din volumul în pregătire „Rugă ultimului poem”

‘ ‘ Azi nu-i voi da cu piciorul fericirii
azi nu-i voi da cu piciorul fericirii
este prea frumoasă prea sinceră
îmi seamănă prea mult
în gândire şi gesturi
nu mi-a greşit cu nimic
m-a iubit aşa cum sunt
a vrut să fie doar a mea şi atât

îmi strâng fericirea la piept
îi ascult vorbele calde şi inima ei
cum bate numai şi numai pentru mine
îmi ajunge cât am fost pasăre călătoare
cu lacrimi de soare
însingurat în apus

iubind fericirea am înblânzit
până şi moartea
pisica neagră ce împinge ghemul
de lână albastră prin univers

azi nu-i voi da cu piciorul fericirii
nici mâine nici poimâine
nicicând

‘ ‘ N-aş vrea să ştii
n-aş vrea să ştii ce este acum în sufletul meu
o lacrimă este de ajuns să distrugă
un castel de nisip
n-aş vrea să ştii că icar este zborul
frântprescurtat
al primului meu arhetip

am renunţat la tot pentru tine
n-am în bagaje
decât dor de iubire
şi nişte bandajehârtii
am renunţat la o lume mai bună
întorcându-mi obrazul
celor care vor scuipa
şi repetat vor lovi

n-aş vrea să ştii că îmi pot pierde puterea
de a lupta de a crede şi de a trăi
n-aş vrea să ştii şi totuşi
îţi spun toate acestea
nu sunt omul de piatră
sau prefăcutul
care te poate minţi

‘ ‘ Din prea multă iubire
ieri o femeie mi-a spus că am două defecte
îndeajuns cât să rupă vraja unui cântec
sau a unei poveşti
dintr-o dată mi-am dat seama că am numeroase defecte
de care uiţi atunci când eşti iubit şi iubeşti

întrebările au început să curgă să curgă
de ce sunt aşa şi nu altfel?
oare toţi gândesc la fel despre mine?
oare trebuie să mă schimb
pentru a fi pe placul cuiva?
oare ce este rău şi ce este bine?

m-am întrebat şi m-am tot întrebat
ceva a început să mă doară
ceva a început să plângă-n surdină
singurătatea începuse să nască monştri
la capătul tunelului pâlpâia o lumină

primul meu defect era că sunt om şi iubesc
al doilea că iubesc prea mult
şi trăiesc

‘ ‘ Harachiri cu săgeata lui Cupidon
toate drumurile duc la tine
acesta este destinul şi totuşi
mulţi au spus că este prea frumos
pentru a fi adevărat

astfel apar primele întrebări
primele supoziţii
şi nu mai sunt sigur dacă totul
este o minciună inventată de alţii
sau de propria mea îndoială
aduceţi-mi o dovadă un cuvânt orice
aş vrea să ştiu pe cine trebuie
să ucid cu sânge rece
să mă eliberez de spaima eşecului

inima strigă se bate cu pumnii în piept
îşi rupe cămaşa îşi face harachiri
cu săgeata lui Cupidon
inima asta îmi aparţine
sau este o pasăre care a migrat
din paradisul placentei în infernul
cald al cărnii mele irepetabile
mamă de ce m-ai născut
înainte de sfârşitul tuturor dorinţelor

poate că un test va face diferenţa mi-am spus
să fiu altcineva să fiu glacial
să privesc totul din exterior ca un judecător
dar testele sunt menite să distrugă încrederea
iubirea nu are nevoie de teste ci de fapte
şi singurul lucru care ne ţine împreună
este că tu eşti patria cuvintelor mele
şi dorinţa pe care mi-am pus-o cândva
să exişti draga mea Nicoleta

Dumnezeu ne dă dar nu ne bagă şi-n sac
în care sac mă întreb în cel al lacrimilor
nu sunt decât suferinţe
în buzunare doar chei de deschis uşile
bordelului cotidian
iubirea este un sac fără fund
în care ne aruncăm speranţele
ca pe nişte haine murdare
sperând mai apoi să ne crească
pene de înger
să fim fericiţi fredonând cântece
de amăgit nemurirea

‘ ‘ Iubirea ne execută silit
sunt oameni care flirtează toată viaţa
şi oameni care iubesc toată viaţa
unii sunt mereu cu zâmbetul pe buze
ceilalţi cu misterul în tăceri şi priviri
eu am ales sa fiu poet
modelându-mi cuvintele sincere
pe sufletul celor care mai cred în miracole
fără să cer nimănui nimic în schimb

în lumea în care trăiesc
dezinteresul şi tăcerea ruinează prezentul
câţi îşi mai amintesc
de clipele frumoase petrecute împreună
câţi mai au dragoste de oferit
la cumpăna dintre ani
şi câţi se joacă de-a iubirea
executând silit victimele
focurilor sacre

ferice de cei ce sunt profeţi
în această lume de orbi
ferice de cei ce depăşesc bariera
propriului eu şi cred
în înţelepciunea de pe urmă
să fim ca ei
să nu ajungem iubiri şi praf
pe catafalcuri

‘ ‘ Moment de admiraţie în faţa frumuseţii
chiar dacă timpul se strecoară
ca un hoţ viclean
printre oameni
furând zâmbete şi fericire
tu vei rămâne mereu în sufletul meu
ca o adiere de mare
într-o livadă de portocali înfloriţi

chiar dacă timpul şterge cu nori
toate drumurile cerului
tu vei rămâne mereu firul invizibil
pe care sufletul meu urcă
precum un paing
să-şi coasă pânza
în colţul lunii

chiar dacă timpul mă priveşte
cu ochi de piatră
şi îmi cere cu dobândă
uitarea
pentru fiecare moment de admiraţie
în faţa frumuseţii tale
tu vei rămâne mereu
odiseea mea interioară
şi rugăciunea eternă
de mulţumire

‘ ‘ Patria în care mă întorc
fără să fie mai mare de un chip de om
patria în care mă întorc este pământul făgăduinţei
apa vie şi izvorul tuturor
raţiunilor umane

Sfinxul a clipit şi am înţeles că sunt Sfinxul
un monstru obligat să-şi părăsească
propriul mit atras
de cea mai mare enigmă

vorbesc cu patria în gând
şi zâmbetul ei dă în spic peste mări şi ţări
patria în care mă întorc
este femeia pe care o iubesc

                 În exil… mai toţi emigranţii aleargă după prosperitate şi prea puţini se gândesc la viaţa artistică şi spirituală. În America de Nord, de exemplu, capitalismul te obligă la transformări majore, sfârşind prin a te corupe. Sistemul social-economic te asimilează, iar dacă vrei să fii sau să rămâi poet, o specie rară pe acest continent (comparativ cu miile de creatori din România), de cele mai multe ori trebuie să evadezi din prezent şi să călătoreşti departe, în lumea nostalgiilor, sau altundeva, într-o lume imaginară. Totuşi, Lia Ruse, o autoare prea puţin cunoscută în diaspora canadiană, poate datorită discreţiei cu care abordează librăriile şi publicul cititor, a găsit formula împăcării trecutului cu a prezentului, printr-o poezie plină de candoare şi optimism.
                În anul 2011, autoarea desăvârşeşte „A treisprezecea carte”, un volum antologic, publicat la editura ARGEŞ PRESS, şi care cuprinde aproape două sute de poezii. Prefaţa cărţii este semnată de Mihai Golescu, postfeţele de Adrian Erbiceanu şi Ortansa Tudor, iar recenziile din interior (am fi preferat să fie inserate la sfârşitul cărţii) aparţin profesorului Nicolae Spinei, criticului Sergiu I. Nicolaescu şi, din nou, lui Adrian Erbiceanu şi Ortansei Tudor. De altfel, esenţa acestui volum şi personalitatea Liei Ruse sunt bine punctate de Mihai Golescu în prefaţă şi pe coperta a patra, nelăsând loc niciunei confuzii: „Mai relevant mi se pare că suava fiinţă feminină şi-a extras seva lirică din pământul cultural al Argeşului, în special din spaţiul spiritual de la Teiu, acolo unde s-a născut şi Vladimir Streinu, sevă care a urcat prin tija timpului şi a crinului poetic ca să alimenteze şi să contureze pregnant o personalitate artistică, mai întâi aici, în România, apoi în Canada, unde a emigrat şi unde a continuat să transfigureze şi distileze trăiri, sentimente, atitudini, idei, regrete şi entuziasme, nostalgii şi recurenţe, imagini şi amintiri, toate topite în creuzetul unui joc secund numit artă poetică şi concretizat în florilegii lirice.”
                „A treisprezecea carte” cuprinde poezii din volumele „Freamăt de mai în colorit de toamnă” – Editura Basarab I, Curtea de Argeş, 1994, „Aerul din preajmă” – Editura EXAX, Piteşti, 1995, „Picturi sonore” – Editura TIP – NASTE, Piteşti, 1996, „Lumi străvezii” – Editura Zodia Fecioarei, Piteşti, 2000, „Sculpturi în aripa timpului” – Editura Lilion Ruse, Montréal, 2001, „Lumini suave” – Editura Lilion Ruse, Montréal, 2005, „La poarta unui anotimp” – Editura Lilion Ruse, Montréal, 2006, „Desprinderi” – Editura Lilion Ruse, Montréal, 2007, „Clipe sprijinite-n gânduri” – Editura Lilion Ruse, Montréal, 2008, „Scânteieri în oglinzi” – Editura ASLRQ, Montréal, 2009, „Reflectări” – Editura ASLRQ, Montréal, 2010 şi „Arcada timpului” – Editura ASLRQ, Montréal, 2011.
                Lia Ruse este devotată în primului rând versului clasic, fiind pasionată de sonet sau rondel, dar are curajul să versifice şi în stil liber, mizând pe muzicalitate interioară şi rime la distanţă, poeziile producând la citire adevărate reverberaţii. Efectele acustice şi elementele simboliste din natură, mai ales când sunt evidenţiate anotimpurile, se susţin reciproc, se îmbină armonios, dovedind măiestria autoarei de a prezenta un cadru fermecător şi de a transmite un refren mângâiat pe corzile inimii.
                Lirica feminină a Liei Ruse, fără incizii dureroase în umbrarele conştiinţei, are acea menire de a ne prezenta lumea  dintr-o perspectivă pe care mulţi o ignoră, nemaifiind capabili să aprecieze frumosul şi puritatea din jur. Tocmai de aceea avem nevoie de astfel de autori care ne redeschid porţile percepţiei şi ne îndeamnă la iubire neţărmurită. Dar să nu credem că lirismul Liei Ruse este numai roz-bombon. Uneori are un „Vuiet de singurătate”, (pag. 13) amintindu-ne că viaţa este ca un zbor neîntrerupt în clepsidra astrală (superbă metaforă): „Zboruri ne-ntrerupte în clepsidra astrală… / Cu puf de sălcioară însăilat în vânt / Se scurge martie, în larmă ancestrală / În jocuri vegetale, iar picurând pământ… // Acum, când izbucnesc clipe-mperecheate / Când orbita zilei în sine dospeşte, / Eu mă opresc în vuiet de singurătate / Să lipesc trecutul, pe golul care creşte!”
                Cu alte cuvinte, poezia Liei Ruse merită să fie citită şi apreciată. Din păcate, soarta poeţilor este una tristă, ei ajungând să-şi distribuie singuri cărţile, chiar să le ofere pe nimic uneori, fără ca efortul lor să fie apreciat aşa cum trebuie, măcar din respect, printr-o simplă lectură. Câte comori există prin biblioteci fără ca să ştim de ele?
                Se spune că norocul ţi-l faci cu mâna ta. Poezia o faci însă cu inima, mâna fiind doar o prelungire a dragostei şi a suferinţei, iar ochii celorlalţi o reîntoarcere la divinitate şi originea cuvântului. Chiar dacă omenirea se duce de râpă, norocul nostru este… că mai există poeţii!

 3 decembrie 2011

Despre o carte poţi scrie în nenumărate feluri. Dar când te afli într-un câmp de maci, ca o lacrimă într-o mare de iubire, nu poţi scrie decât cu sufletul. Mai ales că volumul „Când macii au înflorit”, publicat în anul 2011 la Editura PIM din Iaşi, este dedicat unei fiinţe care s-a grăbit să ne părăsească în pragul vârstei de 20 de ani: Teodora Mareş din Piatra Neamţ.

Cum se întâmplă frecvent, din motive ştiute doar de marele creator al universului, oamenii cei mai buni, cei mai puri, trebuie să sufere cel mai mult, ca şi cum numai bunătatea şi puritatea lor mai pot salva lumea de la distrugere. Un sacrificiu plătit, în modul cel mai tragic cu putinţă, cu preţul vieţii.

Cine a fost Teodora Mareş? O tânără deosebit de talentată şi înzestrată cu har, ale cărei picturi şi vorbe pline de înţelepciune şi iubire ne-au umplut fiinţa de bucurie şi fascinaţie. Acum, privind în urmă trecerea acestui grăunte de lumină prin clepsidra obscură a timpului, ne întrebăm: s-a meritat, va înţelege cineva ceva?

Iulia Bostan încearcă să ne răspundă la aceste întrebări printr-un  mănunchi de poezii în proză însângerate de cele 39 de picturi ale regretatei sale nepoate, Teodora. Titlurile vorbesc de la sine: „Poem fără cuvinte”, „Mă cheamă Toda Maci-le”, „Rugăciune”, „Călător prin ploaie”, „Vis de fluture”, „S-a născut vara…”, „Reflecţii pe margine de gând”.

Pentru o debuantă, aceste bijuterii sentimentale au şi o frumoasă şi valoroasă expresie artistică, de multe ori atenţia fiindu-ne reţinută de adevărate definiţii cu valoare de aforism: „pictura e o poartă de întoarcere în paradisul pe care doar cu ochii sufletului îl poţi vedea”; „fiecare moment este o răscruce, trebuie să ai capacitatea să continui drumul, să nu renunţi, să te reinventezi”; „fiecare dintre noi avem în calendarul amintirilor picături de ploaie”; „un fluture se aşază pe umărul meu şi parcă îmi zâmbeşte… ştiu atunci că nu sunt singură şi că în fiecare zi ce ne-a mai rămas, un fluture născut din suflet va veghea asupra noastră”; „simfonia tăcerii: sunetul ploii pierdut în noapte”; „cel mai greu verb de conjugat: a trăi”; „raiul e lumina de la periferia timpului nostru”; „timpul ne înapoiază ce am pierdut prin înţelepciune şi amintiri” etc.   

La final, mesajul Teodorei, desprins din catapeteasma luminii, vine să ne zidească pe retină următoarea pildă: „Acum ştiu ce contează cel mai mult în viaţă şi, rostul lucrurilor, nimic nu e o întâmplare… Mai devreme sau mai târziu trebuie să ni se întâmple ceva pentru a ne da seama cine suntem cu adevărat şi ce dorim de la viaţă. Mai ştiu un lucru: Dumnezeu îi încearcă pe cei care sunt puternici şi capabili să treacă prin aşa ceva. Niciodată nu mă voi ruga la Dumnezeu să se întâmple precum voinţei mele, pentru că tot cum trebuie să se întâmple, cum vrea Dumnezeu, e mai bine pentru mine, pentru toţi… aşa că de acum înainte mă voi ruga să se întâmple aşa cum trebuie să se întâmple, pentru că va fi mai bine decât mă aştept eu… Ştiu cum trebuie să gândesc şi cum trebuie să fiu de acum înainte în viaţă. La un moment dat m-am trezit şi mi-am zis că trebuie să lucrez cu mine şi să îmi zic în fiecare seară că sunt sănătoasă, crezând asta cu adevărat. Să nu fiu descurajată în nici o privinţă. Eu cred că dacă îţi doreşti ceva cu adevărat şi ceri acea dorinţă de la Univers în fiecare zi, toate energiile pozitive îţi vor îndeplini dorinţa atunci când te aştepţi cel mai puţin. Şi important e să crezi, să nu îţi pierzi niciodată credinţa nici în Dumnezeu şi nici în tine. În fiecare zi e ceva nou, cât de mărunt ar fi acel lucru… Şi indiferent de probleme, mereu trebuie să zici că viaţa e frumoasă şi satisfăcătoare. Totul e spre bine, aşa simt. O să se rezolve şi de data aceasta. Eu tot optimistă sunt şi nu m-a deprimat situaţia. Mai ales când ai atâtea persoane lângă tine care îţi vor binele…” (Teodora)

Ionuţ Caragea, 24 septembrie 2011, Montréal.

Mâncătorii de visuri

Trăim într-o lume de minuni banale
în care răul devine credinţa cea mai de preţ
şi te întrebi de ce strig?

Trezeşte-te copile de nisip,
îţi dăruiesc suflet de cuarţ
făurit de inima mea, încă nestinsă
de vânturile dorului!

Te-aştept la statuia ce-şi plânge speranţa
în fântâna dorinţelor,
numai acolo
oamenii sunt fără măşti,
o mie de ochi nemişcaţi
în o mie şi una de nopţi.

Mă rog pentru picăturile de ploaie
rătăcite pe dunele albastre,
rămăşiţe uscate de mirodenie pământie
ascund seminţe însetate de iubire.

În depărtare aud cântecul fantomatic al nibelungilor,
Odin încă-şi mai cheamă bravii luptători.
Bătrâne,
viermii ne surpă vieţile,
suntem marionetele războiului in vitro,
sclavii propriului nostru coşmar.

Azi curcubeul este ucis de zeul smog,
Valhalla a fost înghiţită de mâncătorii de visuri
ce-şi slăvesc prezentul putred
pe aleea celebrităţilor,
alte stele răsar,
cerul îl ating cu mâna
zeii de râncedă carne.

Trăim într-o lume de minuni banale
în care binele este privit cu răutate şi dispreţ
şi te întrebi de ce n-adorm?
Mâine o să-l clonăm pe Iisus,
îl vom ucide a doua oară,
cu nepăsare, cu ignoranţă,
cu sânge rece,
îl vom îngropa de viu,
astfel nu ne va mai orbi
lumina de Paşte.

Poimâine vom inventa maşina timpului,
vom fugi în viitorul extatic,
acolo unde clepsidrele
sunt goale.

Îmi vine să mă arunc cu braţele deschise
în somnul adânc,
dar mâncătorii de visuri mă opresc
şi scriu.

Vânzătorii de iluzii
 
trăim într-o lume plină de adevăruri chinuitoare
în care singura-alinare este o fiolă de morfină
iubita mea seringă înţeapă înc-o dată-n venă
mi-au ajuns bătăile inimii
un stereotip de pickhammere

lacrimile sufletului învelite într-un ambalaj de cuvinte
îţi sărută tălpile poate vei prinde aripi
trezeşte-te copile vin mamele călătoare
purtând în ciocul lor un nou născut
micul Mesia adus de Sfânta Barză

plouă cu soare toate speranţele vor înmuguri
îmi plac culorile curcubeului şi ochii tăi verzi
până când vine toamna şi cade prima brumă
pe straturi de-amintiri privirile mă-ngheaţă

să nu crezi niciodată în Moş Crăciun
un tip lunatic ca şi îndrăgostitul ce-a visat
în nopţi cu lună plină la lunile de miere

stau şi mă întreb
de ce mi-au dat din biberon lapte praf
vacile astea ce şi-au dorit să fie libere de turmă
oare câţi oameni sunt sufocaţi zilnic
de un prezervativ?

îmi plac filmele
sunt atât de reale
iar au scris în ziar o minciună
tirajele cresc
îmi plac povestirile de dragoste
şi totul despre sex
personajele nu se plictisesc niciodată
te ţin cu sufletul la gură
ca-ntâiul deget din care ne-am hrănit
singura realitate din universul acesta circumscris

Babylon

tragedia veritabilă a omului contemporan
este discreditarea tragicului prin indiferenţă
veritabilă de asemenea
este combinaţia dintre nevoie şi insuficienţă
soluţia mereu omnipotentă
este virulenţa
în ecuaţia determinismului
valenţa
creează nonvalori
căutătorii de comori
descoperă incompetenţa

certitudinea infailibilă a sufletelor noastre ruginite
este colecţia de vise necitite
preludiul este salvarea unei lumi inerte
doar morţile sunt certe
şi grăbite

incoerent
omul se zbate în angoasa cuaternară
evoluţia pe scara degradării este inerentă
relativitatea ne înconjoară
doar decăderea-i soluţia stringentă

ne contemplăm perfecţiunea
în oglinzi opace
şi răsărim cu toţii după ploaie
în cursa vieţii
umbra ne întrece
în spate nu rămân decât gunoaie

ne căţărăm pe vârfuri de iluzii
păşim pe trepte de noroi
ne pierdem vieţile-n confuzii
noi am uitat cum să murim eroi

tot ce-am rămas sunt frunze şi strigoi
 

Colocataire avec Satan

înconjurat de libertate
iubeşti nespus jungla omului contemporan
inflaţie de sentimente trupuri abrutizate
colocataire avec Satan

drogurile se legalizează
filmele porno se recomandă curioşilor
copii lăsaţi în creşe la mai puţin de un an
sacrificiul de Paşte, un gest inuman
colocataire avec Satan

il faut toujours vivre sans avoir des réticences
il faut mélanger le plaisir avec l`abondance
biblia carte sfântă se reciclează
trăim după legea zeului ban
colocataire avec Satan

trupurile noastre case de toleranţă
Dumnezeu scârbit de tot ce se-ntâmplă
închide ochii cerşeşte la colţ de stradă un ban
dragostea ni se pare corvoadă
vinde-ţi sufletul munca este în van
colocataire avec Satan

Îngeri mincinoşi

au murit cuvintele
hoituri stau întinse la marginea drumului
plouă sufletul resemnat aşteaptă finalul
viaţa îşi leapădă karma
ca o piele de şarpe
să crezi în metamorfoze să crezi adevăruri
spuse de dragul minciunii

să fii cu totul alt om pe jumătate străin
pe jumătate de pe altă planetă
să huruire ceva în tine ca o moară stricată
inima să-şi achite nota de plată şi cine semnează
umbra ţi-e martor şi cine semnează
să vină îngerii de vată de zahăr
să vină îngerii de zăpadă
să vină îngerii pur sânge diluat
în agheasmă

Îngeri cu maturizare forţată

până la urmă
tot la aceleaşi compromisuri ajungem
îngeri cu maturizare forţată
rătăcind prin lumi virtuale
în căutarea unui dram de tandreţe
fericirea o lacrimă
prohibită de zei

gesturi mecanice
impozit pe cuvinte spuse din inimă
chirie pentru lumea pe care-o ducem în spate
nu mai contează nimic
doar legea şi ordinea
chiar dacă sufletul nostru venetic
cerşeşte în haosul cărnii

ne ascundem speriaţi
visăm cu deşteptătorul la tâmplă
jurnal personal cu tristeţi şi angoase

până la urmă…

Lumea tenebrelor

Tenebrele
Marea problemă a acestei planete
O lume invizibilă
Care se mişcă impredictibil şi constant
În jurul nostru
Este blestemul unei generaţii
Menită să închidă porţi
Tenebre încăpăţânate să tragă cu dinţii
De copilul din noi
De bărbatul copil de femeia copil
De îngerul care comite adulter
Suntem studiul continuu
Al disecţiei pe propriul creier
Sub protecţia unei iubiri iluzorii
Avem un discipol în fiecare dintre noi
Eul raportat la celălalt Eu
Mergând pe firul fragil dintre viaţa închipuită
Şi viaţa pe care-o visăm infinită
Un destin între credinţă şi negarea totală
Dumnezeu un pretext al existenţei
Tenebrele o manifestare directă
A urii de a nu şti cine suntem

Conspiraţia îngerilor

în jungla cuvintelor
mai întâi am învăţat să fiu OM
dar ca orice naiv
visam să mă ia cerul sub aripa sa albastră
să fiu pasăre sau nor
aşa încât mai târziu am încercat să zbor
şi m-am lovit cu fruntea de lespezile negre
semnez certificat de înger chior

am trăit o viaţă în copaci din beton
de cald îmi ţine o casă de lemn
în care îmbătrânesc oasele

cât de moale este cerul
sub tălpile goale
iar acolo sus departe
negrul pământului
pluteşte deasupra frunţii mele
stele sunt lacrimile sfinţilor
condamnaţi la tăcere

doar visurile sunt din sânge şi carne
vieţile sunt mistere
în această conspiraţie a îngerilor
doar curcubeul este brâul lui Dumnezeu
care strânge suflete
între lumină şi întuneric

nu mi-am imaginat niciodată umbrele
îngeri păzitori
îndreptându-ne paşii
spre lumea în care ne-am născut morţi
şi-n care ne întoarcem căutători de fericire

nu mi-am imaginat niciodată Soarele
un călău cu lacrimi de crocodil
care-şi ascute dinţii pe retina îndrăgostiţilor
la malul unei mări
plină de culoarea ochilor mei

Abdicarea lui Dumnezeu

o întreagă birocraţie până la cerul tău, Doamne…
…cozile sunt lungi, aşteptăm cuminţi să ne vină rândul
certificate de naştere, de căsătorie, de deces
rugăciunea spusă în fiecare seară
crucea înainte de masă, slujba de duminică
spovedania, să ni se ierte cele mai grele păcate
erau vremuri
când era mai ieftin să mori, Doamne
şi mai simplu
toate pomelnicele astea nu mai ajung
gropile trebuie să le umplem cu aur
o întreagă birocraţie până la cerul tău, Doamne
aşa că iau cuvântul în mâini şi lupt
ca un erou pe frontul suferinţei
pentru eradicarea fărădelegilor sfinte
strâng semnăturile oamenilor nefericiţi
şi îţi cer, Doamne
să abdici de la tronul împărăţiei tale
manifeste, peste tot manifeste
vrem alegeri libere
revoluţia a fost înfrântă prin ignorare
aşteptăm cuminţi să ne vină rândul
nu există alternativă mai bună
decât mila

 
Eutanasia îngerului meu

sunt plămădit
din carnea lui Eros şi sângele lui Bachus
priviţi-mi îngerul intrat în stare de ebrietate
fantomă alimentată de singurătate
în colivia oaselor este închisă o inimă
ce bate la poartă fără nici un răspuns
inima este şi vie şi moartă
pe jumătate înşelată
de propriul ecou

te simt dincolo de imaginaţie
dar mă aflu într-un timp fără spaţiu şi într-un spaţiu acronic
(i se mai spune gaură neagră şi vreau să atrag toată materia ta)
secundele dansează streaptease în faţa plăcerilor carnale
cerşesc infinitului începutul sfârşitului
vreau să fiu Om aşa cum simt eu Omul
să trăiesc printre culori
şi nu printre cuvinte născute din euforia
de visuri şi speranţe alb-negru

palmele astea ar fi trebuit să fie porţi către alte vieţi
degetele astea menghină ar fi trebuit să fie aripi sau muguri
celulele mele sunt spori care vor parazita universul
ce mică-i lumea când te cuprinde colapsul iubirii
prăbuşirea tuturor dumnezeilor
în caverna omului primitiv

cerul capotează
toate stelele rămân plate pe o stradă pe care-am fost celebri
sfinţii au chipul cioplit în marmura neagră şi rece
eu mă închin la nişte rămăşite din lut
seamănă cu nişte figurine
cu sânii tăi aduc
şi cu buzele tale
(unde eşti coloana mea vertebrală este infinită şi plină de sevă)
îmi pot creşte frunze pe fruntea Lunii
sau rădăcini în inima Pământului
pot fi vântul sau gândul
şi-n lacrimă te pot scălda să fii nemuritoare

aminteşte-ţi ce am simţit îngerul meu
cea mai frumoasă clipă de sinceritate
săgetându-mi sufletul dezvelit de iertare
un copil surghiunit într-o colivie de vise erotice
condamnat la dorinţă
mai exist?

Majoritatea românilor din România trăiesc cu impresia că emigranţii sunt un fel de dezertori aflaţi într-o goană nebună după avuţie. Că nu le mai pasă de locul unde s-au născut şi că s-au înstrăinat complet de patria mamă. Se uită că, de fapt, cei mai importanţi oameni de cultură români au trăit afară, au murit afară, au promovat cu dragoste şi dăruire ceea ce avem mai bun ca naţie. Imaginea României se datorează în mare parte unor personalităţi precum Cioran, Eliade, Brâncuşi, Enescu şi mulţi alţii.

Desigur, în cazul majorităţii emigranţilor, recunoaşterea a venit numai după ce străinii au evidenţiat meritele şi calităţile unor oameni de geniu. Să spunem lucrurilor pe nume. Mai avem mult de învăţat despre cum să ne preţuim valorile. Iar dacă vine vorba de cultură… abia aşteptăm să dărâmăm statuile simbolurilor noastre, căutând identităţi de împrumut prin zonele obscure ale libertăţii. Cine este de vină pentru toate astea? Anii de comunism sau democraţia prost înţeleasă în care ne-am bătut joc de valorile incontestabile? Anii de sărăcie şi tupeu verbal în care ne-am ascuţit umorul jalnic pentru a înjunghia perfidia la paştele cailor? Să-i întrebăm pe tineri ce ştiu despre valorile româneşti. Să-i întrebăm, cu ce se mândresc ei în faţa străinilor?

George Tăutan-Cermeianu, locuitor de peste două decenii în diaspora canadiană, pe teritoriul insulei Bizard, la o oră de mers cu maşina de Montréal, se luptă cu morile de vânt. „Eu, Dracula, Prinţul Valahiei”, volum apărut iniţial în limba franceză, la editura purtând numele autorului, vine să zdruncine din temelii preconcepţiile celor care cred că România este un popor de vampiri care îşi arată colţii doar când „foametea” îi împinge la consumul de sânge. Eşti român? Arată-ţi colţii! Gluma e glumă dar unii chiar cred în vrăjitoriile scriitorului irlandez, Bram Stoker. Cel care împrumuta caracterul criminalei Elisabeth Bathory pentru a inventa un monstru capabil să trăiască la răcoarea sicriului său umbros, aşteptând sosirea nopţii pentru a înţepa jugulara tinerelor fete cu rochii transparente…!

Vlad Ţepeş, un monument al istoriei româneşti, un adversar de temut al Imperiului Otoman şi un apărător magnific al creştinităţii, s-a bătut toată viaţa sa pentru un petec de libertate şi o cauză nobilă. George Tăutan-Cermeianu se transpune cu dibăcie în pielea acestui personaj de legendă pentru a ne prezenta o tragedie umană. Vlad Ţepeş apare ca un suflet nobil, plin de sensibilitate. Un copil exilat cu forţa la Poartă Otomană, trăindu-şi adolescenţa alături de prietenul său şi viitorul duşman de moarte, Mahomed al II-lea. Un tânăr îndrăgostit căruia i se interzice să-şi împlinească destinul alături de „Curcubeul” ochilor săi, frumoasa armeniană, Gök Kusagi. Un familist care este neputincios în faţa convertirii fratelui său mai mic, naivul Radu cel Frumos. Un copil exilat ce află pierderea tatălui său şi a fratelui mai mare, Mircea, ucişi mişeleşte de Vladislav al II-lea. Un iubitor al naturii şi al plaiurilor mitice româneşti. Îndrăgostit de pădure, de munţi, de izvoare şi de bătrâna Dunăre. Un adolescent călit în instrucţii dure, un poliglot şi un luptător desăvârşit. Un strateg neîntrecut şi un geniu al situaţiilor imposibile. Turcii l-au botezat Kazaklî (diavolul), după o noapte în care 35 000 de-ai lor şi-au pierdut viaţa omorându-se unii pe alţii, într-o confuzie generală în care valahii au purtat straie turceşti. Dar agresorii au fost mereu la sud de Dunăre. Şi tot turcii au fost cei care l-au inspirat pe domnitorul valah cu trasul în ţeapă. Vlad Ţepeş s-a folosit de psihologia adversarului pentru a-i reîntoarce înzecit teroarea!

Încă o calitate remarcabilă a lui Vlad-Ţepeş, cel care moşteneşte numele tatălui său, membru al Ordinului Dragonul, a fost respectul pentru Coran, chiar dacă această carte sfântă cade în mâna unor sultani avizi de putere ce interpretau cuvântul lui Allah în favoarea propriilor interese cuceritoare şi meschine. Chiar şi în anii de detenţie cruntă de la Vişegrad, în care Matei Corvin încerca să-l convertească la catolicism, Vlad Ţepeş vorbeşte despre aspectele pozitive ale Coranului. Lucru pe care, chiar şi unealta lui Matei Corvin şi a Papei, părintele Bartolini, este nevoit să-l recunoască. În ciuda acestui respect pentru „Dumnezeul Universal”, domnitorul valah refuză pentru mai mulţi ani renunţarea la ortodoxism şi convertirea la catolicism, chiar dacă dincolo de ziduri îl aşteptau copiii săi, Mihnea şi Vlad, alături de scumpa sa soţie, Maria. Cu ei a trăit şi avea să trăiască cele mai minunate clipe ale existenţei sale. Chiar dacă a avut mai multe iubiri, amintindu-le pe Cornelia şi Gök Kusagi, dragostea sa pentru Maria i-a dat forţa şi curajul de a reveni la viaţa de familie şi, mai mult de atât, de a recuceri tronul Valahiei. Vlad Ţepeş a trăit erosul perfect şi a fost un tată model, în ciuda anilor de detenţie şi a luptelor care l-au ţinut departe de copii pentru o perioadă lungă de timp. Marele său regret a fost drama lui Radu cel Frumos, fratele său mai mic ce a fost impus ca domnitor de către Mahomed al II-lea în Ţara Românescă. Un conflict interior pentru Vlad Ţepeş ce are ca deznodământ uciderea lui Radu cel Frumos într-una din bătăliile pe care turcii le purtau împotriva lui Ştefan cel Mare, la Vodnău.

Vlad Ţepeş a fost iubit de popor, de omul simplu, de ţăran şi de soldaţi. Dar minţile viclene ale boierilor şi ale pretinşilor prieteni i-au lăsat un gol imens în suflet. Singurul care nu l-a trădat niciodată a fost Ştefan cel Mare, cel mai bun prieten al său şi camarad de luptă împotriva turcilor. Domnitorul moldav l-a ajutat la recucerirea tronului Valahiei pentru ultima oară. Instalat la Bucureşti pentru o scurtă perioadă, Vlad Ţepeş piere într-o bătălie eroică pentru apărarea tronului, în care, alături de cei mai fideli cavalerişti împrumutaţi de Ştefan cel Mare, îşi varsă sângele pe glia pământului străbun.

George Tăutan-Cermeianu este o enciclopedie vie şi un apărător al adevărului istoric. Volumul „Eu, Dracula, Prinţul Valahiei” este şi va fi una dintre cărţile de referinţă ale românilor şi francofonilor din America de Nord în ceea ce priveşte personalitatea şi imaginea lui Vlad Ţepeş. Mai mult de atât, am avut satisfacţia să fiu primul care pipăie manuscrisul în limba română şi sper ca această avancronică să fie preludiul unui moment special. Dracula se întoarce la origini, după ce a restabilit ordinea în gândurile ignoranţilor. Dar fără să-i tragă în ţeapă şi fără să le producă nenumărate coşmaruri. A făcut-o printr-o metaforă, a propriei sale existenţe, sădită în sufletul unui scriitor devotat României şi valorilor sale nemuritoare.

Djamal Mahmoud confirmă aşteptările. Aşa aş începe această notă critică, ţinând cont de faptul că sunt printre primii care l-au încurajat, încă de pe vremea când se lupta din toate puterile cu gramatica limbii române şi genul haiku. Au trecut aproape patru ani de când anunţam pe Agonia.ro un poet talentat, un poet al esenţelor. Încă de pe atunci comentam cu bucurie şi încântare aproape fiecare text pe care-l posta. Simţeam matricea în ciuda experimentului continuu. Poetul era pe cale să descopere veriga lipsă. Lipseau doar câteva sugestii şi declicul, pentru că harul şi ambiţia erau evidente, chiar şi pentru cineva mai puţin sensibil. Iată că nu m-am înşelat, acest poet al deşertului, îndrăgostit de frumuseţea şi bogăţia de sensuri a cuvintelor şi expresiilor din limba română, ne face o demonstraţie de cum se scrie poezia. Pornografi ai literaturii, poeţi de cartier şi golani ai cluburilor de tot felul, luaţi o lecţie de bun simţ şi rafinament!

Creaţiile din cele două cărţi recent tipărite, „Pe muchiile cercului”, Brumar, 2010 şi „Albe&reci”, Vinea, 2010, le cunosc atât de pe atelierele virtuale cât şi din lectura înainte de publicare. Să nu se creadă că recenziile criticilor din jurul editurilor Brumar şi Vinea au miză comercială. Cred, cu siguranţă, că Djamal este excepţia care confirmă că există şi poeţi valoroşi care merită cu adevărat să fie promovaţi.
Să ne întoarcem puţin în timp şi să aruncăm o privire asupra comentariilor pe care le-am lăsat poeziilor sale pe un site de literatură. Este o critică la cald, spontană (poate un pic superficială), aşa cum se obişnuieşte în acele locuri. Spui repede ce gândeşti, nu ai timp să-ţi împodobeşti comentariile pentru publicarea ulterioară în nu ştiu ce gazetă. Mi se pare inedită această abordare, tocmai pentru a evidenţia progresul autorulului înainte de publicarea recentelor volume.

Tagore

Tagore
cerul mai este acolo unde l-ai lăsat
ultima dată
iar stelele încă mai cad în prăpăstii

f bun*

Pe Djamal l-am descoperit pe Agonia cu mulţi ani în urmă, când încă făcea eforturi în ceea ce priveşte limba română. Ceea ce m-a uimit de prima oară a fost faptul că expresivitatea versurilor sale şi capacitatea de a le concentra fără să se piardă mesajul poetic, erau mai de calitate ca la cineva care era nativ român. Ce denotă acest lucru? Un respect deosebit pentru limba română, pentru studiu, pentru clasici şi contemporani. Djamal este român şi sunt sigur că nu îi este ruşine de acest lucru. Iar eu spun că, la un moment dat, el va ajunge un poet foarte bun al literaturii române şi, mai mult de atât, un element inedit. Aşa precum Tristan Tzara a fost pentru francezi. Interpus prin cultură între România şi Orient, aproape de India fascinantului Tagore, Djamal ne aduce o notă de înţelepciune prin poezie. Versurile sale nu sunt apocaliptice, nu sunt bombastice, ele se construiesc simplu, cadre naturale, gingăşie şi multă, foarte multă credinţă. Ce este bun trebuie apreciat şi eu nu mă voi sfii să dau şi 1001 de stele unui autor care merită.

Ionuţ Caragea, 5 martie 2009, Roliteratura.ro

Perna

vorbim mereu de ramuri şi de rădăcini
niciodată de perne
de cearceafuri albe
ridicăm din trunchiurile copacilor
turnuri înalte
iar frunzelor moarte le facem statui
din stâncile lunii
zidim temple şi Dumnezei
deşi n-au aer suficient să ne ajungă
nici măcar în acele două minute
când ni se taie respiraţia
inspir adânc şi închid ochii
Dumnezeu este o pernă
pe care îmi adorm iluziile
obosite de atâtea priviri deasupra
iar cearceaful alb
e mormântul în care mor în fiecare zi…

între lucruri simple şi Dumnezeu*

Între lucruri simple şi Dumnezeu este omul, creatorul. Iar Dumnezeu este orice, este totul, este perna de un alb imaculat pe care îţi aşterni visele, speranţele, iluziile. Dumnezeul lacrimilor, Dumnezeul întâmplărilor zilnice, Dumnezeul cearceafurilor albe.
Simboluri, puritate, imagine construită cu rafinament. Iar aici, ,,ridicăm din trunchiurile copacilor / turnuri înalte / iar frunzelor moarte le facem statui”, ai trei versuri care, ele însele, pot fi considerate o poezie.

Ionuţ Caragea, 1 martie 2009, Roliteratura.ro

Icoana

voi privi
deasupra doar
n-am niciun motiv
să aprind
această lumânare
în mine toţi copacii
sunt goi şi înalţi
tăcerea n-are nevoie
de lumini
nici de ceară
albul său
e atât de cald
în palmele mele
iar întunericul
o infinită icoană

o bijuterie de poem*

Text bun, Mahmoud ştie să stăpânească esenţele, iar aici face o demonstraţie de forţă. Interesant este că pe lângă sensul de icoană, cel propriu-zis, cititorul poate percepe icoana şi ca pe un spirit privindu-şi corpul inert, exact prin situarea deasupra. Iar motivul copacului înalt şi gol (goliciunea, lipsa trupului), poate fi un indiciu excelent. O altfel de cabală poetică, plină de imaginaţie.

Ionuţ Caragea, 3 martie 2009, Roliteratura.ro

Albe&reci

cerul are pliscuri de porumbei
cerul are pliscuri de şoimi
Mama are fruntea tăcută
Mama are fruntea tăcută
cu fiecare închinare
învăluie pământul cu sâmburii săi
iar cerul
coboară numaidecât
să-i ciugulească din frunte…….

excelent*

Dacă o să începeţi să vă aduceţi doar poemele bune pe site, o să ne trezim numai cu stele, şi după aceea o să fie o sărăcie… Dar era de aşteptat ca fiecare să-şi arunce la bătaie ce are mai bun. În cazul de faţă un poem în patru episoade, aşa cum nu ne obişnuieşte Mahmoud, el concentrându-se pe texte mai scurte. Dar iată că demonstrează că stăpâneşte şi textele lungi, stăpâneşte şi tehnica repetiţiei pentru accentuarea imaginilor (repetiţii care mă duc cu gândul la Ivănescu, mai ales datorită tematicii). Avem metafore deosebite, vezi dragoste cu Alaska, vezi inima de câine. Acest text şi textul lui Ioan Peia cu valul de pământ sunt favoritele mele, indiscutabil primeşte o stea din partea mea.

Ionuţ Caragea, 4 martie 2009, Roliteratura.ro

Camelia

Mama se trezeşte în fiecare zi
la oră fixă
foşnetul apei şi sunetul paşilor
sunt muezinii care mă cheamă
la plecăciune
îmi aduc aminte
de faraonii din sânii Cameliei
de nechezatul cailor
în timpul înecului
îmi aduc aminte de copacul acela
de lângă pod
la umbra căruia tăceam îmbrăţişaţi
iar maşinile pelerine se roteau
în jurul trupurilor noastre
în timp ce cădea peste noi
la intervale egale
câte-o frunză moartă
acum nu se mai aude nimic
nici urmă de sunet
probabil Mama îşi usucă tălpile umede
în linişte
iar Camelia
se foieşte goală pe un cearceaf alb
undeva
pe malul Mării Roşii…

Text bun dar merită revizuit

Mahmoud, textul tău este bun, ca şi multe altele de altfel. Te rog să revezi versul cu nechezatul cailor acestora – are o construcţie greoaie şi uşor pleonastică. Te rog să revezi Marea Roşie, este totuşi un pronume, la fel ca şi Camelia. Aş scoate versul cu câinii în călduri, nu sunt decum îmbrăţişaţi, ştii şi tu cum se iubesc câinii… Este bine, uneori, cum mergi pe linia erotică: sânii Cameliei comparaţi cu faraonii. Nu se mai aude niciun sunet – recomand: nu se mai aude nimic. E ca şi cum ai spune că nu mai mănânci mâncare. 2 puncte pt imaginile bune.

Da*

Da, textul este mult mai bun aşa. Te rog să corectezi intetrvale-intervale. Şi primeşte o stea pentru efortul dumitale şi curajul de a modifica textul. Însă sper să nu îţi faci un obicei din a-ţi modifica textele, poate doar la nivel gramatical. Toate cele bune.

Ionuţ Caragea, 2 martie 2009, Roliteratura.ro

V-am făcut doar o mică demonstraţie în ceea ce priveşte evoluţia rapidă a lui Djamal Mahmoud şi receptivitatea sa la sugestii. Cu toate că au existat mulţi chibiţi care au contestat calităţile sale, iată că acest poet reuşeşte să-şi câştige un loc meritat în peisagistica literaturii contemporane. Prin muncă, prin cooperare, prin perfecţionism. Nu este genul de autor: brânză bună în burduf de câine. Djamal, prin esenţă şi rădăcini, reprezintă imensa cultură arabă. Prin suflet, adaptare, respect şi prietenie se apropie de spiritul românesc, acel spirit nealterat de problemele sociale şi economice. Cumva, Djamal a ştiut să ia ce este mai bun din ambele culturi, modelând o poezie originală, fascinantă. Natura, spiritualitatea şi dragostea sunt elementele cheie ale poeziei sale.
Îl felicit pe autor pentru debutul reuşit şi felicit şi editurile Brumar şi Vinea pentru promovarea şi publicarea unui autor care merită cu adevărat.

23 aprilie 2010, Montréal

Mai rar asemenea oameni devotaţi în aceste vremuri confuze. Vorbim despre poezie ca depre un modus vivendi completat de exemplara dăruire şi tendinţa continuă de perfecţionare. Poetul se află în căutarea adevărului prin cuvânt, parcurgând etapă cu etapă, volum cu volum, metamorfoza. Paradoxal, poezia este în acelaşi timp captivitate şi eliberare, durere şi extaz, rătăcire şi revelaţie, iar cine trăieşte cu intensitate aceste stări, sărind pe trambulina viselor între viaţă şi moarte, între iluzii şi cruda realitate, descoperă că nu mai poate negocia cu liniştea sa interioară.

George L. Nimigeanu se înscrie pe linia poeţilor „de calcul şi precizie”, fără a se oblitera afectivitatea şi mesajul artistic. Travaliul său este metapsihic, iar autocontrolul face ca fiecare poem să (re)devină o rotiţă din pântecul timpului „lacom şi rece”. Autorul este extrem de serios. Ştie foarte bine ce urmăreşte prin creaţia sa, nu scrie nici la întâmplare şi nici nu caută să hipnotizeze cititorul. Şi, o să vă miraţi, în ciuda perfecţionismului de care dă dovadă, George L. Nimigeanu nu este doar adeptul versurilor rimate şi ritmate. Scrie la fel de bine şi versul alb, după părerea mea cu mult mai multă profunzime, nefiind obligat să-şi altereze ideea din cauza unui cuvânt ce nu dă bine la ureche, aşa cum de multe ori unii autori caută să reinventeze limba română în detrimentul gramaticii.

Volumele lui George L. Nimigeanu au uniformitate, ele se pot aprecia şi după valoarea individuală a poeziilor, dar mai ales după valoarea lor în ansamblu, fără să întâlnim „fracturi de versuri sau alunecări de teren metaforic”(!). Autorul nu se joacă de-a cuvintele şi nici de-a v-aţi ascunselea cu sensurile lor, nu doreşte să şocheze şi nici nu încearcă să demonstreze cât de măreţ este în arta scrisului. Este extrem de modest, cu mult bun simţ, şi poate că tocmai aceste calităţi îl vor impune în acest început de mileniu.

Cred că la ora actuală poeţii valoroşi suferă, mai mult ca niciodată, din cauza cititorilor superficiali. Comunismul, în ciuda dezastrelor pe care le-a produs, a impus un anumit nivel de educaţie. Astăzi, libertatea accesului la informaţie este fără limite, iar îngrădirile sunt dictate de lupta pentru supravieţuire. Cine mai are timp de meditaţie când nevoile stringente îţi răpesc şi orele de somn? Astfel, să nu ne mire că adevăraţii poeţi au ajuns să se citească unii pe alţii şi se recunosc numai ei între ei. Există un cerc larg, al consumatorilor de literatură comercială, şi există un cerc restrâns, al metapoeţilor. Pe de altă parte, referindu-ne la generaţia nostalgică (cenaclul Flacăra), să nu ne mire faptul că poeţi precum Adrian Păunescu reuşesc să se menţină în topul celor mai apreciaţi autori. Poeziile memorabile datorită sentimentului profund ce răzbate din ele, datorită detaşării de doctrine şi refugiului în dragostea părintească sau dragostea idilică, încă mai au succes. Dar, analizând cantitatea imensă de poeme ce alcătuieşte opera unor autori foarte prolifici, concentraţia este foarte redusă, de câteva procente la sută. Este bine şi aşa, că ai de unde alege, chiar dacă nu se poate vorbi de cărţi valoroase, de constanţă în scriere, de profunzime, aşa cum Blaga, Sorescu, Nichita sau Daniel Corbu au reuşit prin opera lor.

Cărţile lui George L. Nimigeanu sunt piese de puzzle care se îmbină perfect într-o imagine ce se vrea a fi întocmai „faţa nevăzută a durerii”. Opera autorului, bogată în sensuri şi perspective metafizice şi metapoetice, cuprinde volumele: Colinele singurătăţii, versuri, editura Dacia, Cluj, 1983; Fotograf de ocazie, versuri, editura Transilvania, Sibiu, 1990; Târgul de fluturi, versuri, Casa de editură Mureş, Târgu–Mureş, 1994; Desene pe apă, versuri, editura Transpres, Sibiu, 1994; Sesmne particulare, versuri, Casa de editură Mureş, Târgu–Mureş, 1995; Fiinţa întrebării, versuri, Casa de editură Ardealul, Târgu–Mureş, 1996; Viaţa de rezervă, versuri, editura Ardealul, Târgu Mureş, 1998; Pe streaşina veacului, versuri, editura Augusta, Timişoara, 1999; Vinovat de sinceritate, versuri, editura Augusta, Timişoara, 2001; Tămăduirea de sine, versuri, editura Ardealul, Târgu–Mureş, 2002; Seminţele focului, versuri, editura Ardealul, Târgu–Mureş , 2004; Ale vieţii sunt toate cuvintele, versuri, editura Ardealul, Târgu–Mureş, 2005; Aerul din cântecul pierdut, versuri, editura Ardealul, Târgu-Mureş, 2006; Pietre de râu pete de sânge, versuri, editura Ardealul, Târgu-Mureş, 2006; Lumina de la început, versuri, editura Ardealul, Târgu–Mureş, 2006; Jocul ocult al ţărmului cu marea, versuri, editura Ardealul, Târgu–Mureş, 2006; Faţa nevăzută a durerii, versuri, editura Ardealul, Târgu–Mureş, 2006; Întotdeauna viaţa pune întrebări, versuri, editura Ardealul, Târgu–Mureş, 2007; Nobleţea tăcerii, editura Samuel, Mediaş, 2008; Zodia nedreptăţii, editura Samuel, Mediaş, 2010.

Fiecare volum este o învăţătură începând chiar prin metafora titlului, descoperim mai apoi răspunsuri la întrebări pe care nu ni le-am pus încă, pentru ca, la final, să tragem linia şi să facem socoteala sângelui până la ultimul cent. Revenind la volumul care mi-a atras atenţia în mod deosebit, „Faţa nevăzută a durerii”, versuri, editura Ardealul, Târgu–Mureş, 2006, cu o prefaţă de Dumitru-Mircea Buda, autorul antologhează, cu inspiraţie şi pe tematică, poeme din volumele anterioare şi câteva realizări recente. Întâlnim poeme în stil clasic, poeme libere şi poeme în proză, poate că tocmai această diversitate atrage cel mai mult, prin contrastul stilurilor. În fond, asta este versatilitatea poetului şi poate că şi ludicul, ca experimentare a formei. Creatorul modelează lutul cuvintelor ca şi când şi-ar modela propriul trup.

Poate că ar fi bine să trecem peste prefaţa explicită unde criticul Dumitru-Mircea Buda se întrece pe sine în a decripta poezia. Să nu complicăm mintea omului cu explicaţii exhaustive, mai bine să ajungem la esenţe.

Voi re-compune primul colţ din puzzle într-un mod inedit, folosind titlurile poemelor în ordinea aşezării în volum (cu mici diferenţe de articulare şi elemente de legătură): În locul geometric al realităţii / după o pledoarie neterminată / în sala de aşteptare / urmăream peisajul XX / ca un monolog în faţa oglinzii / motivele erau matinale / în spaţiul timpului / în oglindire / aveam o stare de nelinişte / toate lucrurile / cu preţul erorii / trăiau privilegiul clipei / era un alter ego / la oră exactă / o călătorie prin secolul XX / când va trece verdele / iar ca alternativă / voi avea un text parcurs / un fel de neadevăr / un punct de vedere / în intervalul / dintre semne /…

Această înşiruire a titlurilor îmi întăreşte ideea de „precizie şi calcul”, aşa cum spuneam mai la începutul prezentării. Autorul construieşte succesiv cadrul poetic şi ne explică punctul său de vedere. Motivele sunt trecerea şi repetiţia, eşecul şi senectutea. De aici şi „stereotipul cu defect întârziat”, metafora aleasă de poet pentru a însuma toate stările la un loc.

După „intervalul dintre semne”, şi înaintea unui „intermezzo”, poetul reiterează „privilegiul clipei” (pag. 23), „traversând clipa” (pag. 36). Iar centrul de greutate al acestor două poezii este inima poetului, în prima ipostază „inima mea înnobilând zădărnicia” pentru ca mai apoi „în oraşul acesta frontiera / îţi trece de-a dreptul prin inimă / şi pe lungimea de undă a existenţei…”

Protestul categoric este în mare măsură la adresa timpului. Dacă ceasul ar fi fost poliglot, poate că ar fi vorbit şi pe limba poetului… Însă în cazul de faţă avem de-a face cu un „ceas cu limbile putrede” (pag.40): „Târziu coclit pe zaua inertă a frunzei / care sună precum octombrie / precum noiembrie / şi căzător cum eşti – prin ceaţa / ornicului zeflemitor dar cu limbile căzute / încerci zadarnic / să te dezlegi de amara speranţă…”

Timpul este faţa nevăzută a durerii, călăul fără chip care ghilotinează amintirile şi prezentul. Rămân doar „secundele negate de ora pământului” („În loc de concluzie”, pag. 46), „limpedea vărsare a graiului / în mările nevăzute ale timpului” („Despre adevăr”, pag. 48) şi „inimile fragede / ale pădurii timpului / prin care ţi-e drumul” („Despre libertate”, pag. 50).

În această supunere oarbă dictată de trecerea impasibilă a timpului, poetul devine „un fotograf de ocazie”, folosindu-şi „blitzul ocazional” în „bâlciul tranziţiei”. Cu alte cuvinte, poetul devine „truditorul mileniului trei” („Blitz II”, pag. 57): „căţărat în cârca vremilor complice / să luăm aminte zornăie din chei: / cum aţi fost rămâneţi bântuiţi de soartă / truditori în hamuri şi-n mileniul trei”.

Ionuţ Caragea
16 aprilie 2010

Din păcate, datorită situaţiei în care se găseşte literatura românească, mai multe dintre debuturile promiţătoare în poezie ajung să fie date repede uitării, creaţii de certă valoare pierzându-şi urma, fără să aibă ocazia de a testa masa largă de cititori. Asta în timp ce la unele edituri destul de cunoscute, înconjurate de reviste şi critici la comandă, continuă să fie publicate cărţi penibile ce reuşesc în scurt timp să câştige premii bombastice şi mai apoi să invadeze librăriile. Chiar dacă după câteva generaţii se vor cerne şi aceste valori false, trebuie să aşteptăm uneori prea mult pentru a descoperi un autor care să merite cu adevărat să fie apreciat.

Foarte mulţi scriitori se zbat, în aceste condiţii, să găsească un sponsor şi o editură care să le publice, pe gratis sau la un preţ avantajos, manuscrisul de debut. Este foarte greu să ieşi din anonimat, darămite să ajungi să ai o carieră de scriitor profesionist.

Criticii, dintre cei care au mai rămas oneşti şi preocupaţi cu adevărat de poezie, ori nu au timp, ori sunt prea plictisiţi de câte cărţi proaste au citit, ori se dedică unor studii şi creaţii care să le aducă un beneficiu mai mult decât moral.

Ar mai fi ca soluţie şi concursurile pentru debutanţi, dar şi acolo, fără să ne mire, avem de-a face cu tot felul de aranjamente. Toate lucrurile astea se ştiu şi se tace pentru că, dacă o iei pe firul ariadnic al onestităţii, fiecare este legat cu ceva de altcineva, iar dacă ajungi, doamne fereşte!, să spui ceea ce crezi… te trezeşti că nu mai poţi publica decât în revista proprie întrucât prin altele nu se mai găseşte spaţiu.

Prin volumul „Mareea sufletului”, publicat la editura Anamarol în anul 2006, Camelia Petre şi-a demonstrat talentul şi răbdarea. Un debut la 32 de ani cu o poezie în care se îmbină armonios experienţa acumulată şi căutările specifice femeii ce se află în faţa unor noi provocări şi a unei alte interpretări a feminităţii în şi prin cuvinte.

Dar dincolo de sensibilitate, singurătate, melancolie (evidenţiate în „Cuvântul înainte” de către Daniela Stănescu), se simte şi un filon aforistic, al femeii-poet ce caută esenţa lucrurilor care o definesc. Poezia „aproape că se citeşte pe sine” (o paralelă vişnieciană) iar „cuvintele sunt asemenea pruncilor desculţi care se rostogolesc prin muşchiul cald al ierbii” (Capuccino cu dragoste, pagina 8).

Prin periplul tematic vom reţine „privirea”, „care îşi pune amprenta pe mai multe suprafeţe deodată” (Linia, pagina 12); „frumuseţea”, „care ştie cel mai bine cum se îmbălsămează iubirile în tăceri” (Frumuseţea nu se vede, pagina 14); „pământul”, „această liană agăţată de timp” şi „omul”, „această oglindă nici lut şi nici apă” (Această oglindă, pagina 37); „poeţii”, „care nu ar trebui să fie atinşi de pleoapa celor care îi citesc” (Aură de poet, pagina 50); „vârsta”, „care se aseamănă cu un nor de praf asfinţit peste cer” (Asemănare, pagina 62); „moartea”, „care este mai aproape de mine decât aş fi putut fi eu vreodată de ea” (Cândva, pagina 70).

Numai şi după aceste citate putem trage concluzia că poeta are un bogat arsenal de metafore bine alese, fără să încerce să epateze sau să împodobească versul cu tot felul de preţiozităţi. Se observă atât delicateţea cât şi forţa expresiilor, calităţi remarcate şi de Sorin Teodoriu pe coperta a IV-a, iar această versificare este absolut firească.

Frecventând un atelier literar (www.poezie.ro) în care foarte multe valori dispar datorită influenţelor şi comentariilor lipsite de verticalitate, Camelia Petre ştie cât de uşor „îşi poate pierde poemul urma”. Printre mii de autori devii un nume nesemnificativ, „poemul traversează strada” (în agonie aş completa eu) „în buzunarul găurit al unui cerşetor nătâng” (Poemul îşi pierde urma, pagina 53). Poemul devine „încărunţit”, „sociabil”, „blând” (Cafeneaua, pagina 46) sau devine „cumsecade”, „anonim” (o uşoară tentă de ironie în poezia Cumsecade, pagina 48).

Dar autoarea, optimistă, mai speră ca poemul să renască din cenuşă ca pasărea „Fenix” (pagina 59), pentru că „poezia este fără vârstă” (pagina 74), indiferent dacă „poeţii nu ar trebui să fie vreodată auziţi” (Aură de poet, pagina 50).

Poate că singurul poem care nu îşi găseşte loc cu adevărat în volum este „(des)Cântec de adormit copii” (pagina 41). Autoarea ar fi putut să alcătuiască, dacă dorea, o carte pe tematica respectivă. Însă, în cazul de faţă, un astfel de poem poate aduce câteva puncte în minus…

Concluzionând, avem de-a face cu un volum valoros, prea uşor trecut cu vederea, un adevăr care oricum nu îi deranjează pe mulţi. După cum menţionează poeta în poezia „Linia” (pagina 14), „adevărul face ca adevărul să fie o iluzie… tu, întors cu faţa la oglindă aştepţi”. Iar mie, ca cititor, această aşteptare mi-a confirmat că poezia are forţe miraculoase şi va ajunge mereu la cel care are cel mai mult nevoie de ea.

Ionuţ Caragea
24-03-2010

Autor, Ionuţ CARAGEA
2 februarie 2010, Montréal

Iniţiativa doamnei Ileana Lucia Floran, preşedinte al Asociaţiei Culturale „Florema Design” şi editor-şef la Editura „Emma”, de a publica o antologie ce cuprinde poeţi situaţi pe diferite paliere de vârstă şi afirmare, reprezintă un act demn de semnalat, mai ales ţinând cont de dificultăţile financiare prin care trec în prezent editurile româneşti. Promotor cultural prin „Concursul de creaţie literară Visul” şi „Revista Culturală Visul”, Ileana Lucia Floran se implică de câţiva ani în viaţa literară românească, fără a neglija autorii cu domiciliul în străinătate. Această deschidere nu face decât să ne bucure pe toţi deopotrivă, într-o lume în care este din ce în ce mai greu să găseşti numitorul comun pentru „a fi om”. Să ne păstrăm totuşi doza de optimism şi să analizăm poezia cu permisivitate şi destindere.

În acest florilegiu, fiecare scriitor încearcă să găsescă o formă de comunicare (cu sinele sau cu cei din jur) cât mai apropiată de simţăminte şi înţelesuri, abordând creaţia literară cu timiditate sau curaj, folosind diverse tehnici de versificare. Deseori se observă influenţa clasicilor în poezia cu rimă, însă sunt şi autori care abordează noul, folosind intromisiuni originale şi anglicisme specifice generaţiei Net (Emil Fanache în poeziile „Biped” – pag. 72 şi „a tăcut” – pag. 74). S-ar cere în multe situaţii o mai mare atenţie la ritmul curgerii şi aprofundarea mesajului artistic, în fond această calitate diferenţiază banalul constructor de versuri de poetul autentic.

Primul autor din selecţia de faţă, Mirela Aldea, îşi demonstrează talentul şi tinereţea printr-o „ploaie de gânduri” (pag. 2), poezie în oglindă cu „descântecul de ploaie” al Anei Blandiana. Desigur, temele fundamentale sunt aceleaşi şi diferenţa o face numai acurateţea limbajului şi puterea imagistică. Experienţa de viaţă este necesară însă lirismul, cum bine ştim din cugetările lui Emil Cioran, este un fenomen revelator declanşat de trăiri intense precum dragostea şi suferinţa ei. Poţi să fii geniu şi la vârste de 16-20 de ani, aşa cum au fost Nelligan şi Labiş. Numai că acest geniu te mistuie dacă nu îl contrabalansezi cu momente de respiro. Însă, orice mare poet ştie că ce poţi face azi nu poţi lăsa pe mâine, cu poezia nu se negociază şi nu se dau întâlniri…

Vic. Virgil Bălan, un poet cu bogată activitate publicistică, mizează pe intertextualitate şi repetiţie, modelele sale literare fiind mai de actualitate. Poezia „Îţi jur!” (pag. 19), o evidentă trimitere la Adrian Păunescu (Şi jur pe tine şi pe apa toată / care ne ţine barca înclinată – „A mea”) şi poezia „Un sâmbure (pag. 25) cu similitudini stănesciene din ce-a de-a 11-a elegie a marelui poet (…mărturisită de gură inimii, / de inimă sîmburelui ei, / cel în el însuşi nemişcat, / aidoma sîmburelui pămîntului…), sunt două exemple concludente.

Cornel Cornea ne prezintă o încercare onestă de poezie în „trepte”, pe drumul „căutării sublimului în artă” (pag. 48). Inspiraţia poetică este autentică, izvorâtă din tumultul vieţii. Vom cita trei strofe pline de vibraţie şi reverberaţie, cu precizarea că unele rime ar putea fi „unse” cu mai multă stăruinţă: „E arta de-a pătrunde în Aerul ce trece / Cu mers de balerin peste câmpii şi sate / Şi de-a clădi acolo castele-ale iubirii / Ce nu pot fi străpunse de haos sau de moarte. // Te-ntrebi de ce Eterul se află-ascuns în toate / Şi caută tot timpul să te ia chiar de mână / Şi să te poarte-n lume prin locuri neumblate / De cei ce nu se-nfruptă din opera divină. // Răspunsul e în tine, prietenă preabună, / Şi-l ştii, deşi sunt clipe de îndoieli ce-ţi spun / Că lumea-i o imensă şi-ntunecată scenă / Creată fără rost de-un scenograf nebun”.

În căutarea neîncetată a dragostei şi a cuvântului, acelaşi poet ne mărturiseşte: „Cetăţile luminii rămân necucerite, / Iar zidurile albe se-nalţă spre zenit. / Te caut, preaiubito. Pe unde ai fugit? / Voiai s-ajungi tu prima pe-aleile sfinţite?” (Cetăţile luminii, pag. 50).

Florentina Loredana Dalian se exprimă prin poezie în proză şi „randomizează” în ce priveşte lungimea versurilor. Nu se mai poate vorbi de o peliculă alcătuită din cadre succesive bine definite, la fel ca poezia în trepte a poetului Cornel Cornea, ci mai degrabă de un conglomerat în care termenii din cyber-poetry întăresc protestul: „Aşa îşi aruncă oamenii trăirile / la coş poţi să-i zici şi / recycle bin / Trăiri reciclate second hand / e plină lumea / de ele / Astăzi oamenii nu mai mor pentru / o idee / astăzi oamenii mor de / singurătate / nu se mai îmbolnăvesc de iubire / ci de / lipsa ei” (Strip-tease, pag. 54).

Aproape de jumătatea volumului întâlnim doi autori care, la poluri diametral opuse în ce priveşte mărimea textelor, sublimează frumuseţea naturii şi a plaiurilor natale. Laurian Lodoabă, un poet interesant şi cumpătat, ne face o demonstraţie de haiku (pag. 128), în timp ce Rareş Meşu, „Cu bicicleta prin Dobrogea”, nu dă semne că ar fi „obosit” „mergând pe căi bătute”, „învăţându-ne să fim doar oameni”.

Rodica Puşcaşu, ne mărturiseşte cu modestie în scurta sa autobiografie (pag. 157) că „este un om mic cu iubire de cuvinte”. Totuşi, în poezia „Aventuri cu o sirenă” (pag. 158), întâlnim o metaforă care ne „taie respiraţia” şi la propriu şi la figurat: „sub apă lacrimile se agaţă de peşti orbi”. Cred că orice scriitor are la un moment dat sclipiri de geniu, dar ele nu sunt suficiente pentru o poezie de calitate. Este nevoie de constanţă, de cât mai puţine cuvinte căutate şi cât mai multă sinceritate. Să vedem un exemplu de imagini construite cu migală, destul de reuşite, dar fără legătură în text: Cheia sol mi se răsucea în păr. / Izbeam cu fericirea de pereţii vieţii, / iar ecoul se hrănea cu râsul meu. / Fluturii mă cautau pe-acasă / să le vând culori. / Viaţa trecea pe lângă mine / ca o tulpină uscată… / Luna făcuse insolaţie… (Invidii de Lună, pag. 161).

Luminiţa Suse este o poetă care stă bine la capitolul constanţă şi siguranţă în scriere. Poezia sa este diferită atât prin contextul în care a fost scrisă, purtând amprenta altei civilizaţii, cât şi prin stilul diferit al autoarei, compact, inteligent, dur. Se simte suferinţa acută şi dorinţa de control, cuvântul devenind un adevărat instrument chirurgical.

Llelu Nicolae Vălăreanu încheie acest volum cu o poezie născută „în vraja nopţii”, „la crepuscul de lumină” (pag. 263-264). „Toamna”, „ziua”, noaptea”, „trecerea timpului” şi „somnul iubitei” alcătuiesc „simfonia unor vorbe” de duh.

În linii mari, această antologie este benefică pentru că reuşeşte să uniformizeze ambiţii, încurajând în special tinerii autori să continue pe un drum pe care puţini reuşesc. Astfel încât, la vârsta deplinei maturităţi poetice, fiecare să guste din vinul vechi pe care l-a pus la păstrare în pivniţele singurătăţii, vin cu aromă de toamnă, de ploi, de zăpezi veşnice şi vieţi căzute cu obrajii în palme…