un pic de osteneală.

Aurelian, l-am întrebat, noi pe aicea avem pe la noi de locuit două auricule şi două ventricule. Unde vrei să tragi în noaptea asta?

Dacă s-ar putea, mi-a răspuns fiorosul poet sfios, dacă s-ar putea, mi-a spus Aurelian, eu aş dormi în auricule.

Închei aici, salutând drumul unui nou poet în care nădejdea noastră pune o nouă bizuinţă estetică.”

Mircea Dinescu, pe 14 iunie 1987, îi face o recomandare: „Aurelian Titu Dumitrescu – acest poet de-o naivitate atletică mi se pare a nu dănţui cot la cot cu veselii săi colegi de generaţie, datorită nu numai felului său de a fi, ci şi felului său de a scrie. Obsedat de sine însuşi ca tot poetul român, agasant cu delicateţe şi binevoitor cu măsură – s-a îmbarcat la debutul său pe acel vapor titanic numit Nikita Stănescu şi meritul său de-a fi ştiut să salveze Jurnalul de bord, deşi i-a fost minimalizat de optzecişti, e incontestabil încărcat de un nobil şi rar patetism. Îl recomand cu fraternă colegialitate să devină membru al Uniunii Scriitorilo, pentru că structura sa tragică, de om şi artist, mi se pare alcătuită dintr-un cristal neumbrit de impurităţile ticăloşiei cu care atâţia alţii îşi pardosesc urcuşurile şi victoriile nemeritate.”

Lucru care se va întâmpla, având legitimaţia de membru USR cu numărul 415.

Având o copilărie zbuciumată, urât şi bătut zilnic de ambii părinţi până la leşin, şi-a găsit alinarea în gesturile bunicii, care l-a iubit şi protejat, şi în poezia lui Eminescu.

Aurelian Titu Dumitrescu este cunoscut ca autorul „Antimetafizicii”, carte scrisă împreună cu Nichita Stănescu, şi despre care spune într-un interviu dat Clarei Mărgineanu ( vezi „Cafeneaua literară” din noiembrie 2009 ) : „Antimetafizica este o carte cu un destin ieşit din comun. A fost tipărită în 1983, în SLAST, datorită curajului şi generozităţii lui Ion Cristoiu. În decembrie 1985, a fost scoasă pe piaţă între coperte, datorită luptei de doi ani a profesorului Nicolae Manolescu la Editura „Cartea Românească””.

În ceea ce priveşte relaţia specială dintre Nichita Stănescu şi Aurelian Titu Dumitrescu, cel mai bine o pune în evidenţă Miron Manega în „Jurnalul naţional” din 26 mai 2008: „Dacă e să esenţializăm fenomenul Nichita până la reperele lui fundamentale, observăm că arhetipul creştin i se potriveşte perfect. În termenii acestei analogii, putem afirma că printre discipolii, prietenii, credincioşii şi plevuşca din jurul lui Nichita a existat şi un evanghelist: Aurelian Titu Dumitrescu.”

Structurată pe 18 capitole, imaginile sistematizează tot atâtea etape din viaţa poetului, etape care se remarcă prin caracterul lor disjunct. Singura intersecţie care se suprapune şi le leagă oarecum, într-un fel chiar le include, o reprezintă Nichita Stănescu.

Albumul e plin de ipostaze cu poetul necuvintelor, la care se adaugă Cezar Baltag, Liviu Ioan Stoiciu, Nora Iuga, Mihai Şora, Alexandru Paleologu,, preotul Niculae Constantin, Ion Cristoiu, Nicolae Macovei, Mihai Nenoiu, Răzvan Ţupa, Ioan Es. Pop, Daniela (soţia sa), Cezar Ivănescu, Ion Gheorghe, Mircea Dinescu şi mulţi alţii care i-au fost maeştri, ca apoi, luându-l sub aura lor protectoare, să-i dea şansa, după cum spunea Clara Mărgineanu, „de a se construi prin admiraţie”. Ori cum este Aurelian Titu Dumitrescu, un om CE S-A CONSTRUIT PRIN ADMIRAŢIE, nu i se putea dedica decât un album CONSTRUIT DIN ADMIRAŢIE, aşa cum a făcut-o Lidia Obeadă.

Autor, Gheorghe Burac

 „O carte pe care ai citit-o în adevăr este şi opera ta” ( N. Iorga)

 Circumscrisă îndelungatei tradiţii a monografiilor săteşti şi preocupărilor neîntrerupte ale intelectualităţii noastre rurale, pe linia „localismului creator”, lucrarea profesorilor Dumitru şi Marius – Constantin Grigoraş (tată şi fiu), a văzut lumina tiparului încă în anul 2009, la Editura „Quadrat” Botoşani (ISBN: 978 – 973 – 8073 – 59 – 3), după cum aflăm din prefaţa cărţii, la capătul unor investigaţii întreprinse timp de mai mulţi ani, în numeroase instituţii / centre de documentare – Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale, Muzeul Judeţean, Biblioteca Judeţeană „Mihai Eminescu”, Biblioteca Municipală Dorohoi, Muzeul de Arheologie Iaşi şi Biblioteca Centrală Universitară Iaşi -, când au selectat informaţii şi din cercetările arheologice efectuate de Alexandru Păunescu şi publicate în „Repertoriul arheologic al Judeţului Botoşani”, precum şi din colecţia de „Documente privind Istoria României. Moldova” şi „Documenta Romaniae Historica , A. Moldova”, din câteva lucrări speciale şi generale, cum ar fi: „Monografia oraşului Botoşani” a lui Artur Gorovei, dicţionare, enciclopedii şi din alte surse bibliografice; iar pentru perioada contemporană a istoriei aşezărilor din această comună, autorii au valorizat şi anumite informaţii culese de la bătrânii satului actual Ripiceni, oameni care au participat la unele evenimente, întâmplări şi la alte momente importante petrecute în timpul vieţii lor ori au fost martori la unele dintre ele.

Cu modestie, autorii îşi definesc lucrarea drept „studiu monografic , având ca scop de a reliefa cele mai importante momente ale evoluţiei localităţii Ripiceni, ca centru de comună, cât şi a satelor care au gravitat în jurul acestei unităţi administrative”.

Concepută în trei capitole, cu mai multe subdiviziuni analitice, menite să înlesnească lectura, cartea oferă, mai întâi, date despre cadrul geografic – aşezare, relief, climă, ape, floră, faună şi populaţie.

În cel de-al doilea capitol, intitulat „O vatră milenară: pagini de istorie”, sunt prezentate rezultatele cercetărilor arheologice în cele patruzeci de puncte de pe teritoriul comunei, începând cu aşezarea de la Ripiceni – Izvor, iniţiată de Institutul de Arheologie al Universităţii Bucureşti, începând cu anul 1934, cercetări care au scos la iveală bogate urme materiale datând din paleolitic – unelte, piese de silex, arme de piatră, cioplite, cuţite de os, vetre de foc, fragmente ceramice -, pe când în alte aşezări, au fost descoperite fragmente din epoca metalelor (Holm, Gura Hârtopului), ceea ce demonstrează continuitatea vieţii pe aceste meleaguri.

Într-o altă subdiviziune a acestui capitol, „Repere ale evoluţiei istorice în epoca medievală”, se fac referiri la primele atestări documentare ale satelor din această comună: Lehneşti ( 7 mai 1546); Ripicenii Vechi (28 iulie 1569); Movila Ruptă ( 20 noiembrie 1671); Cinghinea / Şerbacele / Odaia Şerbăcuţa (1818; 1830; 1832-1834; 1935); Râşca ( 1812; 1832-1833; 1844), menţionându-se şi principalele aspecte ale evoluţiei lor de-a lungul epocii medievale.

Cel de-al treilea capitol al cărţii, „Comuna Ripiceni în epoca modernă”, prezintă, într-un scurt rezumat, fostele sate ale comunei: Ripicenii Vechi, Lehneşti, Movila Ruptă, Râşca, Cinghinea şi Popoaia, dezafectate artificial în anii 1974 – 1979 ( pentru a face loc apelor Prutului zăgăzuite de barajul de la Stânca – Costeşti, şi formând al doilea lac ca mărime din ţară., a cărui întindere măsoară 7700 ha ), atunci când o parte a locuitorilor acestora au fost strămutaţi în Ripiceni (Ripicenii Noi), singura localitate rămasă pe vatra ei şi cu statut de comună; tot atunci, cealaltă parte a locuitorilor a preferat alte locuri din ţară, unde au socotit că se pot adapta mai uşor (Ştefăneşti, Bucecea, Vlăsineşti, chiar Iaşi, Timişoara, Bucureşti ş.a.). Pentru toţi cei care au fost obligaţi să-şi părăsească ograda, de care se simţeau legaţi sufleteşte, casa şi fiecare lucru zămislit de mintea şi mâinile lor, uliţele satului, fântânile, cu a căror apă îşi potolise, până la plecare, şi setea şi foamea, pomii rămaşi cu roadele neculeswe şi florile din grădiniţă, strămutarea a însemnat mai mult decât un refugiu, în vreme de război, a însemnat, mai degrabă, un coşmar care avea să-i urmărească până în cea din urmă clipă de viaţă.

Tot în acest capitol, sunt prezentate, apoi, principalele evenimente ale epocii şi consecinţele lor asupra satelor din comună – Reforma agrară din 1864, Războiul pentru Independenţă din 1877-1878, Răscoalele ţărăneşti din 1907 şi Primul şi cel de Al Doilea Război Mondial. Şi, în continuare, într-o subdiviziune intitulată „Populaţia şi administraţia”, aflăm date interesante despre evoluţia demografică a comunei, cu referiri la numărul şi structura populaţiei, din punct de vedere etnic, pe sexe, vârste şi ocupaţii, mişcarea ei naturală, în anumite perioade, condiţiile ei de viaţă, sănătate şi protecţie socială. Iar despre or5ganizarea administrativ – teritorială a comunei, informaţiile sunt şi mai bogate. A fost, mai întâi, comuna Movila Ruptă şi făcea parte din ţinutul Dorohoi (1741), apoi din 1834, din ţinutul Botoşani, ocolul Ştefăneşti, până în 1864, când au luat fiinţă judeţele şi plăşile, această comună situându-se în judeţul Botoşani, plasa Ştefăneşti. Atunci apare şi funcţia de primar, în locul celor anterioare, de vatamani şi vornici.

Din comuna Movila Ruptă ( Ripiceni, mai târziu), după 1864, au făcut parte şi comuna Mihălăşeni, precum şi satul Zahoreni din actuala comună Manoleasa, organizare administrativ – teritorială care s-a menţinut până în 1898 şi, mai apoi, din 1912 până în 1918, când Mihălăşenii se desprind definitiv de comuna Ripiceni şi devine comună de –sine-stătătoare.

În anul 1925, la 24 iunie, a fost elaborată Legea pentru unificarea administrativă a ţării, în conformitate cu care aveau să se menţină structurile administrativ-teritoriale existente, până în 195o. Comuna Movila Ruptă (din plasa Ştefăneşti) avea în acea perioadă satele: Lehneşti, Movila Ruptă, Râşca, Ripiceni şi Ripicenii-Fabrică, la care, din 1945, s-a adăugat şi satul Cinghinea.

Prin Legea de organizare administrativ-teritorială din 1950, locul judeţului îl ia regiunea, al plăşii, raionul şi, ca urmare, comuna Movila Ruptă a trecut la fostul raion Truşeşti, din regiunea Suceava, care, printr-o nouă lege, din 1960, a fost desfiinţat, iar comuna Movila Ruptă a trecut la raionul Săveni.

Ultima Lege administrativ –teritorială, din 1968, desfiinţează regiunile şi raioanele, locul acestora îl reiau judeţele, comuna Movila Ruptă se desfiinţează, pentru ca satele ei să treacă în structura comunei Ripiceni (din judeţul Botoşani), în componenţa căreia se aflau satele: Cinghinea, Lehneşti, Movila Ruptă, Popoaia, Ripicenii Vechi, Râşca şi Ripiceni, organizare care s-a menţinut până în 1979, când au fost dezafectate cele şase sate ale căror vetre au fost acoperite de apele Lacului de acumulare Stânca – Costeşti, singurul „supravieţuitor” rămânând satul Ripiceni, care şi-a menţinut şi statutul de comună.

Istoria acestui sat este mai nouă decât a tuturor celorlalte şi cu atât mai interesantă, după cum este prezentată în carte: „La început, erau, aici, casele lucrătorilor veniţi la Fabrica de Zahăr, înfiinţată în perioada 1900-1902, de către Societatea Dupont (Lachaume) Meillassoux &Co., Fabrica de Zahăr Ripiceni, apoi, în jurul locuinţelor acestora, s-au aşezat şi oameni din partea locului. Cu toate schimbările intervenite în timp, în conştiinţa localnicilor, noua aşezare a rămas cu numele” Fabrica Ripiceni” sau „Ripiceni – Fabrică”. Cândva, satul a căpătat numele Ripicenii Noi, spre a-l deosebi de satul de la malul Prutului, Ripicenii Vechi.

De-a lungul anilor, satul s-a dezvoltat, în al doilea deceniu al secolului trecut făcea parte din comuna Movila Ruptă, dar, având cel mai mare număr (799) de locuitori, a devenit reşedinţa comunei. În perioada interbelică, acest sat a gravitat în jurul fabricii de zahăr, până în anul 1944, când aceasta a fost distrusă de bombardamentele ocazionate de trecerea frontului, fapt ce a determinat evacuarea populaţiei, în cea mai mare parte, dar, la sfârşitul rîzboiului, oamenii au revenit în sat şi, încetul cu încetul, viaţa a reintrat în rosturile ei.”

În subcapitolul Dezvoltarea economică”, autorii cărţii trec, mai întâi, în revistă principalele ocupaţii ale oamenilor din teritoriul acestei comune, din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre – agricultura, creşterea animalelor şi pescuitul -, succesiunea stăpânilor moşiilor, şi reformele în domeniu, colectivizarea şi reconstituirea dreptului de proprietate asupra pământului prin Legea 18 din 1990, pentru ca, apoi, într-un număr sporit de pagini, să facă apologia industriei , al cărei nucleu era Fabrica de Zahăr.

Existau aici toate condiţiile necesare bunei funcţionări a acesteia: sfeclă de zahăr, forţă de muncă, piatră de calcar, cale ferată îngustă (0,80 m) – construită ulterior -, care dispunea de un bogat parc de vagoane şi locomotive ( 500 de vagoane şi 10 locomotive). La montarea maşinilor şi în primii ani de producţie, au lucrat aici, ingineri, tehnicieni şi muncitori calificaţi francezi, aduşi, chiar de la început, de societatea anonimă; dar la construcţii au lucrat şi italieni, cât şi meesriaşi români, din zonă şi din sate mai îndepărtate, din Moldova, Oltenia, Muntenia (dulgheri, zidari, fierari etc.). Cei mai mulţi dintre aceştia din urmă au rămas în locuinţele puse la dispoziţie de fabrică (numite ulterior „căzărmi”). Odată cu dezvoltarea satului, acestea au rămas cu numele cartierului „Căzărmi”.

Fabrica şi-a mărit, treptat, moşia, cumpărând teren, pentru cultivarea sfeclei de zahăr şi materialului semincer şi i-a cointeresat pe producătorii agricoli dintr-o arie foarte extinsă să conlucreze cu ea. „În anul 1918, fabrica avea în posesie 5416 ha, din care 5302 erau trecute în proprietatea Academiei Române. Însă după exproprierea din 1921, a rămas doar cu 401 ha de teren cultivabil şi 472 ha de teren ocupat de construcţii, anexe, grădini ş.a.”. Şi informaţiile despre fabrică nu se opresc aici… În al doilea an de funcţionare, pe lângă fabrica de zahăr s-a construit şi o fabrică de spirt şi acid carbonic, iar mai târziu, s-a proiectat şi construcţia unei fabrici de drojdie, dar, datorită cartelării celorlalte fabrici de profil din ţară, proiectul a fost abandonat.

În primul an de producţie, fabrica a prelucrat doar 750 de tone de sfeclă şi a produs 20.000 Kg de zahăr; în anul următor a prelucrat sfecla de pe 1700 ha, pentru ca, în 1904, anul de vârf al producţiei, fabrica să prelucreze 35.110.000 Kg de sfeclă şi să producă 4.888.000 Kg de zahăr brut ori 4.755.000 Kg de zahăr rafinat. Atunci, lucrau în fabrică 500 de muncitori din care 350 de bărbaţi şi 150 de femei. Pe lângă fabrică, se dezvolta şi o modernă şi profitabilă fermă de animale, o brutărie, un magazin alimentar, o cârciumă şi un restaurant, toate aducătoare de profit. Iar autorii n-au evitat să remarce, în carte, şi beneficiile de care s-au putut bucura oamenii locului, fabrica având un rol important în schimbarea configuraţiei structurilor sociale de la nivelul comunei: a apărut şi aici muncitorimea, ca element al economiei capitaliste; a luat fiinţă primul sindicat al muncitorilor din fabrică, ale cărui revendicări n-au putut fi ignorate de patronatul acesteia, şi nivelul de trai al ripicenenilor depindea, în mare parte, de fabrică.

Fabrica a funcţionat şi după Primul Război Mondial, mai exact, până în 1944, iar societatea care a administrat-o a fost lichidată în 1948 – la naţionalizare -, terenul trecând, atunci, în proprietatea statului.

Subcapitolului „Învăţământul şi cultura” îi sunt rezervate ultimele pagini ale cărţii, în care aflăm, mai întâi, informaţii interesante despre bisericile din comună – instituţii de prim rang pentru cerinţele sufleteşti ale populaţiei, pe lângă care, înainte de promulgarea Legii Instrucţiunii Publice din 1864, fiii oamenilor avuţi învăţau şi carte, cu diaconii bisericeşti. Sunt inventariate, apoi, în ordinea înfiinţării, şcolile, slujitorii lor, informaţii despre localuri şi elevi.

Prima şcoală din comună a fost înfiinţată în satul Ripicenii Vechi, la 12 octombrie 1865; în anul 1910, s-a construit un local propriu de şcoală în satul Ripiceni, iar în Movila Ruptă şi Lehneşti, şcolile continuau să funcţioneze în localuri închiriate; până la Primul Război Mondial, cele trei şcoli din comună au funcţionat cu câte un singur post de învăţător; la şcoala din Ripicenii Vechi, învăţau şi copiii din Ripiceni-Fabrică, deoarece, în acest sat, nu a existat şcoală până la 1 decembrie 1918; după 1910, pe teritoriul comunei, existau patru şcoli mixte complete şi de cătun, aceasta din urmă fiind înfiinţată în satul Râşca, în octombrie 1912; în 1908, se construiesc localuri proprii pentru şcoală în satele Ripiceni şi Movila Ruptă; în celelalte sate, localurile de şcoală aveau să fie construite mai târziu, cele mai multe, în anii de după Al Doilea Război Mondial.

Dintre slujitorii şcolilor, ale căror fapte au rămas în memoria colectivă a comunei, sunt amintiţi: prof. Ion Bănculescu , fost director al Şcolii Ripiceni, care a făcut din această instituţie o unitate-pilot, cu iniţiative şi experimente, a căror valoare a ajuns să fie apreciată până la nivel naţional; profesorii Dumitru Grigoraş, Ioan Ţurcanu şi Gheorghe Creţu, foşti directori, profesorii Zenaida bănculescu, Eufim Negrea, Geta Creţu, Elena Talef, mulţi învăţători şi educatoare de acelaşi calibru.

Într-o pagină de „Încheiere”, autorii îşi exprimă mulţumirea – justificată, desigur -, că au reuşit să-şi întrupeze legătura de suflet cu locul în care şi-au grefat viaţa, unul din frumoşii ani ai tinereţii şi celălalt din anii fragezi ai copilăriei, sincronizându-şi fiecare clipă cu destinele comunităţii care i-a adoptat; generaţiilor de înaintaşi ai ripicenenilor de astăzi, care s-au trecut ca florile câmpului şi din a căror jertfă se nutresc vieţile celor de-acum, par ei a spune că închină această lucrare. Şi, spre lauda lor, au reuşit să încredinţeze tiparului prima carte de vizită a comunai Ripiceni, pe cât de necesară, pe atât de valoroasă.

Autor, Gheorghe Burac

„ O carte este o grădină, o livadă, o magazie, o reuniune, un însoţitor la drum,
un sfătuitor, o multitudine de sfătuitori” ( HENRY WARD BEECHER )

La Editura „Quadrat” Botoşani, a apărut încă în 2009, sub girul regretatului poet Mihai Munteanu, cartea „ EVOCĂRI, DESTĂINUIRI, AMINTIRI”, pe care autorul a închinat-o locului unde a văzut lumina zilei şi de care a rămas legat prin destin : „Acest volum îl dedic satului Ibăneşti – satul de odinioară-, pe care-l port în suflet oriunde m-aş afla”. Cu această mărturisire de pe prima pagină îşi întâmpină Octavian Vitcu cititorii, exprimând acelaşi sentiment care i-a călăuzit şi scrierile anterioare: „Legende şi povestiri cu albine” ( Ed. Apimondia, Bucureşti, 1987, în colaborare…), „Cupa cu nectar” ( 2003), „Cupa de venin” (2005), „Cupa cupelor” (2007) şi „Ibăneşti – itinerar monografic” ( 2007, în colaborare cu Corneliu Drescanu, carte dedicată celor 400 de ani de la prima atestare documentară a satului), toate cele patru din urmă apărute la Editura „Quadrat” Botoşani. Şi, în toate transpar aspecte ale aceluiaşi orizont ibăneştean, asupra căruia autorul ne atrage atenţia, de această dată, chiar de la bun început: „M-am născut într-un sat frumos, satul de sub Măgura, satul copilăriei mele,…un sat bogat, dăruit de Dumnezeu, cu averi de neegalat, pe care îl port cu mine… undeva în sufletul meu.. Satul în care m-am născut este cel de odinioară, care, după electrificare, invadat de noutăţile tehnicii moderne, şi-a pierdut identitatea…”. Şi, în sufletul său se simte mocnind nostalgia după timpul când în gospodăriile satului se creşteau mai multe animale, de tot felul, femeile torceau fuioarele de cânepă, ţeseau pânza de casă şi ştergarele tradiţionale ori perpetuau modelele autentice ale costumelor naţionale de purtat şi de sărbătoare, la care ibăneştenii ţineau cu sfinţenie.

Amintirile despre şcoală, profesori şi colegi sunt pentru autor la fel de durabile ca şi despre Dealul Măgurii, unde, cândva, a fost o mănăstire cu chilii şi călugări, motiv pentru care acel deal era cunoscut şi ca Dealul Mănăstirii. Şi mai păstrează el imaginea observatorului de pe acelaşi deal (înalt de 385 m), de unde se vedeau foarte bine satele din jur, dar şi satele din Ucraina şi din Republica Moldova. Până în 1954, când a fost desfiinţat, la cel observator era cantonat un pluton de grăniceri, cu birouri, dormitoare, bucătărie şi telefon. Noul toponim, „La Observator”, se mai păstrează încă, deşi, recent, acolo, în apropierea fostului observator au fost instalate două antene de telefonie mobilă.

A plecat din sat cel care n-ar fi putut trăi altundeva, doar pentru învăţătură; după ce a absolvit Facultatea de Zootehnie a Universităţii Agronomice „Ion Ionescu de la Brad” din Iaşi, s-a întors în Ibăneşti, la început la fosta CAP, ca inginer, şi apoi, la şcoala din sat, ca profesor, pentru ultimii 26 de ani ai carierei sale, până la pensionare.

Într-o retrospectivă asupra anilor de şcoală, el face elogiul învăţământului dinaintea anului 1989, când organizaţiile de copii şi tineret, integrate cu şcoala, constituiau importanţi factori de educaţie şi, mai presus, cultivau bunul simţ şi valorizau anii de-acasă, ca temelie a unei conduite exemplare în rândul tuturor generaţiilor de preşcolari şi elevi. El însuşi îşi asumă apartenenţa la acel timp, al cărui produs se consideră, cu toată convingerea. Argumente, în acest sens, ne sunt oferite într-un „Tablou cronologic” având ca moto o cugetare a scriitorului Vladimir Ghica: „Pune-l pe Dumnezeu în tot ce faci şi-l vei regăsi în tot ce ţi se întâmplă.”

Poate că chiar Dumnezeu i-a fost mereu aproape şi i-a ocrotit fiecare clipă a vieţii, începând cu aducerea lui pe lume, la 9 iulie 1944, când războiul încă nu se sfârşise, şi continuând cu anii grei ai copilăriei, petrecuţi în satul natal într-o sărăcie greu de imaginat, în tovărăşia altor amărâţi de copii de seama lui.

În aceeaşi precaritate, s-au derulat şi primii ani de şcoală. Clasa întâi a făcut-o într-o fostă crâşmă; a mai învăţat apoi într-o casă ţărănească din Dealul Măgurii, dar chipurile învăţătorilor aveau aceeaşi strălucire pe care o au şi astăzi sutele de mii de dascăli consacraţi să lumineze minţile copiilor de pe tot cuprinsul patriei noastre.

După absolvirea ciclului primar, timp de patru ani (1955-1959), silit de părinţi, a abandonat şcoala; nu, însă, pentru a hălădui, dimpotrivă, pentru a ajuta la diferite treburi în gospodărie, la păscutul oilor, paza casei, în zilele din perioada muncilor agricole, când părinţii lucrau în câmp până seara târziu, uneori, încredintându-i-se şi unele activităţi care depăşeau puterile unui copil de 11-12 ani.

Erau, atunci, în sat, destui copii de seama lui în afara şcolii, fără a se spune că nu aveau aptitudini pentru aceasta; erau chiar cuviincioşi în comunitate, respectuoşi, sociabili şi participau cu însufleţire la diferite activităţi voluntare iniţiate în localitate.

În astfel de împrejurări, tânărul de-atunci, Octav Vitcu, a intrat în atenţia conducerii locale a organizaţiei de tineret şi, la 7 martie 1959, a fost primit în rândurile UTM, moment care l-a impresionat pentru solemnitatea lui.

Calitatea de membru UTC i-a fost de bun augur, pentru că, graţie insistenţei unui prieten de organizaţie, pe lângă părinţii săi, eroul nostru s-a întors la şcoală în toamna anului 1959, ca elev în clasa a V-a. De primăvara acestui an şcolar se leagă şi o altă amintire plăcută: participarea întregii sale clase la plantarea a 90 de puieţi de stejar, în ziua aniversării a 90 de ani de la naşterea lui V.I. Lenin.

Din acelaşi „Tablou cronologic”, aflăm şi despre alte evenimente, procese şi întâmplări, la care autorul a participat sau a fost martor: colectivizarea agriculturii ibăneştene; patru ani elev la la Şcoala Medie Tehnică Veterinară de la Şendriceni; primul contact cu profesia de tehnician operator la Punctul de însămânţări artificiale la vaci; primirea în PMR „ într-o adunare emoţionantă, care a avut loc în tabăra de vară a vacilor, în prezenţa primului secretar al raionului Dorohoi” ; perioada stagiului militar ( într-o unitate de securitate); cinci ani de examene de diferenţe la Liceul Agricol din Rădăuţi; activitate la UJCAP Botoşani (1968 -1972); secretar la Consiliul Popular Havârna (1972-1973); student la Facultatea de Zootehnie a Universităţii Agronomice „Ion Ionescu de la Brad” din Iaşi; electrificarea satului şi altele.

După absolvirea facultăţii, spre bucuria sa, a fost repartizat ca inginer zootehnist la CAP Ibăneşti, sat de care se simţea legat prin toate fibrele sufletului. În acelaşi an, 1978, s-a căsătorit cu Ana Bighiu, absolventă a Liceului Economic din Fălticeni, având, atunci, funcţia de contabil-şef la CAP. Acest eveniment a consfinţit încă o dată ataşamentul, de-acum. Al familiei Vitcu la vatra sacră a Ibăneştiului, pentru totdeauna. Şi, pentru ca fericirea tinerilor soţi să fie deplină, Dumnezeu le-a dăruit trei copii: MIHAELA, ajunsă învăţătoare la şcoala din sat, căsătorită cu preotul Ovidiu Berechea; COSMIN, absolvent al Seminarului Teologic din Dorohoi şi, ulterior, licenţiat în ştiinţe politice; ANDREI – OCTAVIAN, absolvent al aceluiaşi Seminar Teologic din Dorohoi, preot şi student al facultăţii de Istorie al Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi.

Soţia scriitorului este, acum, secretară-şefă a Şcolii Coordonatoare Ibăneşti, iar Octavian Vitcu, după ce a parcurs un sector de drum sinuos, dar şi cu surprinzătoare ascensiuni ( director al Asociaţiei Intercooperatiste de Creştere a Vacilor de Lapte şi Viţele de Prăsilă Lişna, Dragalina; din nou inginer la CAP Ibăneşti; cursuri postuniversitare cu specializarea în apicultură, la Universitatea de Ştiinţe Agricole „Nicolae Bălcescu”, Bucureşti), a revenit la Ibăneşti, hotărât a nu-l mai părăsi niciodată.

Însă, tocmai când a ajuns la cel mai înalt grad de specializare în profesie, la capătul unor persecuţii şi conflicte îndelungate cu „şefii”, la 15 august 1982 s-a decis să demisioneze din funcţia deţinută la CAP şi, ca urmare, a avut de câştigat şcoala, care funcţiona şi cu treapta I liceală (clasele a IX-a şi a X-a), cu profil agricol. Acolo şi-a găsit locul domnul inginer, pe catedra de discipline tehnice şi tehnologice- bazele zootehniei şi mecanizarea agriculturii. În anul 1987, a promovat examenul de definitivat în învăţământ, în 1991, gradul II şi, în acelaşi an, a fost titularizat pe catedra de Educaţie tehnologică şi Biologie. După alţi patru ani, în 1995, a obţinut şi gradul I în învăţământ; în 2004 i s-a atribuit gradaţia de merit şi potenţialul său didactic dădea semne de tot mai mare creştere.

Între 2003 şi 2007, publică primele sale trei cărţi: în 2007, i se conferă înalta distincţie „Gheorghe Lazăr”, clasa a III-a, însoţită de un premiu substanţial, pentru ca, după numai un an, să se pensioneze, la limită de vârstă. A rămas, însă, cu multe şi frumoase preocupări, care continuă să-i onoreze prezenţa în „satul care de mult s-a mutat în inima şi sufletul său.”

Sinteza cărţii „Evocări, Destăinuiri, Amintiri”, pe care am prezentat-o până aici, este dezvoltată în 15 capitole, toate pornite din acelaşi suflet curat şi devotat al autorului. În fruntea fiecărui capitol, autorul aşează câte o maximă sau cugetare, menită să atragă atenţia asupra conţinutului acestuia…

Avem în faţă o carte, un mare prieten. Cei care vor deschide-o vor redescoperi plăcerea lecturii şi vor avea prilejul să-l însoţească pe inginerul – profesor Octavian Vitcu pe un itinerar accesibil doar caracterelor puternice, iar la sfârşit să poată zice: „Nu am citit o carte, ci am cunoscut un OM”.

 Autor, Gheorghe BURAC

Sub îngrijirea cunoscutului profesor săvinean  Haralambie Holic, la finele anului recent încheiat a apărut o frumoasă carte dedicată distinsei profesoare – şi mulţi ani directoare a Liceului nr. 2 Dorohoi – SILVIA HOLIC, „Şcoala a fost destinul meu” (Editura PIM, Iaşi: ISBN 978 – 606 – 520 – 969 -5).

„În loc de prefaţă”, profesorul universitar doctor Emilian Bold, de la Facultatea de Istorie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, subscrie o emoţionantă scrisoare de felicitare adresată protagonistei, „Mulţi ani, draga mea colegă!”, din care nu lipsesc amintirile despre Dorohoiul de altădată, „un târg tipic moldovenesc, cu case fără etaj, cu străzi pietruite sau nepietruite, cu cărucioare cărând apă localnicilor în vestitele sacale, în general, având o viaţă tihnită, patriarhală, poate romantică, unde timpul se scurgea fără incidente…şi unde s-au născut, s-au format sau au format (pe alţii) numeroase personalităţi ale vieţii artistice, pedagogice sau ştiinţifice, cunoscute nu numai în ţară, ci şi în străinătate (compozitorul de geniu George Enescu, renumitul sculptor Dan Covataru, pictorul Constantin Radinschi, apreciatul actor Dan Condurache, academicianul Alexandru Zub ş.a.) Din acest tablou, sunt desprinse figurile unor profesori de certă valoare didactică şi profesională, rămase în memoria elevilor drept modele de urmat”, dintre care, pe un loc pe podium, o situează pe profesoara de istorie SILVIA HOLIC, fostă şi colegă de an şi facultate, din anii 1950 – 1954, „o prezenţă vie în colectivul de studenţi, odihnitoare, amabilă, optimistă, cu un permanent zâmbet pe buze, de o bunătate şi modestie proverbiale moldoveneşti. Conştiincioasă, cu toate examenele luate în prima sesiune, cu note bune, s-a încadrat în obişnuita viaţă de student, deloc uşoară după nenorocirile lăsate de cel de Al Doilea Război Mondial şi regim politic ce a urmat. Lipsurile de tot felul – o rochie de stambă atunci era un model de eleganţă – , foametea, căminele improvizate şi modeste, masa „ca la cantină”, caracterizează o etapă tristă şi incertă, cu griji şi temeri pentru viitor.”

Cu recunoştinţa cuvenită, sunt evocaţi, apoi, profesorii care, în acele condiţii, oricât de potrivnice, le-a insuflat atunci studenţilor sentimentul datoriei de dascăl, devotamentul pentru şcoală şi iubirea pentru generaţiile de elevi şi studenţi care aveau să-i aştepte: Dumitru Tudor, Mircea Petrescu – Dâmboviţa, Rodica Ciocan ş.a., cărora le-au şi urmat sfaturile, îndemnurile şi nobleţea muncii.

Şi după ani…şi ani, regăsind-o pe fosta colegă, cu rosturile sale profesionale, numai şi numai la Dorohoi ( unde şi părinţii ei, de asemenea dascăli, au îndrumat numeroase contingente de copii), cu nedisimulată mândrie, îi remarcă probitatea morală şi profesională, bunătatea sufletească, exigenţa, dar şi apropierea de elevi, perseverenţa şi devotamentul pentru şcoală, atât ca profesoară cât şi ca directoare, în final, adresându-i tradiţionala urare: „ Mulţi ani, draga mea colegă!”

Urmează un  „Argument”, în care autorul relevă personalităţile care au lăsat urme luminoase în istoria şcolii dorohoiene din ultimul secol: Constantin Iancu, Gheorghe Romândaşu, Octav Guţic şi mai tinerii: Gheorghe Grigoraş, „profesor şi om politic, animatorul vieţii culturale vreme de aproape patruzeci de ani”, Maria Zaiţ, Mihai Vieru, Gheorghe Amarandei, Vasile Coţofrei, Ilarion Mandachi… şi SILVIA HOLIC, protagonista „buchetului de evocări ce se vrea această carte.”

Găsim aici şi motivele care justifică iniţiativa de a-i aduce eroinei atâtea elogii: „arta sa didactică şi atitudinea pedagogică permisivă, care au marcat o altă etapă în evoluţia învăţământului dorohoian, aceea a pedagogului modern, mai apropiat de viaţa interioară a elevului, deosebită de a dascălilor formaţi în instituţiile cu regim semicazon din perioada interbelică…”. Tot atâtea motive, pentru ca  profesoara Silvia Holic, „ ajunsă la  vârsta senectuţii, să poată privi cu demnitate olimpiană înapoi”.

În următoarele 65 de pagini, sunt prezentate date interesante despre OBÂRŞIA  FAMILIEI  HOLIC, din care şi autorul face parte, despre ÎNAINTAŞII acesteia şi câteva biografii, inserate cu fotografii şi documente, dintre care nu lipsesc cele ale bunicilor şi părinţilor amândurora.

Cum era şi de aşteptat, biografia profesoarei SILVIA HOLIC este prezentată până în cele mai mici detalii. S-a născut în cea mai frumoasă zi a anului, 1 Ianuarie 1932, în casa şcolii din Carasa (unde tatăl său era director), tocmai când curtea casei era plină de urători, veniţi cu plugul tradiţional tras de patru boi. Copilăria şi-a petrecut-o împreună cu copiii satului şi, numai din când în când, făcea şi câte o vizită la bunicii din Vlăsineşti. Chipul mamei, primul învăţător, războiul şi impactul lui asupra familiei Holic completează tabloul anilor petrecuţi la Carasa.

În toamna anului 1942, învăţătorul Ioan Holic este numit inspector pentru plasa Herţa şi, ca urmare, familia sa se mută în Dorohoi şi, astfel, Silvia ajunge elevă în clasa I, la Liceul de Fete „Regina Maria”.  Spre sfârşitul clasei a II-a, la 25 martie 1944, familia inspectorului I. Holic este silită să plece în refugiu tocmai la Târgovişte, de unde, pentru mai multă siguranţă, se mută la Măneşti, pe valea Dâmboviţei. În aceste împrejurări, la începutul anului şcolar 1944-1945, eleva Silvia Holic a fost înscrisă la Liceul „Carabela” din Târgovişte, pentru a urma clasa a III-a. Dar, în primăvara anului 1945, refugiul ia sfârşit şi familia Holic revine la Dorohoi. Silvia îşi va termina clasa a III-a la Liceul „Regina Maria”, de unde plecase, şi tot aici avea să rămână până la terminarea studiilor liceala (în 1950). Au urmat cei patru ani de studenţie la Facultatea de Istorie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi.

În anul 1954, Silvia Holic ajunge profesoară de istorie. După trei ani de căutări şi experienţe ale începutului de carieră, în anul 1957, se titularizează la Şcoala Medie Mixtă nr. 2 din  Dorohoi, „avântându-se în vâltoarea unor activităţi de tot felul – artistice, sportive, cercuri pe materii, simpozioane ştiinţifice, olimpiade -, toate aproape de viaţa tinerilor; cântă cu ei, îi instruieşte în arta dansului, se bucură şi se întristează odată cu ei, îmbracă haina adolescenţei, pentru a fi percepută ca fiind din lumea lor”.

La catedră „îmbină perceptele pedagogiei clasice, pe care le ştie de acasă, cu cele moderne, îşi câştigă autoritatea şi se impune ca un educator de mare prestigiu”.  Iar valoarea pregătirii sale profesionale a fost certificată prin acordarea gradului didactic I (în anul 1971) şi, ca urmare, încredinţarea responsabilităţii de conducător al cercului pedagogic al profesorilor de ştiinţe sociale din oraşul Dorohoi şi, după patru ani – în 1975 -, cooptarea sa în colectivul obştesc al Inspectoratului Şcolar, împuternicită să efectueze inspecţii speciale în vederea promovării examenelor de definitivat şi gradele didactice II şi I în învăţământ, la specialitatea istorie.

Drept răsplată pentru generoasa sa contribuţie pe tărâmul învăţământului, în anul 1962, a fost delegată la Congresul Naţional al Tineretului din România, în 1976 a participat la Congresul Educaţiei şi, apoi, la Consfătuirea Naţională a Profesorilor de Ştiinţe Sociale, prilejuri care i-au lărgit orizontul de informare şi cunoaştere, pe care avea să-l valorifice cu maximum de eficienţă în activitatea de la catedră.

La fel de prodigioasă i-a fost prestaţia de director  al Liceului Industrial nr. 1( denumire pe care a avut-o această unitate de învăţământ în timpul celor două legislaturi ( 1974 – 1982) ale şefiei sale).  A fost timpul amplului proces de industrializare a oraşului Dorohoi şi, ca o necesitate, în 1976, a început şi construcţia noului local al liceului, care, în numai patru ani, a şi fost, parţial, dat în folosinţă. Aici urma să se pregătească forţa de muncă, anume calificată, pentru Întreprinderea de Maşini – Unelte Grele pentru Deformare Plastică (I.M.U.G.D.P.) şi pentru alte meserii care aveau mare căutare şi în alte locuri din ţară.

„Schimbarea profilului liceului, în raport cu cerinţele acelei perioade de timp – cu alt plan de învăţământ, alte programe, personal tehnic (şi pentru şcoala profesională) au pus-o la grea încercare pe directoarea Silvia Holic… Proiecte refăcute, fonduri fluctuante (oricum, mai sigure ca astăzi!), constructori cu mentalităţi diferite şi, peste toate, o enormă presiune politică, determinată de necesitatea încadrării în planul de organizare a funcţionării întreprinderii patronale… Însăşi directoarea liceului e surprinsă de propria capacitate de muncă: permanente drumuri între minister, inspectorat, întreprindere, soldate cu certuri, refuzuri, ameninţări, reveniri, deznădejdi, încurajări etc. şi, concomitent, era prezentă pe celelalte şantiere adiacente şcolii: internat, ateliere, cantină, sală de sport, cabinet medical”…

Pe lângă atâtea preocupări, entuziasta profesoară şi directoare de liceu găsea timp să cunoască şi lumea:  a făcut excursii în Ungaria şi Cehoslovacia, în Germania, Polonia şi U.R.S.S., iar în 1984, la invitaţia unui prieten din Israel ( al cărui părinte a fost salvat de furia legionară de către tatăl D-ei, în 1940), a avut prilejul să cunoască ţara şi cultura care au dat Creştinătăţii „Biblia”.

După 35 de ani de frumoasă şi rodnică activitate de şlefuire a caracterelor şi înălţare a destinelor tot atâtor generaţii de elevi , lăsând în urma  sa fapte care au îmbogăţit istoria oraşului Dorohoi, profesoara SILVIA HOLIC  a închis catalogul în ziua de 17 iulie 1987, cu sentimentul datoriei împlinite. Atunci, colectivul liceului i-a sărbătorit ieşirea la pensie, într-o emoţionantă manifestare de rămas bun.

Şi în această postură, SILVIA HOLIC a continuat să fie o prezenţă vie în viaţa cetăţii. A putut fi întâlnită printre veteranii de război, în calitate de vicepresedinte al Asociaţiei „Cultul Eroilor”, implicată în acţiuni cu românii de peste Prut, la Herţa, Noua Suliţă, Drochia sau, alături de colegii Gheorghe Grigoraş şi Vasile Coţofrei, la diferite manifestări omagiale, cum au fost cele dedicate aniversării foştilor profesori Gheorghe Romândaşu şi Simion Saca, sărbătoririi „Zilelor oraşului Dorohoi” şi la alte activităţi de anvergură.

…Şi mai priveşte neputincioasă la marginea oraşului, de care se simte legată prin destin, „amputat după 1989, oprit din evoluţia sa, ştiind că la înălţarea  lui  a contribuit şi D-ei cândva, cu toată fiinţa. 

Chiar dacă o ciudăţenie a sorţii a făcut să  nu-şi întemeieze o familie, profesoara SILVIA HOLIC trăieşte, acum, liniştită, înconjurată de rude şi prieteni, între cărţile adunate într-o viaţă, pe strada Spiru Haret, nr. 5 (al cărei nume îl invocă pe cel mai mare reformator al învăţământului românesc).”

În ultima parte a cărţii, 38 de foşti elevi ( astăzi oameni de toate rangurile, răspândiţi în cele patru zări ale  ţării şi peste hotare) îi aduc,, din adâncul inimii omagii pentru contribuţia sa hotărâtoare laridicarea lor pe scara aleselor valori profesionale, cea mai frumoasă ofrandă  in honorem magistri SILVIA HOLIC.

(ULTIMUL BOIER DIN VLĂSINEŞTI)

Datorăm şansa de a ne putea adresa revistei „Luceafărul” cu textul de faţă distinsei Doamne prof. Marguerite Nasta, fiica reputatului boier, în prezent rezidentă în capitala Belgiei, ale cărei amintiri tulburătoare o readuc tot mai des pe meleagul unde, sub ocrotirea caldă a părinţilor, şi-a trăit o parte din frumoşii ani ai copilăriei şi adolescenţei, împreună cu fratele şi surorile, precum şi cu verişorii şi verişoarele, a căror prezenţă, vară de vară, în acest colţ de rai, genera clipe de încântare în obişnuitele sejururi la Vlăsineşti. Iar acest paradis era patronat de părintele Domniei Sale, NICU A. STOEANOVICI, a cărui icoană o urmăreşte şi acum, la Bruxelles, după 36 de ani de la trecerea în eternitate.

Am în faţă rezumatul unui volumaş de „Memorii” (pe care le-a scris eroul acestor pagini pe patul de spital, în ultimele luni de viaţă, ulterior dactilografiate de un bun prieten al său, avocatul Scutelnicu), remis nouă de Doamna Nasta, cu rugămintea de a-l propune spre publicare, pentru ca, astfel, să fie cinstită memoria celui care a jucat un rol de seamă în viaţă socială şi politică a comunei Vlăsineşti şi a fostului judeţ Dorohoi, din prima jumătate a secolului trecut. Ceea ce şi facem!

 „Născut la Iaşi, la 1/13 februarie 1888, Nicu Stoeanovici provine dintr-o familie numeroasă, alcătuită iniţial din 12 copii, dintre care au supravieţuit nouă (amintim printre copii pe Finareta Burghele, mama chirurgului acad. Th. Burghele, şi pe Constantin Stoeanovici, jurist, timp de mai mulţi ani decan al Facultăţii de Drept). Primii trei au decedat la o vârstă fragedă: un fiu (Pavel) şi două fete (ale căror nume sunt necunoscute), înmormântate într-un cimitir aflat în curtea bisericii din Vlăsineşti. Tatăl său – Alexandru Stoeanovici – era proprietarul unei moşii de 1665 hectare la Vlăsineşti, judeţul Dorohoi şi, în acelaşi timp, poseda mai multe case de pe strada Gh. Asachi din Iaşi, unde s-a născut Nicu. Copiii îşi petreceu iarna la Iaşi, iar vara la Vlăsineşti. La moartea tatălui, fiecare dintre copii primeşte 183 de hectare, la Vlăsineşti, dar o parte din fete vor ceda pământul fiilor, în schimbul unor sume de bani.

Nicu Stoeanovici urmează cursurile claselor primare acasă, iar cele ale învăţământului secundar la Liceul Internat din Iaşi, unde, în această perioadă, era director profesorul de matematică Gh. Lascăr, dascăl foarte sever, dar deosebit de corect.

În 1905, N.S. rămâne orfan de mamă, iar în anul 1907 – anul revoltelor ţărăneşti -, îşi pierde şi tatăl. După terminarea liceului, se înscrie la Facultatea de Drept din Iaşi, unde frecventează regulat cursurile primilor doi ani ale profesorului Grigore Dumitrescu. La vremea Primului Război Mondial, în al treilea an de facultate, este concentrat la Iaşi, urmând să fie încorporat în regimentul de escortă regală, în escadronul comandat de Mihai Negruzzi şi, mai târziu, în regimentul 7 Roşiori, comandat de colonelul Cătuneanu. În acelaşi timp, el urmează cursurile universitare, iar la sfârşitul stagiului militar obţine gradul de sergent major. În anul 1910, cunoaşte o nouă tragedie în familie, pricinuită de sinuciderea fratelui său mai mare, Alexandru Stoeanovici (de profesie avocat ), fiinţă de care fusese foarte legat. După terminarea licenţei cu bile albe la Universitatea din Iaşi, pleacă la Paris, împreună cu fratele său Constantin Stoeanovici şi îşi susţine, în anul 1913, teza de doctorat la Universitatea de Drept din Paris, având ca temă „La validite des actes de l`heritage apparent en droit francais et en droit roumain” („Validitatea actelor unei moşteniri aparente în dreptul francez şi în cel românesc”). Studiile universitare la Paris au durat trei ani şi, înainte de a-şi susţine teza, reuşeşte toate examenele cu bile albe şi bile roşii, având ca îndrumător de teză pe profesorul E. Girard.

Îşi începe, apoi, cariera de avocat, de îndată ce se întoarce de la Paris, fiind numit ca stagiar la baroul din Dorohoi, mai înainte de a fi transferat la Iaşi. În 1913, este concentrat şi obligat să plece în Bulgaria, iar, ulterior, în urma aplanării conflictului din acest război, obţine gradul de sublocotenent. Pasionat de politică, se înscrie în partidul lui A. Marghiloman şi devine, în anul 1919, prefect al oraşului Dorohoi, funcţie pe care o va ocupa timp de opt ani. După încetarea funcţiei de prefect al oraşului Dorohoi, N.S. va fi ales deputat din partea acestui oraş. Timp de mai mulţi ani, continuă activitatea de avocat, mai ales la Iaşi şi în alte oraşe din Moldova.

Se căsătoreşte, în anul 1922, cu Georgette Diamandi, fiica lui Georges Diamandi şi a Mariei Simionescu Râmniceanu. Din această primă căsătorie, va avea două fete: Sonia, născută în anul 1924, căsătorită, ulterior, cu Neculai Brătianu (fiul lui Radu Brătianu), decedată în anul 1992, şi Magda, născută în 1926, căsătorită cu inginerul Alexandru Mişu.

 Prima căsătorie nu durează prea mult… După un divorţ, în 1929, se căsătoreşte, pentru a doua oară, cu Olga de Burbure de Wesembeek, ruda lui, de origine belgiană. Căsătoria are loc la Dersca, în România. Din această a doua căsnicie va avea doi copii: Alexandru Sacha Stoeanovici, născut la iaşi în anul 1930 şi Finarette Marguerite Stoianovici (o redare greşită a numelui la notariatul din Iaşi, care a transcris numele cu i în loc de e), născută la Iaşi, în anul 1934, căsătorită cu profesorul Mihai Nasta (având actualmente rezidenţa în Belgia). În anul naşterii fiului său, Sacha (1930), este victima unui grav accident, care-l împiedică să desfăşoare orice fel de activitate timp de opt luni şi care i-a provocat o infirmitate pentru restul vieţii (o penibilă claudicare). În acelaşi an, pierde un unchi, pe Eugen Uhrinovski, director general al Băncii Uniunea Română.

  După moartea lui A. Marghiloman, se înscrie în Partidul Liberal şi este ales vicepreşedinte al acestui partid, în oraşul Dorohoi. Continuă să activeze în cadrul Partidului Liberal, astfel încât ia parte la campania electorală şi, în anul 1933, este numit la Ministerul Justiţiei – în calitate de deputat -, în subordinea ministrului Victor Antonescu. Între 1939 – 1944 (anii celui de Al Doilea Război Mondial), îşi continuă activitatea juridică mai ales la Dorohoi, fiind nevoit să se refugieze, în primăvara anului 1944, în comuna Prundu, judeţul Giurgiu. [Menţionez aici, printre datele care nu figurează în „Memoriile”lui Nicu Stoeanovici, un eveniment care l-a marcat în mod deosebit: separarea prin divorţ de Olga (care, ulterior, se va recăsători la Bucureşti cu generalul Ion Florescu)].

În 1949, primeşte domiciliu obligatoriu, în mod ilegal. În fapt, decretul prevedea impunerea domiciliului obligatoriu acelor proprietari care, la data de 1 martie, se găseau pe moşiile lor, ori, la această dată, N.S. se afla încă la Dorohoi. Cum, la un interogatoriu, a fost întrebat unde îşi va alege domiciliul obligatoriu, el a optat pentru oraşul Roman (unde va locui împreună cu fiul său Sacha şi cu familia Edouard şi Marguerite de Burbure de Wesembeek). Într-o cameră oferită de un prieten mai vechi, preotul Zăvoianu, a dus acolo o existenţă destul de liniştită, până în anul 1952… Atunci, la vremea Deniilor, cam pe la 1 noaptea, şi de aici încolo reproduc descrierea evenimentelor redată cu o precizie mişcătoare în manuscrisul lui N.S…
,,… a bătut la uşă şeful Miliţiei oraşului Roman, care mi-a spus că a venit să-mi facă o percheziţie. Cum nu a găsit nimic suspect, mi-a spus să mă îmbrac, adăugând apoi că voi fi condamnat pentru un delict politic, care prevede pedepsirea tuturor celor care în trecut au fost deputaţi sau prefecţi. Mi-a precizat că trebuie să las acasă orice obiect preţios – inclusiv banii -. Am fost , deci, dus la securitate şi lăsat în camera de gardă a ofiţerului de serviciu. Dimineaţa, mi s-au luat bretelele, şireturile, cravata şi am fost transferat într-o casă bombardată, pus într-o cameră din pod, unde am stat până seara, fără să mi se dea nimic de băut sau de mâncat. La şase seara am fost îmbarcat într-un camion (legat de mâini şi de picioare), împreună cu un preot, care mai făcuse cinci ani de închisoare administrativă. După o noapte de călătorie, am fost duşi la penitenciarul oraşului Bacău, unde am stat câteva săptămâni. Cu acest prilej, mi s-a întocmit un dosar, alcătuit de un anchetator având gradul de locotenent, pe care, mai târziu, am aflat că-l chema Burghele. Acest anchetator căuta elemente capabile de a mă încadra într-un articol de H.C.M., din care avea să rezulte că eu aş fi u n a d v e r s a r d e c l a r a t a l g u v e r n u l u i, că fac parte din Partidul Liberal, partid posedând un program opus partidului aflat, actualmente, în fruntea ţării. În momentul în care am încercat să-i explic că Partidul Liberal, condus de C.I.Brătianu, admite existenţa mai multor programe, mi-a tras două palme… Nemulţumit de comportarea mea, mi se dă numai un singur rând de schimburi în decursul celor câteva săptămâni…”.

Ulterior, N.S. este transferat la Iaşi, la o închisoare aflată în apropierea grădinii Copou, unde stă vreme de două luni. După acest răstimp, este trimis la închisoarea Văcăreşti şi de acolo va fi repartizat la „munca de jos”. Aşa se explică faptul că, timp de mai multe luni, captivitatea sa continuă în lagărul Fundulea, de lângă Bucureşti, unde trebuia strâns bumbacul de pe câmp. Printr-o fericită întâmplare, comandantul lagărului, un oarecare Popescu, era fiul fostului bufetier de la Camera Avocaţilor din Dorohoi. Soţia comandantului i-a recunoscut numele şi şi-a adus aminte că avocatul Stoeanovici îi obţinuse mamei sale „o pensie de 400 lei lunar”. În felul acesta, a fost reţinut în biroul comandantului, unde se ocupa de contabilitatea lagărului. Timp de opt luni, la Fundulea, a dormit într-o cameră cu 300 de paturi. După Fundulea, a urmat închisoarea de la Piteşti (concepută pe vremuri de Armand Călinescu…). Regimul de aici era extrem de sever: „celule cu patru paturi suprapuse, cu câte două persoane în fiecare pat şi o persoană în plus, care, cu rândul, trebuia să doarmă jos”. N.S. era şeful celulei respective, unde, de două ori pe zi venea o inspecţie. Deţinuţii aveau voie să iasă în curtea închisorii numai la două săptămâni. După luni de detenţie cu acest regim deosebit de strict, la 23 aprilie 1954, este eliberat din închisoarea Piteşti unde se specifică tocmai că detenţia lui se datora faptului că „a fost demnitar politic în regimul burghez”. La ieşirea din închisoare i se dă un bilet de tren valabil numai pe distanţa de 100 km., dar pentru a ajunge la Bucureşti îi mai trebuiau câţiva lei în plus, pentru care se vede nevoit să facă o chetă în gară, reuşind să ajungă, în cele din urmă, în Bucureşti, unde se duce la fiica sa, Magda Mişu. Cum slăbise cu peste 30 kg şi era aproape în picioarele goale, a fost greu de recunoscut. Căratul lemnelor în gara Piteşti îi provocase o dublă hernie şi, numai graţie nepotului său, academicianul profesor Th. Burghele, este internat şi tratat timp de şase luni în spitalul Panduri. La întoarcerea lui în oraşul Roman, primeşte, din nou, domiciliu obligatoriu, deşi, la ieşirea din închisoarea Piteşti, i se spusese că va fi scutit de această formulă coercitivă. Timp de 10 ani este supus interdicţiei de a putea călători în alt oraş şi, numai datorită intervenţiei salutare a nepotului său, Th. Burghele – care tocmai îl operase pe tatăl ministrului de interne de acea
perioadă -, i se ridică această interdicţie.

În anul 1955, se stabileşte la Moreni, la fiica sa Sonia Brăteanu, văduvă cu doi copii, împreună cu care va locui timp de 13 ani, fără pensie şi deposedat de toate bunurile. La Moreni, dă lecţii particulare de latină şi franceză, graţie cărora subzistă, dar, şi aici, i se montează un proces public: „ca urmare a trecutului meu politic, mi s-a montat un proces public în sala cinematografului din Moreni. Înainte de acest eveniment, am fost chemat de către preşedintele Sfatului Popular al oraşului Moreni care mi-a pus în vedere să părăsesc acest oraş şi, în prealabil, să chem pe fiul meu Sacha Stoeanovici, aflat în Moldova, la Moineşti, unde găsise un loc de lucru. Cum el nu putea să obţină o învoire, am fost chemat la miliţia locală. Acolo am găsit două persoane, un fotograf şi un fost membru legionar. Am fost reţinuţi toată ziua, fără a ni se da ceva de mâncare, iar seara, îmbarcaţi într-o maşină, am fost duşi în sala cinematografului. În acest moment, mi-am dat seama să sunt dus într-o sală de spectacol pentru un proces public. Sala era plină de muncitori, care aveau misiunea să aplaude acuzaţiile care ni se aduceau. La începutul şedinţei a luat cuvântul secretarul partidului care, drept acuzaţie, a invocat plecarea mea la Paris, în anul 1910, la studii, trăgând concluzia că „î n R o m â n i a n u – m i p l a c e s ă t r ă i e s c”. A mai adăugat că ascult radioul, dar nu comentez ştirile auzite. Când am vrut să mă scol, ca să răspund, sergentul de gardă mi-a atras atenţia că „n u a m v o i e s ă v o r b e s c î n t r – o a d u n a r e p u b l i c ă”. Apoi mi s-a permis să mă întorc acasă şi, nu după mult timp, am plecat la Bucureşti, unde, neavând nici un fel de posibilitate de a locui undeva, am stat în Spitalul Panduri timp de 10 luni, iar apoi la fiica mea, Marguerite Nasta”.

În urma unui nou accident –din cauza căruia i s-a rupt colul femurului -, este din nou internat la Spitalul Brâncovenesc şi apoi reinternat la Spitalul Panduri, unde îşi va sfârşi zilele, în anul 1974, la vârsta de 85 de ani, înconjurat de copii şi de nepotul lui atât de fidel, profesorul academician Th. Burghele (care îşi petrecuse anii copilăriei la Vlăsineşti”.

OMUL CARE-ŞI ARE VREMEA LUI
CA PIEDESTAL

 În curând, eroul acestui text îşi va sărbători a 85-a aniversare a zilei de naştere, prilej pentru un tot atât de bogat bilanţ al ipostazelor sale de viaţă, fără număr, pe care, nostalgic, le retrăieşte în gânduri încă neşterse de vreme.

Ar fi vrut să scrie o carte despre cele petrecute pe parcursul sinuos al anilor săi de până acum, dar n-a apucat a se hotărî, deocamdată; a şi pregătit un cuprins al acesteia: Casa părintească, Copilăria, Munca „de jos”, Cum am învăţat carte, Premilităria şi refugiul, Şcolile care m-au făcut om, Itinerar profesional, Recunoaşteri şi recompense, Viaţa de familie, Pensionarea, Mergând mai departe.

Îi place să împărtăşească şi altora, dispuşi să-l asculte, crâmpeie din povestea vieţii sale, şi o face într-o rostire fluentă, numai din când în când întreruptă de câte o răsuflare adâncă, trădând un sentiment de melancolie care îl încearcă atunci când amintirile îi ating coardele cele mai sensibile ale sufletului; şi printre genele întredeschise, privirea-i cată către depărtări, urmărită de atenţia interlocutorului.

Sunt şi eu unul dintre acei care l-au ascultat, chiar de mai multe ori, şi, de această dată, mi-am propus să ofer şi cititorilor revistei „Luceafărul” măcar o parte din istorisirile sale, relevante pentru a-i contura, oricât de vag, personalitatea sa exemplară, la a cărei temelie stă SFÂNTA MUNCĂ, cu care s-a întovărăşit încă de la o vârstă fragedă, piedestal OMULUI capabil să îndure, să reziste, să înveţe, să iubească şi să slujească ţara, cu devotament, până la uitare de sine, timp de aproape jumătate de secol.

Născut la 22 ianuarie 1926, în satul Sârbi din comuna Vlăsineşti, primul din cei trei copii ai lui Vasile şi Natalia Găină, Nică (aşa i s-a zis de mic şi încă i se zice) n-a fost deloc un răsfăţat.

A învăţat şapte clase la şcoala din sat, avându-i învăţători pe Constantin Buhăceanu şi Visarion Ficiuc şi, încă de atunci, a fost nevoit să muncească, alături de tatăl său (mecanic de meserie), pe la diferiţi proprietari de tractoare, batoze de treier, mori şi făbricuţe de ulei, din comună şi din fostul târg Săveni pentru a-şi câştiga existenţa.

La sfârşitul clasei a VII-a, pentru cel care visa să înveţe mai departe, începe, cu adevărat, o viaţă de coşmar. Cu numai 2-3 zile înainte de Sf. Apostoli Petru şi Pavel, când, după tradiţie, se serba încheierea anului şcolar şi se premiau fruntaşii la învăţătură, toţi elevii şcolii au fost adunaţi de învăţătorul Buhăceanu care, cu lacrimi în ochi, le-a explicat tragedia cotropirii Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa, ca urmare a Ultimatum-ului URSS din 26-28 iunie 1940. Serbarea n-a mai avut loc.

Spectrul celui de Al Doilea Război Mondial era aproape. Tatăl lui Nică a fost concentrat şi, la 22 iunie 1941, executa ordinul mareşalului Ion Antonescu: „Soldaţi, vă ordon: Treceţi Prutul!”, iar Nică a rămas, în acele condiţii, cap al gospodăriei. Evenimentele de pe front generau mari nelinişti în sufletele celor de acasă şi acestea aveau să se precipite spre sfârşitul anului 1943 şi începutul celui următor, când armatele sovietice au reuşit să oblige trupele germane şi pe cele ale aliaţilor să bată în retragere, ajungând până la Prut şi, astfel, mutarea războiului pe teritoriul ţării noastre devenise iminentă.

Evacuarea populaţiei şi protejarea principalelor bunuri de primejdia ce se apropia a fost măsura prioritară pe care au luat-o autorităţile din această parte a Moldovei. Întâietate, în această privinţă, avea tineretul între 17 şi 21 de ani, spre a fi cât mai ferit din calea războiului. Către sudul ţării erau dirijate convoaiele de refugiaţi şi, tot întracolo mărşăluia şi tineretul premilitar din Sârbi. Era, pentru copiii aceia, care, până atunci, nu ajunseseră mai departe de Săveni, prima confruntare dură cu viaţa. Ca mai toţi ceilalţi, Nică Găină, încălţat cu opinci şi având în spate un sac – un fel de raniţă -, în care îngrămădise nişte lucruri necesare pentru un drum atât de lung: câteva schimburi din pânză de cânepă, cusute de mama, un prosop, tot din pânză de cânepă, ţesută de aceleaşi mâini, o bucată de săpun de casă, o pereche de opinci noi, din piele de porc, o lanternă şi ceva de mâncare, păşea cu silă, blestemându-şi, în gând, soarta.

Premilitarii din Sârbi, aflaţi sub comanda învăţătorului Constantin Buhăceanu, au făcut primul popas la Botoşani, fiind cazaţi în unitatea militară de pe „Sucevei”; au dormit pe jos, pe saltele umplute cu paie, fără să se dezbrace. A doua zi, au mai parcurs 40 de kilometri, până la Tudora, iar în ziua următoare au ajuns la Vânători (Neamţ), unde au poposit din nou, câteva ore bune. (Din cauza oboselii îndelungate, s-a impus regula ca, după 3-4 zile de mers, să se dea câte o pauză de o zi, pentru refacere).

În continuare, s-au mai făcut opriri la: Bălţăteşti, Tupilaţi, Șerbeşti, Săvineşti, Roznov, Buhuşi, Fărăoani, Răcăciuni, Pânceşti, Adjud, Mărăşeşti, Focşani şi Suraia.

Cu cât se înainta spre sud, coloanele de refugiaţi se îngroşau. Iar premilitarul Nică Găină se simţea tot mai slab şi străin în marşul său dezolant; şi, văzându-şi grupul de camarazi atât de neînsemnat în mulţimea aceea de căruţe trase de cai şi care trase de boi, încărcate cu oameni şi bagaje, amestecate cu efective de pedeştri şi motorizate ale armatelor română şi germană, care aveau aceeaşi ţintă, deznădejdea îi cuprindea toată fiinţa.

Ajunşi pe linia de fortificaţii Focşani – Nămoloasa – Galaţi, premilitarii au fost încadraţi în campania militară şi, în perioada 15 aprilie – 23 august 1944, au lucrat în spatele frontului, la construcţia de cazemate, cuiburi de mitraliere, tranşee, şanţuri anti-tanc, la încărcat-descărcat balast pentru betoane, la tăiat lemne din pădure pentru adăposturi (bordeie) ş.a.

Premilitarii din localităţile Sârbi, Bozieni, Vlăsineşti, Săveni, Hăneşti şi Ştiubieni au făcut parte din aceeaşi companie, repartizată să lucreze în zona de fortificaţii Suraia – Năneşti – Vadu-Roşca – Hanu Conachi, situată între râurile Siret şi Putna. În această companie a lucrat şi a îndurat premilitarul Nică Găină cele mai grele privaţiuni: a muncit peste puteri în gospodăria familiei unde a fost cazat şi pe la alţi gospodari, pentru a supravieţui; dormea pe unde apuca – în casă, într-o magazie, sub un şopron, pe-o prispă, afară – fără învelitori, în ciuda faptului că, de-a lungul perioadei respective, au fost şi nopţi ( şi zile) mai reci; igiena personală nu şi-o putea asigura în circumstanţele date, când, de la unitate, primea doar o bucată de săpun, o dată pe lună; rufele şi hainele le putea spăla numai în apa rece a râului, iar o baie corporală, când şi când, o putea face în aceeaşi apă, a Siretului. De bani, pentru câte ceva strict necesar, nici vorbă!

Când zona aceasta a devenit teatru de război, conducerea armatei a dat ordin ca tinerele contingente de premilitari, spre a fi protejate, să fie retrase şi mai la sud, spre Râmnicul Sărat, Balta Arsă, Amara, pentru ca, nu după mult timp, compania lui Nică Găină să fie dizolvată şi premilitarii să fie liberi să plece unde vor şi cum pot. Dar, ce-a urmat pentru ei a fost şi mai rău. Ştiau cât de anevoios era să ajungă acasă. Drumurile spre Moldova erau greu de străbătut şi pericolele pândeau la tot pasul. Pretutindeni, convoaie ale armatei sovietice şi coloane nesfârşite de prizonieri. Încotro s-o ia „liberatul” Nică Găină? Fără un ban în buzunar, flămând şi dezorientat, fără speranţa de a afla un adăpost pentru o noapte sau măcar pentru un ceas, unde să-şi odihnească trupul trudit, înainta pe cărări paralele cu şosele, camuflate de culturi încă neculese, deoarece pericolul cel mai mare pentru el – ca şi pentru ceilalţi premilitari eliberaţi – îl reprezentau coloanele de prizonieri escortaţi de militari ruşi înarmaţi, în care oricând putea fi înrolat, sub ameninţarea cu moartea prin împuşcare, în caz de nesupunere. (Eventualii captivi îi înlocuiau pe cei care reuşeau să se desprindă din coloanele în marş şi să se facă nevăzuţi, în lanurile de porumb, de floarea soarelui sau în păduri).

Avantajul lui Nică a fost că nu era singur la acest drum. Erau împreună câţiva consăteni şi optimismul nu i-a părăsit nicio clipă. Mai aveau şi norocul să întâlnească în calea lor şi grupuri de militari români, care, nu numai că-i tolerau, dar îi şi sfătuiau cum să evite primejdiile.

Aproape o lună de zile a durat întoarcerea lor acasă şi, în tot acest timp, de puţine ori au beneficiat de găzduire şi hrană din partea unor săteni, oameni ai lui Dumnezeu; în mod obişnuit, făceau popasuri prin adăposturi nelocuite, colibe şi case pustii din vii şi livezi şi-şi astâmpărau foamea cu ce mai găseau pe câmp: fructe, struguri uitaţi prin podgorii, morcovi, sfeclă, cartofi, porumb chiar, şi toate li se păreau bune.

Îmbrăcămintea le era ponosită şi ruptă, abia se mai ţinea petic de petic. Încălţăminte nu mai aveau în picioare; de-atâta umblat desculţi, li se îngroşaseră tălpile încât nu mai simţeau pământul grunzuros sau pietrele pe care călcau.

Era spre sfârşitul lunii septembrie când cei patru premilitari au ajuns la casele lor din Sârbi. Li s-a părut că tot satul era în sărbătoare. Le-au ieşit în întâmpinare părinţii, rudele, vecinii, mulţi prieteni, toţi frumos îmbrăcaţi şi cu bucuria revederii zugrăvită pe feţele umezite de lacrimi. Îmbrăţişările s-au prelungit, într-o tăcere impusă de solemnitatea momentului, până când peregrinilor, epuizaţi de oboseală şi foame, li s-au deschis uşile caselor mari; mulţimea aceea de oameni, adunaţi să-i vadă, a continuat să mai rămână în aceleaşi ogrăzi, nehotărâţi să plece curând. Abia atunci li s-au dezlegat limbile…

Pe Nică al lui Găină, primirea acasă l-a impresionat în mod cu totul deosebit. Mama a fost cea dintâi care l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat îndelung, plângând în hohote de bucurie; nu-i venea să creadă că i s-a întors băiatul; era ca şi cum s-ar fi născut a doua oară. Multă vreme i-au sunat în urechi cuvintele de-atunci ale mamei, copleşită de fericire: „Dragul mamei, mulţumesc lui Dumnezeu că te-am văzut sănătos acasă. De-acum, pot să mor liniştită.” N-a murit, pentru că era încă tânără. Avea atunci doar 38 de ani. Iar feciorul ei cel mare, aflat lângă ea, o învrednicea şi mai mult.. Ceva, totuşi, îi apăsa pe suflet: satul fusese ocupat de armata rusească, cu consecinţe care aveau să împovăreze încă multă vreme viaţa oamenilor de pe aceste meleaguri. Şi, Natalia Găină, mama lui Nică, deodată, întracolo s-a lăsat dusă de gânduri… I-au fost rechiziţionaţi, pentru armata rusă, caii şi căruţa, i-au fost luate vitele şi păsările, cerealele din podul casei şi nu doar numai ei…; populaţia aptă de muncă şi, îndeosebi, bărbaţii tineri erau obligaţi să presteze diferite munci în folosul armatei ruseşti – recoltarea, selectarea, ambalarea, descărcarea şi depozitarea produselor agricole alimentare confiscate de la populaţie, colectarea unor bunuri din gospodăriile celor neîntorşi încă din refugiu ş.a., toate considerate captură de război.

Şi Nică, cel care, odată ajuns acasă, s-a prezentat la primărie, pentru a fi luat în evidenţă, şi-a făcut buletinul de identitate şi, consimţindu-şi toate îndatoririle cetăţeneşti, a participat la unele dintre aceste corvezi. Locul său de muncă era însă acasă. Fără el, principalele treburi gospodăreşti nu s-ar fi putut face. Era vreme de toamnă. Anul fusese ploios şi pământul a rodit bine. Oamenii rămaşi în sat – bătrâni, femei, copii, cei răniţi în război sau care au părăsit unităţile militare în retragere – au participat la strânsul recoltei; dar, lipsind mijloacele de transport (care fuseseră rechiziţionate), aceasta a rămas pe câmp. Doar o mică parte din produsele ameninţate de vitregia vremii reci, atât cât să asigure strictul necesar pentru hrana zilnică a oamenilor, a putut ajunge în sat, cărată cu spatele – grâu „treierat” cu palmele, ştiuleţi de porumb, cartofi, fasole, sfeclă ş.a.

Unii mai inventivi şi-au confecţionat cărucioare cu două roţi (de cotigă) pentru transporturi de mai mare volum. Aceste mijloace „cu tracţiune umană” aveau să fie la modă, după aceea, în toată perioada colectivizării, cu ele transportându-şi CAP-iştii mica producţie de pe loturile ajutătoare. Cei mai buni gospodari de altădată trăgeau la ham, de-a valma cu foştii săraci ai satului, într-o umulinţă comună.

N-a fost scutit de astfel de pătimiri nici feciorul cel mare al familiei Găină. La o vreme, însă, n-a mai putut îndura atâta înjosire şi s-a hotărât să-şi schimbe destinul. Tot la învăţătură i-a fost gândul. Dar, nemaiputând fi primit la cursurile de zi ale unei şcoli – avea 19 ani -, s-a înscris la „fără frecvenţă”, secţie a Liceului „Grigore Ghica” din Dorohoi, unde, în anii 1945-1948, a promovat 5 clase – 4, curs inferior (gimnaziu) şi clasa a V-a, curs superior.

Ca să câştige un ban al lui şi în aceşti ani, alterna pregătirea pentru şcoală cu munca, alături de tatăl său, în meseria de mecanic, pe care mai demult o deprinsese. Iar după sesiunea de examene pentru promovarea clasei a V-a, din luna iulie până în septembrie, a participat ca voluntar pe Şantierul Tineretului Bumbeşti – Livezeni, din Valea Jiului, lăsând şi acolo o fărâmă din fiinţa sa.

După numai două luni, a fost încorporat pentru satisfacerea stagiului militar obligatoriu şi, după lăsarea la vatră, a pus, din nou, mâna pe carte, învăţând cu o perseverenţă demnă de invidiat. Urmează cursurile unei şcoli de contabilitate din Iaşi, absolvă , apoi, Şcoala Medie de Comerţ Cooperatist din Vatra-Dornei ca, în 1959, să absolve Facultatea de Economie şi Finanţe din cadrul Institutului de Ştiinţe Economice Bucureşti, obţinând diploma de „licenţiat în economie”.

Calităţile şi meritele sale profesionale au atras atenţia superiorilor şi, ca urmare, a fost recrutat pentru Şcoala de Cadre din Bacău, cu durata de un an. După absolvirea acestei şcoli a fost pus la dispoziţia conducerii fostei regiuni Suceava. Tot atunci s-a şi căsătorit, trăind astfel marea taină că în marginile fiinţei sale poate cuprinde nemărginitul.

Din septembrie 1956, timp de 12 ani, a îndeplinit diferite munci de răspundere în fostul raion Fălticeni: lucrător politic, şef al Serviciului Plan la Întreprinderea Forestieră şi, apoi, la Sfatul Popular Raional. Reorganizarea administrativ-teritorială a ţării, din 1968, i-a prilejuit economistului Nică Găină întoarcerea pe meleagul Botoşanilor, ca director al Sucursalei Judeţene C.E.C., funcţie pe care a îndeplinit-o nu mai puţin de 20 de ani, până la pensionare. Aici, şi-a dovedit, pe deplin, competenţele de conducător model: permisiv, cooperant, capabil de iniţiative valoroase, omul care a adus cu sine un suflu managerial mobilizator şi responsabil, în concordanţă cu obiectivele unităţii, în scurtă vreme, situată, sub conducerea sa, printre cele mai bune sucursale din ţară – cu un mare număr de sedii proprii şi mandatare, amenajate corespunzător, organizate la nivelul celor mai exigente cerinţe şi deservite de un personal pe măsură: profesionist, cinstit, disciplinat şi devotat locului de muncă, până la sfinţenie. În scrisoarea adresată, la 12 martie 1988, D-lui Director al Sucursalei C.E.C. Botoşani, cu prilejul ieşirii sale la pensie, de către prof. dr. Mircea Popovici, preşedintele C.A. al C.E.C., se afirmă: „Situăm pe loc de frunte eforturile depuse de Dv. Personal şi de colectivul de lucrători ai sucursalei de sub conducerea Dv., pentru modernizarea sediului Filialei C.E.C. Dorohoi, precum şi pentru finalizarea construcţiei şi darea în folosinţă a noului sediu al Sucursalei Botoşani, care se impune prin sobrietate şi funcţionalitate… Aţi contribuit la creşterea prestigiului C.E.C., la dezvoltarea spiritului de economisire al populaţiei, aţi instaurat un climat sănătos de muncă la nivelul întregului personal, tot ce aţi realizat constituind adevărate exemple de referinţă pentru cei care vă vor urma, premize pentru continuarea activităţii Sucursalei Botoşani în aceleaşi bune condiţii. Vă mulţumesc, pentru că datorită eforturilor Dv. şi ale colectivului pe care l-aţi coordonat, Sucursala C.E.C. Botoşani şi-a îndeplinit, timp de 20 de ani, rolul de adevărată „bancă populară”. Vă felicit încă o dată, şi vă urz multă sănătate, ani mulţi de viaţă şi multe împliniri personale Dv. şi întregii Dv. familii.”

Au urmat 11 ani, chiar fericiţi, pentru Dl. Director pensionar şi familia sa. Doamna a continuat să lucreze pe postul de secretar şi administrator la Grupul Şcolar „N. Iorga” din Botoşani, iar Doina, unica lor fiică, le aducea numai bucurii.

În anul 1999, însă, tovarăşa de viaţă a celui care, timp de 43 de ani, a girat şi fericirea familiei a trecut în nefiinţă. De atunci, fără să se lase învins de soartă, trăieşte din plin fiecare clipă: comunică zilnic cu Doina, profesoară, acum, în Iaşi, cu ginerele, cadru didactic universitar, ori cu cei doi nepoţi – studenţi – şi se declară mulţumit că, de fiecare dată, are veşti bune de la ei; citeşte, scrie, frecventează teatrul, biblioteca şi biserica; o dată la una-două luni, îşi vizitează sora din Vlăsineşti, pretext să poposească şi pe la anumiţi prieteni de pe-aici. Şi, seară de seară, înainte de stingere, Domnul Director îşi pune în ordine gândurile pentru ziua următoare.

Neprevăzute sunt pentru D-lui numai întâlnirile cu foşti colegi de serviciu şi cu mulţi prieteni şi admiratori, care continuă să-i aţină calea. Un drum al său până la librăria „Agata”, unde, cu regularitate, merge în ziua de 11 a fiecărei luni, pentru a cumpăra revista „Luceafărul”, durează ceasuri întregi. Îl salută cu plecăciuni, cu strângeri de mână şi cu îmbrăţişări oameni care nu-l pot uita, fiecare dorind să schimbe câteva vorbe cu D-lui. Şi tot aşa se întâmplă când se îndreaptă spre bibliotecă ori spre teatru, ceea ce-l face, uneori, să gândească aşa ca pentru sine, că valoarea lui se poate socoti şi după numărul celor ce se simt mai bine prin el.

Duminica şi în celelalte sărbători mari din calendarul nostru creştin-ortodox, D-l Director se roagă deseori în biserică, dar credinţa în Dumnezeu o poartă în suflet, mereu. Când îşi răsfoieşte albumele cu atâtea amintiri, ori când îşi revede distincţiile care i-au fost conferite pentru multele sale merite, retrăieşte, cu justificată mândrie, momentele din viaţă, care şi acum îl înalţă; şi pentru toate bucuriile pe care le-a avut şi le mai are, pentru sănătatea sa şi a copiilor, lui Dumnezeu îi mulţumeşte, convins că fără credinţă, sufletul omului este pustiu, dar şi că cea mai bună viaţă este aceea pe care Dumnezeu o face în tovărăşie cu munca omului.

Cu acest crez, să vă bucuraţi de viaţă, de dragostea şi recunoştinţa celor pe care i-aţi dăruit cu multă generozitate, de sănătate îndelungată şi de MULŢI ANI FERICIŢI.

Aceasta este şi urarea noastră, pe care v-o adresăm cu prilejul apropiatei aniversări a zilei Dv. de naştere, ab immo pectore!

În vol. „Periodice dorohoiene” I, 1874-1918, reputatul (şi regretatul) profesor Gheorghe Amarandei, cercetător şi istoriograf, îl menţionează, ca prim colaborator vlăsineştean la ziarul „Ecoul Dorohoiului” (care a apărut în perioada 11 aprilie – 7 noiembrie 1918, sub îngrijirea av. Eugen N. Uhrynowschi, ca „organ conservator săptămânal” de orientare „carpistă”) pe CONSTANTIN CIOCOIU (născut în Sârbi), renumit preot cărturar, care, în mai multe numere, a publicat date inedite despre istoricul gimnaziului „Grigore Ghica Voievod” – cea mai importantă instituţie de cultură din Capitala judeţului – în cadrul căruia funcţiona şi Ateneul Român din localitate. Datele respective, adunate cu migală de cel care, atunci, era şi directorul unităţii, se refereau la înfiinţarea gimnaziului, construcţia localului, înzestrarea cu material didactic, personalul de conducere; profesorii care au funcţionat din 1879 şi până în 1908, absolvenţii şcolii, cursuri de zi şi particular ş.a.
Cu privire la începuturile şcolii, Constantin Ciocoiu sublinia: „La 6 septembrie 1879, avu loc inaugurarea noului gimnaziu, în prezenţa viitorului său corp didactic şi a notabilităţilor oraşului. Profesorii fură recrutaţi dintre persoanele cu studii superioare din oraş şi numiţi cu titlu suplinitor de Ministerul Instrucţiunii, în urma recomandării primarului… La 15 sept. 1879, discutându-se în sânul Consiliului comunal ce nume să se dea noului înfiinţat gimnaziu, primarul Iorgu Misihănescu propuse şi consiliul comunal adoptă numele de «Grigore Ghica V.V.», ca omagiu adus memoriei neuitatului Domnitor, care, ca un martir, a fost decapitat în anul 1777, fiindcă a protestat în contra răpirii Bucovinei.
Serialul publicat de C. Ciocoiu în acest ziar va sta la baza întocmirii monografiei din 1909, editată cu prilejul aniversării a 30 de ani de la înfiinţarea gimnaziului.”1
În alt capitol al cărţii „Anuare şcolare”, sub aceeaşi semnătură, au apărut primele trei anuare ale prestigioasei instituţii de învăţământ secundar din nordul Moldovei – 1905/1906, 1907/1908, 1908/1909. „În paginile acestor anuare, se găsesc date ilustrative despre înfiinţarea şi denumirea şcolii, personalul didactic, construcţia localului, organizarea procesului de învăţământ, manifestările cultural-artistice, rezultatele la învăţătură şi disciplina elevilor, absolvenţii cursurilor de zi şi particulare, aprecierile organelor de îndrumare şi control, extrase din cuvântările rostite cu prilejul zilelor festive etc.”3
Din aceeaşi sursă, aflăm despre un alt ziar, „Solia”, publicaţie politică săptămânală, cu o existenţă mai lungă, dar neregulată, care a apărut în perioadele: 2 oct. 1911-23 iun. 1913; 14 mai-6 iulie 1914; 25 ian.-22 mart. 1915 şi 9-21 dec. 1918, avându-l ca director pe N. I. Buţureanu, în paginile căruia a semnat, printre cei mai activi colaboratori, DUMITRU FURTUNĂ, teolog şi folclorist, istoric literar, animator al vieţii culturale interbelice dorohoiene şi eminent cadru didactic (ale cărui legături cu Vlăsineştii aveau să se consolideze prin căsătoria, la 12 oct. 1914, cu învăţătoarea Natalia Leontescu, fiica lui Alexandru Leontescu, locuitor, pe atunci, al acestui sat): Chemare către poporul românesc (nr.3), Acte şi documente din arhiva satului Bozieni (nr.4), Nevrednici (nr.5), Vrăjitorul iscusit (nr.10), Cât poate un copil cuminte (nr. 25/25 III 1912), O veche şaradă (nr.1, anul II, 8 oct. 1912) ş.a.2
Despre ataşamentul distinsului cărturar faţă de satul de baştină al consoartei sale, avem numeroase mărturii. Una dintre ele o aflăm în articolul „Şcoala din Vlăsineşti”, publicat în „Gazeta Dorohoiului” din 28 mai 1928 la rubrica „Prin satele Dorohoiului”, unde autorul îşi exprimă admiraţia pentru cei care, în ziua de 14 sept. 1927, „au sfinţit şcoala nouă, frumosul local, care a înviorat faţa satului şi sufletul iubitorilor de cultură”. O altă mărturie, în acest sens, o constituie aportul generosului preot la înzestrarea şi inaugurarea Bibliotecii „Zorile” din acest sat. (… „Dată fiind legătura sufletească ce se cuvine să avem cu satul nostru Vlăsineşti, vă rugăm să cunoaşteţi că obolul nostru nu va fi numai acesta pentru opera dvs. culturală”…, declara părintele Ec. Furtună, directorul Seminarului Teologic Ortodox „Pimen Mitropolitul” din Dorohoi, într-o adresă cu care înainta directorului Şcolii primare din Vlăsineşti, la 30 nov. 1928, „una sută exemplare cărţi şi broşuri necesare bibliotecii populare de pe lângă şcoală”…)
„Gazeta Dorohoiului”, care a apărut ca organ săptămânal al Partidului Conservator, în perioada 27 apr.-28 dec. 1918, l-a avut director, începând cu 18 nov., pe avocatul N. A. STOIANOVICI, boierul de la Vlăsineşti, care, după numai o săptămână, la 24, aceeaşi lună, a devenit director politic, orientând această publicaţie în funcţie de opţiunile sale. Începând cu 8 decembrie, subtitlului i s-a adăugat menţiunea „progresist”, iar la 3 mai şi 1 decembrie a apărut în ediţii speciale.
Programul gazetei prevedea: „Partidul Conservator, sub şefia d-lui Alex. Marghiloman, luându-şi sarcina de a scoate ţara din situaţia nenorocită în care se află, este de datoria celui din urmă dintre cetăţeni să dea sprijinul său acestei opere… Nu vom calomnia pe nimeni, nu vom insulta pe nimeni, dar coloanele noastre vor fi puse la dispoziţia tuturor acelora care vor putea dovedi cu acte şi documente neruşinarea politicii de până azi… Facem apel la inteligenţa şi bunul simţ al românului pentru a pune stavilă odată pentru totdeauna simţului nenorocit de ieri.”4
Majoritatea materialelor publicate în cele 37 de numere apărute în 1918 se referă la desfăşurarea Primului Război Mondial, sacrificiile făcute de poporul român pentru menţinerea fiinţei naţionale şi înfăptuirea unităţii depline, situaţia grea a ţării după Pacea de la Bucureşti din 7 mai, activitatea partidelor politice şi a parlamentarilor, reformele preconizate a se înfăptui – conform promisiunilor făcute ostaşilor pe front -, reorganizarea industriei, formarea guvernului condus de generalul Coandă, noua Lege electorală, comemorarea eroilor dorohoieni căzuţi în Războiul de Reîntregire, desfăşurarea unor alegeri ş.a.5
Ziarul şi-a continuat apariţia şi după 1918.
Din 23 decembrie 1923, N. A. Stoianovici, directorul politic al gazetei ajunge şi proprietarul ei, iar după reapariţia de la 1 mai 1933, gazeta devine „organ bilunar al Partidului Naţional Liberal, avându-i, printre cei mai activi colaboratori, pe C. Ciocoiu şi HARALAMBIE BERIJAN”6 şi acesta din urmă vlăsineştean (fost învăţător şi director al şcolii, între anii 1909 şi 1925, căruia i se datoreşte terminarea construcţiei primului local de şcoală, din sat, în anul 1916, la a cărui inaugurare a participat şi I. G. Duca, pe atunci ministrul şcoalelor).7
Haralambie Berijan avea să fie şi unul dintre conducătorii publicaţiei dorohoiene „Solia”, în perioada de după reapariţia sa din 17 aug. 1919 (nr.3), periodic a cărui activitate a continuat ca „organ al naţionaliştilor democraţi şi al Ligii Poporului”, de sub preşedinţia d-lui general Averescu, pentru ca, în anul 1922, să devină „organ al Partidului Naţional Ţărănist, iar în 1925, al Unirei Ţărăneşti a Partidului Naţional din România.”8
În locul „Soliei”, care a fost suspendat la 15 mai 1921, a apărut ziarul „Crai Nou”, din a cărui conducere a făcut parte şi acelaşi H. Berijan. În primul său număr, din 22 mai 1921, s-a vorbit şi despre distribuirea certificatelor de împroprietărire a cetăţenilor din Vlăsineşti (semnate de consilierul agricol şi nu de prefect, fără ca legea să fie votată în parlament).
Volumul al II-lea al „Periodicelor dorohoiene” menţionează şi alte publicaţii la care au colaborat prestigioşi intelectuali vlăsineşteni: „Fraţia poporului” este una dintre acestea, editată de prof. univ. Cezar Papacostea, deputat de Dorohoi în Parlamentul României în perioada 1 dec. 1926-29 mai 1927 şi avându-l ca redactor pe învăţătorul ION TRUFIN (din Sârbi, autor de manuale şcolare, ataşat cauzei ţărăneşti, tribun al populaţiei răsculate în primăvara anului 1906), şi el parlamentar (senator); „Cuvânt lămurit” este alt ziar dintre acestea, prima publicaţie apărută în Săveni, din iniţiativa avocatului Panait Panaitescu, director-proprietar, fost deputat în primul Parlament al României Mari, apoi în Parlamentul din 1926 şi prefect de Dorohoi în 1927.
În paginile celor trei numere, care se păstrează la Biblioteca Academiei Române, se găsesc informaţii interesante despre vieţile oamenilor iluştri, solidaritatea cadrelor didactice, procesul instructiv-educativ din şcoli, inaugurarea Bibliotecii „Zorile” din Vlăsineşti, activitatea Societăţii Corale „G. Enescu” din Săveni, greutăţile ţăranilor, lucrările din agricultură, noua reformă administrativă, candidaţii la alegerile pentru Consiliul Judeţean ş.a.
Pe învăţătorul Ion Trufin îl aflăm ca deosebit de activ colaborator şi la ziarul „Cooperaţia”, ca „foaie ocazională” (3 numere) şi care a avut ca motto un citat aparţinând scriitorului rus Lev Tostoi: „Activitatea cooperativă, înfiinţarea cooperativelor şi participarea la ele este singura activitate socială, la care, în timpurile noastre, poate participa un om cu moralitate, ce are respect faţă de sine şi care nu vrea să ia parte la violenţă.”9
Altă publicaţie dorohoiană a fost „Cuvântul nostru”, cu apariţii o dată pe lună, în perioada ian. 1928-dec. 1939, ca „organ al Asociaţiei învăţătorimii dorohoiene”, care l-a avut ca frecvent colaborator pe CONSTANTIN DIACONESCU (fost învăţător şi director al Şcolii Vlăsineşti, fondator al Bibliotecii „Zorile”, animator cultural şi, mulţi ani, inspector şcolar), paginile ei promovând un deosebit aport la dezvoltarea şi perfecţionarea continuă a învăţământului primar din zonă.
În sfârşit, un periodic oficial – în conformitate cu prevederile Legii administrative – a fost „Buletinul comunei Dorohoi”, menit să oglindească fidel activitatea Consiliului, cu două apariţii pe lună, în perioada 3 aug. 1936-25 ian. 1939, având un conţinut bogat şi bucurându-se de sprijinul efectiv al primarului HARALAMBIE BERIJAN.
Ca trăitor în acest spaţiu de pe Valea Başeului, mi-am asumat datoria să aduc în atenţia cititorilor acestei reviste, atât de râvnită acum, cele câteva nume de intelectuali publicişti – spre cinstea noastră, toţi cu stagii prealabile de „formare” în diferite domenii ale vieţii vlăsineştene –, pentru ca în opiniile şi faptele lor să recunoască aportul pilduitor al unor slujitori competenţi, oneşti şi devotaţi, la progresul fostului judeţ Dorohoi, în plan economic, social-politic, cultural şi administrativ – gospodăresc, într-un timp când – ca şi acum – era mare nevoie de oameni ca ei.

NOTE:
1. Gh. Amarandei, Periodice dorohoiene, I, 1874-1918, Ed. Geea, Botoşani, 1998, p. 40-41.
2. Ibidem, p. 51.
3. Ibidem, p. 105.
4. Gazeta Dorohoiului I, nr.1/27 IV 1918, p. 1.
5. Ibidem.
6. Gh. Amarandei, Periodice dorohoiene, II, 1919-1944, Ed. Axa, Botoşani, 1999.
7. Gh. Burac şi colab, Monografia comunei Vlăsineşti, Ed. Agata, Botoşani, 2005, p. 251.
8. Gh. Amarandei, Ibidem.
9. Ibidem.

Familia Burduja îşi avea domiciliul în târgul Săveni, dar în anii celui de Al Doilea Război Mondial a trăit la Vlăsineşti. Capul familiei fusese mobilizat pe front – de unde avea să nu se mai întoarcă – şi tânăra lui soţie a preferat să se mute, împreună cu cei patru copii, la părinţii ei, Dumitru şi Floarea Trufin, alături de care se simţea mai protejată în timpul acela.
Locuinţa lor era aproape de casa noastră şi nu era zi în care să nu ne vedem cu cineva din această familie, pentru care nutream cele mai bune sentimente.
Doamna Finareta Burduja era o femeie plăcută şi respectată în sat, iar copii lor – doi băieţi (Mircea şi Ionel) şi două fete (Aspazia şi Viorica) erau deosebiţi – mai curaţi şi mai bine îmbrăcaţi faţă de ceilalţi copii de pe cotul nostru şi, mai ales, educaţi, prietenoşi, plini de iniţiativă, dar şi pretenţioşi, uneori, şi foarte îndrăzneţi. (Prin muncă asiduă, toţi aveau să ajungă la înalte cote de pregătire, utili societăţii: Mircea, inginer agronom; Aspazia, artist; Ionel, cercetător în domeniul nuclear; Viorica, cântăreaţă.)
Câţiva ani, uliţa copilăriei mele a fost însufleţită de prezenţa celor doi băieţi veniţi de la ,,oraş”. Mircea antrena, simultan, două ,,echipe de fotbal”, cu mingi confecţionate de fratele său, din cârpe ori din păr de vacă, a căror micime era una din cauzele frecventelor ,,accidentări”. La celelalte jocur – De-a baba oarba, De-a ascunselea, Alunelul, Batistuţa, Ţăranul e pe câmp ş.a. participau, cu precădere, fetele (Aspazia este amfitrioana lor). Toate acestea şi încă altele mi-au lăsat amintiri care şi astăzi mă tulbură.
După război, familia Burduja s-a întors la Săveni. Dar băieţii au ajuns copii de trupă într-o unitate militară, Aspazia a fost internată la Căminul de Copii ,,Filimon Sârbu” din Bucureşti – pentru că erau orfani de război, şi numai mezina a rămas cu mama. O mamă, însă care nu s-a putut elibera de grija şi responsabilitatea pentru devenirea fiecărui copil al său. Cu deosebire, avea un adevărat cult pentru şcoală şi a fost pavăza celor patru odrasle până la terminarea studiilor. A muncit din greu la C.A.P. Săveni, până la pensionare, pentru a-şi putea purta copiii în şcoli şi cea mai mare bucurie a ei a fost că i-a văzut învăţaţi şi la casele lor.
Este de înţeles că plecare din Vlăsineşti nu a însemnat şi ruperea legăturilor mele – ca şi ale multor vlăsineşteni – cu această familie. Cu băieţii, mă revedeam chiar destul de des, numaidecât în toate vacanţele şi, apoi, în mod frecvent, câtă vreme ei au lucrat în Săveni. Mai mult ca atât, Ionel devenise, prin căsătorie, vlăsineştean. Aveam, aşadar, cum să fiu la curent şi cu ,,mobilitatea” fetelor, pe care nu le mai prea întâlneam. Cel mai plăcut surprins am fost când am aflat că, după absolvirea, cu brio, a Liceului ,,Mihai Eminescu” din Botoşani, Aspazia a fost admisă printre primii la Institutul de Arte Plastice ,,Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, unde concurenţa era de zece şi chiar mai mulţi pentru un loc. (Un motiv de mare laudă pentru toţi ai casei…) Şi a fost, timp de cinci ani, studenta lui Ciucurencu şi a lui Corneliu Baba, pentru ca, după absolvire, în anul 1965, să rămână în Capitală, în preajma unor mari artişti plastici, care aveau să-i înrăurească devenirea.
Timp de cinci ani a lucrat în modestie, fără zarvă, însă temeinic, până a ajuns să dea chip uneia dintre operele sale fundamentale – 200 de mp de broderie pentru foaierul Teatrului de Stat din Tg. Mureş. A preferat să angajeze la această lucrare câteva zeci de femei din Vlăsineşti – fiecare având o frumoasă carte de vizită –, iar ca spaţiu de evaluare sala de sport a şcolii.
Pentru mine, revederea cu Aspazia Burduja, ajunsă deja, atunci, în anii ’70-’71 ai veacului trecut, o artistă recunoscută, a fost o revelaţie. M-a bucurat această revedere până la lacrimi, ştiind câte a îndurat şi nu-mi puteam stăpâni admiraţia pentru perseverenţa cu care şi-a diriguit ascensiunea până atunci, spre a-şi deschide drumul spre glorie.
Ne-am împărtăşit, în numeroasele noastre întâlniri din acel răstimp, amintiri, întâmplări, realizări şi eşecuri, gânduri sincere şi proiecte şi ne-am asumat declaraţii şi promisiuni, sperând că am redescoperit un numitor comun în spiritualitatea noastră, care să ne apropie mai mult în viitor. N-a fost să fie aşa. Au mai trecut zece ani, fără a ne vedea. Şi, în vara anului 1981, aflându-mă, împreună cu soţia, prin Bucureşti, la o plimbare pe aleile Parcului Herăstrău, ne-am trezit, deodată, cu cineva în spatele nostru acoperindu-ne ochii cu nişte pălmuţe moi şi plăcut parfumate şi, a joacă, rostind: ghici cine-i? Până nu ne-am văzut eliberaţi la ochi,
n-am putut şti că lângă noi era chiar Aspazia Burduja, însoţită de o tot atât de frumoasă şi elegantă domniţă. Am făcut cunoştinţă şi cu dumneaei şi ne-am desfătat împreună până mai târziu, timp în care am fost înştiinţaţi că, la Galeriile de artă ,,Eforie”, luni, 27 iulie 1981, orele 18, va avea loc venisajul expoziţiei Aspazia Burduja – tapiserie.
Ne-au fost înmânate invitaţia şi pliantul manifestării, având în sine trei fragmente din lucrările de tapiserie ale artistei (inserate în prezentul articol), câteva date biografice şi cuvântul criticului de artă Mariana Preutu, care urma să fie rostit la vernisaj, pe care îl reproducem în continuare:
,,Întâlniri expresive între geometria şi organicitatea naturii, tapiseriile Aspaziei Burduja sunt imagini pline de farmec, delicat şi stenic, creaţii care poartă în structura lor adâncă asprimiile şi energia unei străvechi civilizaţii.
Artista s-a adâncit în studiul unor pretenţioase tradiţii folclorice, s-a îndreptat spre izvoarele unei arhaice înţelepciuni pentru a se adânci în examenul propriilor posibilităţi de exprimare. Rostirea lor modernă alcătuieşte o urzeală prin care se reformulează, pentru privitorii contemporani, un ansamblu cu valori poematice. Un ansamblu care pune în valoare, uneori, elementarul, primordialul. Lucrări inspirate, de pildă, din pitoreştile jocuri cu măşti (atât de vii încă în creaţia folclorică actuală) conţin o pledoarie în cea mai bună tradiţie românească împotriva oricărei înstrăinări, pentru o continuă întoarcere spre sine, acasă.
Există o frumuseţe a tapiseriei Aspaziei Burduja, o frumuseţe a universului de imagini, a modalităţilor de expresie. O frumuseţe care, exploatând estetic inocenţa geniului arhaic, se află în consens cu datele originare ale propriei sensiblităţi artistice, capabile să emoţioneze, să convingă. O dovedeşte, de pildă, tapiseria de demensiuni monumentale care, în elegantul foaier al Teatrului de Stat din Târgu-Mureş atestă o analiză sensibilă şi lucidă a motivelor. Dincolo de armonie, sensibilă la o primă vedere transpare din această lucrare (ca şi din majoritatea creaţiilor de până acum ale artistei) capacitatea de a cuprinde un întreg în cerinţele lui fundamentale. Lucrarea de la Târgu-Mureş, de mare anvergură a concepţiei şi realizării, impunea acum câţiva ani un talent care se refuza falselor înnoiri, o artistă capabilă să exprime, folosind jocul urzeli şi al firului colorat, fine intuiţii, nuanţate sugestii
într-o imagine intens evocatoare.
Experienţa acumulată de-a lungul anilor i-au autorizat evoluţia, au făcut-o posibilă.
Atât în modul de tratare a fibrei textile cât şi în compoziţie regăsim soluţii tehnice şi morfologii cunoscute. Încorporate în imaginea artistică, ele sunt însă eliberate de efemerul limitativ, sunt subordonate fanteziei şi, cu deosebire, unui gen de reprezentare specific lumii simbolurilor.
Izvorând dintr-un fond arhaic, ele şi-au aflat în Aspazia Burduja o interpretă modernă.
Imaginea «Anotimpurilor» despinsă, de exemplu, din cele 12 tapiserii create pentru Ambasada Română din Atena, ca şi lucrările pe care artista le prezintă în această nouă expoziţie, dezvăluie, dincolo de armonia şi eleganţa desenului, de fineţea asociaţiilor cromatice, capacitatea artistei de a dezvălui o viaţă mai adâncă – aceea a energiilor latente conţinute de material. Există în lucrările ei, aşa după cum au observat până acum comentatorii, un dialog permanent între vitalitatea, energia expresiei şi tendinţa de ordonare, de echilibru, înţeleasă nu ca supunere canonică la legile geometriei ci ca modalitate de a unifica discursul plastic. Conştiinţa ardentă de explorator al formelor sparge însă mereu calmul artizanului serios, sever, care-şi gândeşte îndelung lucrările. Automatismul instinctiv al gustului artizanal şi-a pierdut sensul. În noul echilibru, numai gândirea creatoare şi-a aflat locul. Implicând sensul unei creşteri organice, caligrafia zveltă a lucrărilor de mici dimensiuni vertical spre lumină, dar şi densitatea, sensurile ponderii materiale pe care le aduc în imagine «măştile» păstrează înţelepciunea lucrului frumos făcut, contribuie nemijlocit la aceaste configurări autonome în care regăseşti, parcă, ceva din respiraţia ritmată, lăuntric tăinuită a naturii.
Căldura şi intensitatea cu care Aspazia Burduja ştie să-şi contureze temele are, în toate aceste lucrări, aceeaşi putere de iradiaţie poetică.”
A fost pentru noi o fericită ocazie şi o mare onoare să participăm la acel eveniment, alături de multe personalităţi din lumea artelor şi de alţi numeroşi admiratori ai distinsei artiste şi eram mândri că, într-un fel, Aspazia Burduja reprezenta şi meleagul nostru.
Cea care a văzut lumina zilei în oraşul Săveni (în anul 1939) şi a copilărit în satul meu, Vlăsineşti, avea la data aceea un palmares de invidiat:
— participase la expoziţii anuale şi bienale, în ţară, organizate de Uniunea Artiştilor Plastici, C.C.E.S.;
— … şi la expoziţii în străinătate – Polonia, U.R.S.S., Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria, Cehoslovacia;
— organizase expoziţii personale – la Suceava, Baia Mare, Bucureşti;
— realizase lucrări monumentale în foaierul Teatrului de Stat din Târgu-Mureş, 200 mp de broderie;
— lucrări monumentale la Ambasada Română din Grecia, la Atena, 10 tapiserii;
— şi numeroase lucrări în colecţii particulare, în ţară şi străinătate.
Şi seria succeselor marii artististe a continuat. Dar, după momentul de la Galeriile de artă ,,Eforie”, nu ne-am mai văzut.
Aveam să aflu de la fratele ei, Ionel, de la care am primit şi alte informaţii pe care le-am procesat în acest articol, că, în fatidica zi de 15 iulie 1984, Aspazia a fost victima unui cumplit accident de circulaţie, care i-a curmat viaţa: se îndrepta cu un taxi special destinat s-o ducă la Aeroport, cu multe lucrări de artă, inclusiv de-ale ei, pe care urma să le expună cu prilejul unei complexe manifestări cultural româneşti în Capitala Germaniei Răsăritene; aproape de Aeroportul Băneasa, maşina s-a izbit, cu partea dreaptă-faţă, atât de puternic de un stâlp de beton, încât artista, aflată pe scanul de lângă şofer, a murit pe loc. Ancheta care a urmat nu a elucidat cauza accidentului.
A fost înmormântată în cimitirul Ghencea, cu cele mai alese onoruri. A rămas opera ei nemuritoare, un nume între membrii Uniunii Artiştilor Plastici din România şi, nu în ultimul rând, un copil, Monica (Omescu), rod al conveţuirii sale cu scriitorul Corneliu Omescu, de care, după aproape două decenii de căsnicie, doar moartea a despărţit-o.
Au trecut 26 de ani de atunci, prilej pentru cei care au cunoscut-o şi preţuit-o să se reculeagă o clipă cu gândul la tot ce a însemnat Aspazia Burduja pentru cultura românească, … spre a-i fi mai dulce somnul.

Ca peste tot în lume, şi în ţara noastră, formele de relief, apele, localităţile poartă nume proprii, care, adesea, le caracterizează şi le exprimă particularităţile. Faptul este important pentru orientarea în teren, mai ales în zonele colinare, cum este şi aceasta, unde largul întinderii prezintă mai puţine elemente referenţiale.
Alte toponime vorbesc despre întâmplări şi fapte istorice, mai mult sau mai puţin vechi, mai mult sau mai puţin importante care s-au petrecut de-a lungul timpurilor şi au impresionat într-un chip oarecare sufletul oamenilor. „Tot felul de momente din viaţa colectivităţilor – istorice (în sens strict), sociale, economice, politice, psihologice găsesc ecou, adesea foarte prelungit, uneori permanent şi definitiv în toponimie.”1 Numeroase sunt, pretutindeni, în limbajul populaţiei rurale, şi toponimele formate de la numele unor proprietari de sate sau numai ai unor părţi de sat ori ai teritoriului satului, precum şi altele derivate de la numele diferitelor personaje care au jucat un oarecare rol în istoria modestă a satului; multe oglindesc schimbările profunde în raporturile de proprietate, foarte adesea, ca urmare a unor vânzări, a unor mezalianţe sau ca urmare a unor acte abuzive din partea puternicilor vremii. Subdiviziunile moşiei împărţite adaugă la vechiul nume pe acela al noului proprietar, spre a se deosebi astfel de celelalte părţi.
Asemenea circumstanţe şi-au pus amprenta asupra multor toponime încă din timpuri imemorabile, iar unele continuă, şi în prezent, să genereze noi nume, de locuri, mai ales. Este cazul numelor de loturi agricole, constituite în anii din urmă prin cumpărare sau arendare, al numelor de ferme de animale, asociaţii ori sedii patronale, care, de regulă, au preluat numele proprietarilor sau ale întreprinzătorilor.
Aşadar, numele de locuri pe care le constatăm la un moment dat nu au şi nici nu ar putea avea toate aceeaşi vârstă, de vreme ce ele sunt produsul unor condiţii istorice. În masa acestor nume apar mereu alţi termeni, aşa cum se petrec lucrurile în limbă.
Dar vechimea numelor topice poate fi, totuşi, determinată fie pe baza unor analize la care sunt supuse acestea, fie cu ajutorul datelor, atunci când ele apar în izvoare scrise. Studiile astfel întreprinse atestă, totodată, că cea mai bogată toponimie românească este formată pe baza apelativelor de origine latină, care întrece pe toate celelalte, în ordine, toponime formate pe baza apelativelor slave şi apoi toponime formate pe baza apelativelor de alte origini, mult mai reduse ca număr.
În prima categorie de nume topice de origine slavă, mai numeroasă, le aflăm pe cele formate pe baza unor apelative care sunt încă vii în limba română: dealul, podul, iazul, movila ş.a., termeni care s-au putut crea în răstimpul scurt după epoca în care limba autohtonilor din Dacia a primit influenţa slavă.2
Astfel de nume abundă chiar în toponimia acestei comune. Redăm câteva dintre acestea:
Dealul Budăilor: deal situat pe islazul din partea de est a satului Vlăsineşti, aproape de hotarul cu Hăneştii, orientat de la nord la sud, din care izvorăşte pârâul Budăi;
Dealul Steagului: deal lung, situat în partea de est a moşiei Vlăsineşti, orientat vest-sud-est, pe care se află Movila Steag Ciomag. Pe creasta lui este Drumul Steagului;
Dealul Coşare: deal mic, acoperit cu păşuni, situat în partea de sud a satului Vlăsineşti. Aici se aflau câteva coşare în care se depozitau produsele agricole de pe moşia boierului Nicu A. Stoianovici;
Dealu’ Avrămeni: teren arabil, în pantă, situat pe teritoriul satului Sârbi, orientat nord-vest-sud-est de-a lungul hotarului cu moşia Avrămeni;
Dealu’ Borolii: teren în pantă, pe teritoriul satului Sârbi, în hotar cu moşia satului Borolea (comuna Hăneşti);
Dealu’ Bodesei: teren arabil, în pantă, situat în partea de nord a moşiei Sârbi, de-a lungul hotarului cu teritoriul Bodesei (sat aparţinând oraşului Săveni);
Podul lui Creţu: pod mic, de lemn, peste râul Basia, pe drumul ce duce la Saivane. Are numele cetăţeanului care l-a construit;
Podul Tomoaiei (Podul Boingeanu): pod peste părâul Basia, la traversarea şoselei Vlăsineşti-Hăneşti. A luat, mai întâi, numele de la locuitoarea cea mai apropiată, Tomoaia, văduva lui Toma. După Tomoaia, s-a impus, treptat, numele altui locuitor, Boingeanu – pe care podul îl are în prezent;
Iazul Raicului: … în suprafaţă de 6 ha, pe moşia Vlăsineşti, în partea de sud a „Văii Raicului”, loc pe care, cu mulţi ani în urmă, a fost un iaz;
Iazul Nou: iaz, în suprafaţă de 10 ha, situat în partea de sud a satului Vlăsineşti, înnoit (reamenajat) în anii 1960-1961, de fostul C.A.P. Vlăsineşti;
Movila Steag Ciomag: … se află pe tarlaua numită „Steagul lui Ciomag”, aproape de hotarul cu moşia Hăneşti;
Movila Ursului: movilă situată aproape de hotarul cu teritoriul satului Ungureni. Numele ei s-a transmis şi lanului pe care se găseşte. (Se vorbeşte că pe aici s-ar fi oploşit, cândva, un urs rătăcit, care i-a impresionat pe oamenii de atunci);
Movila de pe 30: movilă în Lanul Steagului, în partea de est a satului Vlăsineşti, unde s-au dat câte 30 de prăjini de teren unor cetăţeni, la împroprietărirea din 1864;
Movila Raicului: movilă situată în tarlaua „Raicu”, pe moşia Vlăsineşti;
Movila Stoianovici: movilă situată în lanul „Steagul lui Stoian (-ovici)”. Aici se arbora steagul care indica proprietatea boierului Stoianovici.
Convieţuiesc cu acestea, aproximativ de tot atâta vreme, şi alte toponime minore, formate pe baza unor apelative de alte origini: vale, şes (lat); gârlă, humă (bg.); ţarină (ser.); pârâu (alb.) ş.a.:
Valea Axânciuc: vale mică, la ieşirea din sat, pe drumul Vlăsineşti-Săveni, având numele unui gospodar din această margine a localităţii;
Valea Odăii: teren arabil şi păşune, situat în partea de est a satului Sârbi;
Valea Bodesei: teren, pe teritoriul satului Sârbi, străbătut de pârâul Bodeasa;
Gârla Budăilor: ravenă provocată de scurgerea periodică a apelor din precipitaţii, pe partea de vest a dealului cu acelaşi nume;
Gârla Bodesei: teren degradat, aflat la marginea de est a satului Sârbi, străbătut de pârâul Bodeasa;
Gârla Cumpărăturii (Ciorilor): teren accidentat, aflat în marginea de vest a lanului „Cumpărătura”. Aici, toamna, se adunau multe ciori;
Humăria: loc, în partea de est a satului Vlăsineşti, de unde, cu ani în urmă, se scotea humă – o argilă de culoare gri, folosită pentru spoitul pereţilor;
Ţarină: teren arabil şi păşune, situat în marginea de est a satului Vlăsineşti (aproape);
Pârâul Basia: pârâu mic, pe teritoriul satului Vlăsineşti, care îşi adună apele din tarlaua „Sărături”, curge spre est, apoi, ajuns la marginea satului, coteşte spre nord, strecurându-se de-a lungul satului; traversează şesul şi se varsă în Başeu, în dreptul satului Bozieni. (Originea cuvântului „Basia” rămâne necunoscută);
Pârâul Budăi: … izvorăşte din „Dealul Budăi”, străbate, pe o distanţă de câteva sute de metri islazul, traversează şoseaua Vlăsineşti-Hăneşti, vărsându-se, apoi, în Iazul Hăneşti. Pe cursul lui, au fost instalate uluce – adăposturi pentru animale. („Budăi”: Trunchi scobit, întrebuinţat ca ghizd la fântână. – Din magh. bödön);
Pârâul Glodul Alb: îşi adună apele din lanul „Mihăluţ”, curge spre vest, părăseşte apoi teritoriul moşiei Vlăsineşti, urmându-şi cursul pe moşia Ştiubieni. Când scade debitul acestui pârâu, mâlul/glodul din albia lui ia culoarea sării, albindu-se. („Glod”: noroi – din magh. „galad”; rus „gluda”);
Pârâul Bodeasa: izvorăşte din teritoriul satului Puţureni (comuna Coţuşca), străbate şesul satului Bodeasa (aparţinând oraşului Săveni), căruia i-a şi împrumutat numele, străbate, apoi, moşia satului Sârbi, până la intrarea în satul Miron Costin, unde se varsă în Başeu.
Dar, oricare ar fi originea diferitelor nume de locuri, cea mai mare parte a acestora au punctul de plecare în forma, aşezarea şi alte însuşiri ale lor, precum şi numele unor persoane care s-au afirmat, în vreun fel, în viaţa fiecărui sat, în parte. Sunt elocvente, în acest sens, toponimele la a căror apariţie o contribuţie deosebită şi-a adus-o mentalitatea practică a locuitorilor, care au căutat să-şi reprezinte cât mai corect şi concret noţiunile întâlnite arareori sau în viaţa de fiecare zi,3 precum:
La Bordei: loc situat pe islazul Vlăsineşti, în partea de est a satului. Aici a fost un bordei în care a locuit, mulţi ani, un bătrân, Dumitru Hacman, păstorul turmei de tineret bovin a boierului. În prezent, se păstrează doar numele acelui adăpost. (Etimologie necunoscută);
Odaia Ciomag: teren arabil, aflat în hotarul de sud al satului Vlăsineşti cu moşiile Dângeni şi Ungureni. Aici îşi avea boierul Garabet Ciomag grajdurile pentru animalele de muncă, magazii pentru unelte, fânăria ş.a. şi tot aici locuiau slujbaşii acestui sector al moşiei;
Steagul Ciomag: teren arabil, situat în partea de est a satului Vlăsineşti. A luat numele de la steagul ce se arbora pe movila din marginea de nord-est a acestui teren, care delimita proprietatea lui Ciomag;
Lanul Casian (Coşare Stoianovici): teren arabil, situat în partea de sud-vest a moşiei Vlăsineşti, unde se aflau coşarele în care se depozitau cerealele proprietarului moşiei, Stoianovici, şi locuinţa unui slujbaş, pe nume Casian;
La Calancea: loc în partea de sud a moşiei Vlăsineşti, pe marginea drumului de câmp Vlăsineşti-Dângeni, unde a fost, multă vreme gospodăria cetăţeanului Petru Calancea;
Lanul Cumpărăturii: teren arabil, aflat în sud-vestul moşiei Vlăsineşti, rămas, după expropierea din 1921-1922, în proprietatea lui Garabet Ciomag şi, apoi, vândut, în 1926, sătenilor (care l-au „cumpărat”);
Calul Alb: teren arabil, de factură argiloasă aflat în partea de sud a moşiei Vlăsineşti. (Nu se ştie de ce poartă acest nume.);
La Cimitir: teren aflat la marginea de sud-vest a satului Vlăsineşti, zonă în care se găseşte şi cimitirul;
În Clin: teren arabil, cuprins între pârâul Basia şi „Dealul Ciritei”, de forma unei fâşii (clin);
La Cătină: fâşie îngustă de teren, pe marginea de sud-vest a satului Vlăsineşti, unde creşte multă cătină, dăinuind încă de când a fost plantată pe şanţul ce despărţea vatra satului de proprietatea boierului;
La Ciritei: teren arabil, denivelat, situat în partea de vest a satului Vlăsineşti. Mai de mult, o mare parte a acestui teren era acoperită cu diferiţi arbuşti, care, în vremea din urmă, au fost defrişaţi;
Coasta Popii: teren arabil, înclinat, situat în partea de sud-est a satului Vlăsineşti, cândva proprietatea bisericii, administrat de preot (popă);
Moara Cojocaru: locul unde a fost prima moară pe teritoriul satului Vlăsineşti, situat în partea de est a satului, la cca. 500 de metri distanţă de acesta. I-a rămas numele fostului proprietar, Dumitru Cojocaru;
Drumul La Saivane: … porneşte de la Podul lui Creţu şi continuă până la saivanele fostului C.A.P. Vlăsineşti. (Aici au fost şi saivanele/iernaticele boierului N. Stoianovici);
Drumul Raicului: drum care străbate Valea Raicului – în partea de sud-est a satului Vlăsineşti – şi trece, apoi, pe teritoriul comunei Dângeni;
Drumul La Livadă: … porneşte din drumul Vlăsineşti-Dângeni, continuă la est spre Drumul Raicului, până la locul unde a fost livada boierului Garabet Ciomag;
Fântâna Şoldana: fântână veche, situată pe islazul „Mihăluţ”, la sud de locul numit „Calul Alb”. Este posibil ca numele ei să vină de la numele unei femei pe cheltuiala căreia a fost făcută;
Fântâna Zamfir: fântână aflată la marginea de vest a Lanului Cumpărăturii, păstrând numele proprietarului terenului pe care a fost construită;
Glodul Alb: locul unde se află podul şi valea podului „Glodului Alb”, menţionată în Uricul de la Petru Rareş, la 11 aprilie 1546;
Hăţaş: drum râpos pe care merg vitele către imaşul de la „Negruţ”, care porneşte din partea de sud-est a moşiei Vlăsineşti, trece peste pârâul Basia şi continuă printre lanurile „Steag Stoian” şi „La Duzi”, până la hotarul acestora cu imaşul de la „Negruţ”;
Lanul Fânaţului: teren arabil şi păşune, situat în partea de sud a satului Vlăsineşti, folosit, preponderent, ca fâneaţă;
Lanul Islaz: teren situat în partea de sud-est a satului Vlăsineşti, de-a lungul căruia se întinde până la hotarul cu moşia Hăneşti;
Lănuţ: teren arabil situat în partea de sud-est a satului, pe partea stângă a drumului din câmp, Vlăsineşti-Dângeni, cel mai mic lan de pe moşia Vlăsineşti;
Lanul Negruţ (Prisacă): teren arabil şi păşune, situat în partea de sud-est a satului Vlăsineşti, unde se afla prisaca boierului Stoianovici, pe prisecar îl chema Negruţ;
Raicu: teren situat în partea de sud-est a moşiei Vlăsineşti, care se întinde până la hotarul cu moşia Dângeni. (Etimologie necunoscută);
La Rateş (La Ratoş): loc situat la marginea de vest a teritoriului satului Vlăsineşti, la întâlnirea drumului Vlăsineşti-Săveni cu drumul Săveni-Botoşani. Aici a fost cândva un han mare, un rateş. (Crâşmă şi adăpost: han);
La Ţugui: teren aflat în sudul satului Vlăsineşti, unde şi-a avut gospodărie un binecunoscut locuitor, Ţugui, slujbaş al boierului Nicu A. Stoianovici;
Fundul Bodesei: teren arabil situat pe teritoriul satului Sârbi, în hotar cu moşiile Avrămeni şi Bodeasa;
La Roată: loc, pe teritoriul Sârbi, la marginea de nord-vest a iazului Hăneşti, unde, multă vreme, a fost grădină de legume care se iriga cu apă scoasă din iaz cu ajutorul unei roţi cu cupe, acţionată mecanic şi manual;
La Şipot: loc, pe teritoriul satului Sârbi, situat la nord de fântâna lui Stoian, unde a fost amenajat un şipot cu apă foarte bună (cf. bg. şipot: „murmur”);
La Tăpşan: teren arabil şi păşune, de forma unui podiş, situat la sud-estul teritoriului Sârbi, în dreapta pârâului Bodeasa;
Lanu’ Clin: teren arabil, de forma unui triunghi, situat în partea de nord a teritoriului Sârbi;
La Porcărie: teren arabil, situat în partea de est a teritoriului Sârbi, unde a funcţionat o mare crescătorie de porci a proprietarului Pillat;
La Cişmea/Cişmeaua: amenajare situată în partea de vest a satului Vlăsineşti, unde apa, captată în câteva puţuri bine protejate, aflate mai sus, după calea ferată, ajunge, printr-o instalaţie de aducţiune, la capătul căreia este adăugată o ţeavă metalică prin care apa curge fără întrerupere, menţinând, mereu plin, un uluc de beton, din care se adaugă animalele. Aici este cea mai bună apă din sat.
Într-un testament (legalizat) al locuitorului Dumitru Butnariuc, din Vlăsineşti, datat 14 ian. 1913, printre altele, este stipulată ,,obligaţia fiului său Costache D. Butnariuc şi a nepoatei sale. Floarea C. Clapon (fiica defunctului Mihai D. Butnariuc – alt fiu al testamentarului) de a îngriji cişmeau ce am (a) făcut-o la locul numit ,,În capătul ţarinei”, de la marginea satului Vlăsineşti.”
Cetăţeanul Neculai Velniciuc, care s-a născut (în 1921) şi a copilărit în preajma acestui loc, completează informaţia de mai sus cu o legenda despre bisericuţa care a existat, până nu de mult, alături de cişmea. Cică, pe vremea bunicului său…, un jandarm escorta un arestat. Erau pe câmp. Arestatul a reuşit să scape de sub escortă şi s-a ascuns într-un lan cu floarea-soarelui. A fost urmărit şi, la ieşirea din lan, jandarmul l-a împuşcat. Chinuit de păcatul pe care l-a săvârşit, jandarmul a construit o bisericuţă, chiar pe locul unde victima şi-a dat sufletul. De atunci, apa care venea printr-o conductă de ceramică din trei fântâniţe săpate de neamul Butnăricenilor, în grădina lui Petrea Velniciuc, trecea şi pe sub acel mic lăcaş, în care se aflau câteva iconiţe, o măsuţă şi un sfeşnic cu lumânări mereu arzând. Cei care ăşi potoleau setea aici sau îşi adăpau animalele la ulucul instalat de aceiaşi oameni de bine, făceau semnul sfintei cruci, mulţumindu-i lui Dumnezeu că le-a dat gândul şi puterea de a face această pomană semenilor lor.
Petrea C. Butnariuc a îngrijit bisericuţa şi cişmeaua până la trecerea sa în nefiinţă. Au urmat câţiva ani în care aceste amenajări au fost neglijate. Bisericuţa s-a autodemolat, cişmeaua ajunsese nefuncţională, iar terenul din preajmă s-a împărăginit. Această stare a durat până prin anii 1975, când consăteanul nostru, Costică Şuba (omul care a făcut multe fapte caritabile în viaţa sa) a refăcut, pe proprie cheltuială, întreaga reţea de aducţiune a apei, prelungind-o până la stradă, a împrejmuit terenul, a construit locaşul din imagine, înzestrându-l cu câteva obiecte de mobilier, icoane, sfeşnic ş.a. – un interior care inspiră smerenie – şi a amenajat un părculeţ cu pomi şi arbuşti, cu mese, bănci şi umbrare, un confortabil loc de popas, mulţi ani recunoscut „domeniu public”.
După 1989, terenul respectiv a fost revendicat de moştenitori (o dispută care încă nu s-a sfârşit), iar părculeţul a fost devastat. Cişmeaua, însă, a rămas.4
Am preferat ca, tocmai acum, să supun atenţiei cititorilor alţi câţiva termeni din toponimia majoră a comunei, nu pentru că aceasta este mai redusă faţă de toponimia minoră, ci, dimpotrivă, pentru a le oferi, la finalul lecturii, plăcerea de a face cunoştinţă cu numele satelor din acest teritoriu, cele mai însemnate toponime pentru păstrarea legăturii noastre cu istoria, cu strămoşii şi a imaginii vechimii şi permanenţei noastre pe aceste planuri :
Vlăsineşti: numele satului (reşedinţă de comună), menţionat în Uricul de la Ştefan Voievod, la 20 iunie 1446, prezentat ca act de atestare a localităţii.
După părerea istoricilor, este un toponim derivat de la antroponimul „Vlaşin”, desemnând o familie de vechi boieri moldoveni.5
Victor Tufescu este de părere că numele satului provine de la o „vlăsie” care a existat în această zonă. Este singura localitate din ţară cu acest nume;
Sârbi: sat, în comuna Vlăsineşti. Denumirea veche: Sârba. Menţiune documentară: 3 sept. 1603; H. 1835, D.I.R., A. Moldova, XVII, V.I., p. 115; C.C. Giurescu, P.R., p. 229.6
Miron Costin: sat, în comuna Vlăsineşti, înfiinţat în urma împroprietăririi din 1921, când o parte din locuitorii satului Sârbi s-au mutat în câmp, unde au primit pământ, întemeindu-şi case. A luat numele cronicarului Miron Costin, sugerat de faptul că una din fetele Toma Cantacuzino, care a fost stăpân pe moşia Sârbi, s-a cunoscut cu fratele mai puţin cunoscut al cronicarului Velicio Costin (devenit, astfel, şi el stăpân pe această moşie);7
Vlăsineştii Noi: un grup de 73 de case, peste pârâul Basia, în partea de sud a satului Vlăsineşti, unde, la împroprietărirea din 1921, tot atâtea familii au primit câte 15 ari de teren pe care şi-au întemeiat gospodării. După 1968, Legea sistematizării i-a constrâns pe locuitorii de aici să se mute în satul vechi (Vlăsineşti) şi, astfel, în câţiva ani acest sat s-a dezafectat.8
Evităm să ne referim explicit şi la cele 11 aşezări menţionate în documentele din perioadele medievală şi modernă, dar ulterior dispărute de pe teritoriul actual al comunei (Budeşti/Bodeşti, Iugani, Petinea, Logofeteni, Iteşti, Giurgeşti, Brănişteri, Clucereşti, Dâneşti, Dreslivele şi Brâneşti), deoarece niciuna nu se mai regăseşte în toponimia actuală.
Fără pretenţia de a fi reuşit, nici pe departe, să realizez un studiu complet asupra temei propuse, voi primi, cu recunoştinţă, aprecierile celor care vor găsi în textul de faţă acele crâmpeie din arhiva nescrisă a meleagului vlăsineştean, mărturii din viaţa înaintaşilor mei, a căror importanţă n-a putut fi atenuată de vreme.

BIBLIOGRAFIE:

1. Iorgu Iordan, Toponimia românească, Bucureşti, 1963, p. 2,3
2. Gheorghe Burac, Toponimia comunei Avrămeni (Lucrare de diplomă), 1976, p. 25
3. Ibidem, p. 28
4. Gheorghe Burac (şi colaboratori), Monografia comunei Vlăsineşti, Ed. Agata, Botoşani, 2005, p. 47-53
5. Mihai Costăchescu, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare (1438-1456), Iaşi, 1932, p. 259-266
6. D.I.R., A. Moldova, XVII, V. I., p. 115; C.C. Giurescu, P.R., p. 229
7.Gheorghe Burac (şi colaboratori), op.cit., p. 47
8. Idem