Am primit de la cineva una dintre cele patru fotografii ale Poetului înrămată în chip de tablou, pe carton galben, vechi, nu ştiu dacă realizată ca fotografie sau desenată fin în peniţă. Este ultima lui fotografie, aceea în care lumina lui este stinsă, figura prăbuşită în interior de prea marea combustie care a consumat-o, de prea multă oboseală care l-a ajuns.

Am aşezat-o la loc de cinste, dar nu-mi plăcea s-o privesc; mă întrista şi mă apăsa nedefinit figura lui de acolo. Nu-mi rosteam explicit nici în gînd că nu-mi place, că nu mă simt în largul meu în faţa tabloului cu chipul lui învins, ca un memento al perisabilităţii omeneşti. Apoi, după o călătorie la Bălți, în Basarabia, aceea care mai păstrează invincibil şi incorijibil, oricâte lecţii i s-ar fi administrat ca să se ,,civilizeze”- precum incaşii la venirea spaniolilor – sufletul robust şi îndelung vibrator al esenţelor româneşti, după ce propriul meu suflet, nici el mai corijibil sub acţiunea aceloraşi forţe de reeducare (precum cele celebre de la Piteşti!) s-a întîlnit cu al lor, într-o combustie afectivă greu de povestit, ca amintire a acelui moment de concentrare a energiilor luminate aduse împreună în ultima zi de lumină deplină a unei veri, ei mi-au dat un dar neîntîmplător. Era chipul lui Eminescu, ţesut pe un covor, dar chipul acela tânăr; fotografia din epoca vieneză, cu plete negre de voevod, cu ochii de vultur tânăr ţintiţi spre depărtarea idealului, cu chipul parcă nu din carne, ci din fildeş dăltuit de Verocchio ori de Michelangelo; cu nimic mai prejos decît acela al lui David din Florenţa; cu fruntea aceea despre care în timpul vieţii lui colegi nemţi de la Viena şi Berlin spuneau în şoaptă înfiorata: ,,eine denkenstirne!”(o frunte de gînditor!); cu gura aceea superbă, perfect desenată, irezistibilă, cu expresia ei dulce-mândră, decât care nu ştiu să fi văzut vreodată una mai frumoasă; cu expresia lui, deopotrivă bărbătească şi vitează, dar și copilăresc adorabilă!

Privesc de o viaţă chipul acesta, încerc să-l înteleg, mai ales că mi s-a dat de sus cîndva nemăsuratul dar de-a fi fost obligată să fac acest lucru prin profesie, (din păcate, mai mult poate pentru el, decît pentru mine, care oricum nu mă voi depărta de el în viaţa asta şi dincolo de ea, forţele întunericului, , au întrerupt această legătură atunci cînd au devenit conştiente de ,,nocivitatea” ei pentru scopul lor ocult ). Privesc şi simt mereu fascinaţia ei irepreșabilă, fiind în căutarea tainei, a explicaţiei pentru care această fotografie, acest chip anume, este, categoric, cel mai multiplicat chip al vreunui român din lumea asta. Nu cred că cineva, nici cu cele mai sofisticate maşini de numărat bani sau valori, ar putea să socotească de cîte ori a apărut pe lume imaginea acestei fotografii. Pe caiete de şcoală, pe cărţi, pe tablouri şi afişe, ca şi pe bani, pe orice emblemă românească, pe orice insignă, pe orice însemn românesc, această poză a lui își trimite, iar şi iar, privirea vulturească în vânt către depărtarea idealului, chiar dacă cel ce o privește nu ştie de loc să rostească sau să conştientizeze aceste cuvinte sau noţiuni. Dar cu toţii simt ceva anume care –i face să dorească subconştient să reproducă la nesfîrşit această imagine, aproape instinctiv; aşa încât, fie dacă numai şi pentru atât ar fi venit pe lume Eminescu, doar ca să facă această fotografie, şi tot n-ar fi trăit în zadar! În definitiv, nici măcar nu e o exagerare absurdă această eventualitate, căci doar în vremea de acum fotomodelele, deci persoanele care-şi vând chipul pentru a crea şi perpetua o anume imagine, sunt printre cei mai bine plătiţi oameni din lume! Dar cînd ne gîndim câtă valoare reală a mai şi produs purtătorul acestei imagini, nu putem cuprinde cu gândul meritul cosmic al acelui om care atât de repede a schimbat imaginea aceasta pe aceea, ultima, strigăt mut al consumării rapide a omului pe pămînt, precum frumuseţea superbă de-o zi a florii trandafirului japonez.

O privesc şi încerc să înteleg clar, să-mi explic puterea ei de fascinaţie asupra poporului român şi nu numai, comparabilă doar cu puterea de fascinaţie a Giocondei care a încremenit sub unda surîsului ei valuri de admiratori, începând cu propriul ei Pygmalion, Leonardo. Poate că o explicaţie ar putea fi citită astfel: acest popor a ieşit dintr-o demnă sămânţă latină azvârlită de vânt departe, în mijlocul a trei mari mase etnice străine, precum ,,la mijloc de codru des”; altoită pe o altă demnitate autohtonă, aceea traco-dacă, învinsă, dar niciodată umilită. Naţiunea cea nouă a fost însă, înghesuită şi ameninţată mereu de altele, mereu oprimată şi agresată şi, mai ales, umilită, ca pentru o vinovăţie apriorică, aceea de-a fi reuşit să apară şi să se menţină pe lume ca un accident deranjant în planurile şi rosturile trufaşe ale atâtor altora. Demnitatea ancestrală a acestui popor, obligat la încovoiere şi umilinţă, nu o dată izvorâtă din slăbiciunea lui interioară, își resimţea parcă mereu aspiraţia spre verticalitate, ,,dorul de ce-i nemărginit”. Iar atunci cînd a văzut acest chip şi l-a resimţit ca propriu, al său, el i-a devenit emblematic, poate nu atît pentru existent, deci nu atât pentru fenomen ci, mai ales, pentru entitatea de la capătul aspiraţiei, pentru noumen. Poate că Eminescu nu reprezintă, cum s-a spus, nu o dată cu multă răutate, întru totul ceea ce este poporul român în realitate, dar precis el este ceea ce poate şi aspiră să fie în proiecţia sa virtuală, este polul său ideal. Iar chipul său de perfecţiune umanistă antică din acea poză emblematică exact asta arată, ceea ce poate şi vrea să fie, în adîncul său, sufletul românesc şi mai mult decît orice, este emblema sa de demnitate, este răzbunarea secolelor de umilinţă impusă sau învinsă, este speranţa pe care o poartă în sine, precum ghinda stejarul, că această emblemă îi va fi cândva reală; este mîndria că măcar printr-un singur reprezentant al său emblema aceasta s-a realizat, s-a întrupat în atâta incomensurabilă şi poate nu încă de toţi înteleasă, dar percepută, valoare demonstrată.

Fiecare creaţie, fiecare nouă întrupare are o oră a ei, fastă sau nefastă, habent sua fata libelli, cum spuneau latinii noştri străbuni, ceasul bun sau ceasul rău cum spun bunii noştri din bătrîni. Ca atare, nu ne putem uimi îndeajuns de ce astre (ce ,,stele cu noroc”) şi-au întâlnit zborul lor mîndru ca să reverse ocrotitoare atâta dragoste şi noroc peste clipa aceea pământească fastă în care un aparat, încă rudimentar şi nesigur, din copilăria tehnicii fotografice, a clipit scurt şi fumegător, captănd pentru atâta neînvinsă eternitate tainică minune a unui chip trecător, în chiar cea mai deplină clipă a frumuseţii lui neasemuite când părea a fi un zeu şi poate chiar era!

 Autor, Dr. Şt.Umaniste Lucia OLARU – NENATI

               Am  avut cândva revelaţia semnificaţiei speciale, definitorii, a baladei Mioriţa asupra destinului fiinţei noastre naţionale. Mi s-a părut a fi un adevăr orbitor în mesajul conţinut şi transmis de veacuri în alcătuirea ei. Acesta se referă  la suprimarea ortomanului  (om drept, dotat cu calitaţi fizice şi morale şi chiar cu zestre materială dobândită legitim) adică simbolic vorbind, întruparea ideii străvechi de kalokogatie (bine, adevăr, frumos), de către tovarăşii săi de drum, tocmai din invidie şi adeversitate provocată de înzestrările sale şi din dorinţa instinctivă de a-l deposeda de bunurile lui. Am găsit atunci că această paradigmă este, din păcate, una prezentă în diacronia noastră încă de la primele atestări, (vezi Herodot ) şi până în zilele noastre, ca tendinţă de suprimare a excelenţelor, ceea ce în plan istoric  poate fi o cauză a neatingerii nivelului de performanţă presupus de daturile genetice ale acestui neam.

         Scrutând panorama diacronică am găsit numeroase exemple de acest fel, de la eroicul voevod Grigore Ghica jertfit pentru devotamentul său faţă de integritatea ţării, cel atât de glorificat de Eminescu, la exemplul însuşi al marelui poet despre a cărui moarte se discută încă în chip pătimaş şi nu se ajunge la limpezire; la nesfârşitele şiruri de exemplare ale elitei noastre culturale, sociale, politice, religioase suprimate în malaxorul închisorilor politice boşevice s.a.

           In noiembrie, această lună prin excelenţă mohorâtă, se cuvine să ne aplecăm gândul asupra unui exemplu cumplit de manifestare a acestei paradigme, asasinarea lui Nicolae Iorga cel jertfit  din cauza uriaşei sale energii depuse în slujba ţării. Contrastul dintre dimensiunea personalităţii sale şi acest sfârşit nedemn este atât de cumplit încât îşi ţipă şi azi absurditatea strigătoare la cer.  Oricine l-a cunoscut a fost fascinat de puterea lui de-a capta sufletele auditorilor, de a le insufla o stare de viguroasă înălţare a moralului, de limpezire a conştiinţei. Cine a citit sau a aflat despre activitatea sa nu se poate să nu fi rămas uimit de uriaşa lui apertură  creativă şi ştiinţifică ( autor a peste 16.000 de titluri!),  de curajul său şi de mereu prezenta lui luare de atitudine în chestiunile colective majore, de neomeneasca lui memorie şi capacitate de cuprindere a informaţiilor, de învăţare a limbilor străine (se spune că a învăţat limba turcă în tren mergând la un congres la Istambul!) .

    Dar poate cea mai meritorie si redutabilă lucrare a sa a fost lupta lui îndelungată dedicată înfăptuirii Marii Uniri pe care o considera  a fi “o necesitate intimă, fundamentală a naţiei noastre”, pentru care a găsit mijloace de-a dreptul uimitoare, de la călătoriile în ţară şi în teritoriile ocupate, la trimiterea de cărţi aparent banale dar cu conţinut incendiar în acele zone, la propagarea  prin intermediul longevivei sale publicaţii Neamul Românesc şi nu numai, a ideilor unioniste, prin întemeierea “Frăţiei bunilor români”, promovând  unirea sufletească şi de conştiinţă a tuturor conaţionalilor noştri, prin discursurile lui fulminanate din Parlament  care, multiplicate şi difuzate în toată ţara,  au avut darul de a contribui decisiv la spulberarea descurajării de după unele înfrângeri pe câmpul de luptă, prin  activitatea lui în cadrul Ligii pentru unitatea naţională a tuturor românilor, precum şi cadrul Universităţii Populare de la Vălenii de Munte şi câte altele.  Încât, pe bună dreptate, el a fost perceput ca un apostol al neamului şi un personaj providenţial trimis parcă de destin să coaguleze energiile luminate ale neamului întru unire, pe care a considerat-o a fi “ cea mai mare faptă din toată viaţa neamului nostru”

        De aceea m-a uimit şi m-a tulburat relevarea unui aspect numerologic parcă simbolic şi anume faptul că el se năştea tot la Botoşani, ca şi Eminescu, exact în anul în care acesta din urmă ducea la îndeplinire marele proiect cultural avant la lettre de declanşare a conştiinţei unioniste prin  Serbarea de la Putna. De altfel, aşa cum am subliniat nu o dată, Eminescu i-a fost în toate palierele conştientizării sale un mentor spiritual aşa cum el însuşi a mărturisit în repetate rânduri, amândoi fiind preocupaţi înainte de toate, de interesul colectiv al naţiunii înaintea oricărui interes personal. Tot el a fost şi cel mai aprig propagator al valorilor culturii române şi al creatorului său emblematic, Eminescu, în nenumărate  sfere ale diplomaţiei culturale româneşti în străinătate, punând şi aici  enorm de multă însufleţuire şi devotament.  Calităţile lui, creaţiile lui, lucrările lui hogoliene sunt greu de cuprins cu privirea ochilor şi minţii omeneşti obişnuite, el fiind ceea ce un auditor străin al unui curs despre Iorga a exclamat uimit: “ein ubermench”, adică un supraom. A fost cu adevărat o personalitate supraumană  ale cărui merite au fost dublate doar de onestitatea sa şi buna lui credinţă fără  reproş, drept care Sadoveanu îl  considera  a fi “sălbatic de cinstit”, un om din stirpea eroilor lui Carlysle pe care o naţiune şi-i produce în momentele de răscruce ca să propăşească.

         Un astfel de om care uimea străinătatea şi umplea de admiraţie minţile învăţaţilor din universităţile şi academiile lumii a căzut secerat în zilele lui noiembrie 1940, nu doborât de oşti străine, ci de mâinile unora din neamul lui atât de iubit  şi, paradoxal, ale unora ce porniseră la drum de aceeaşi parte a baricadei, întru apărarea interesului naţional, (dacă nu cumva şi aici lucrurile sunt mult mai încurcate decât par a fi la prima vedere şi dacă nu cumva au dreptate cei ce susţin că în spatele trăgătorilor s-au aflat alte forţe neprietene deranjate de marea personalitate  a savantului!). Nu vom ştii probabil  si vom rămâne  doar să ne cutremurăm mereu de faptul  că în zilele mohorâte ale altui  noiembrie s-a stins cea mai vastă minte şi cea mai puternică energie luminată a neamului nostru, comparabile  doar cu ale mentorului său spiritual, Eminescu. 

        Măcar atât suntem datori: să ne amintim în zilele mohorâtului noiembrie de  acest noroc providenţial ce a fost dat naţiunii noastre prin ivirea fiinţei lui exact atunci când devenirea istoriei cerea o forţă urieşească, dar şi de cumplitul şi absurdul nenoroc ce ni s-a petrecut prin stingerea unei flăcări atât de larg şi viu luminătoare. Acum, în preajma Zilei noastre Naţionale, se cuvine să ţinem în cugetul mostru, oriunde ne-am afla, fie  în Botoşanii săi natali, dar şi oriunde în lumea largă unde se află vreun suflet românesc,  o candelă aprinsă în memoria celui ce a contribuit cel mai mult la realizarea acelui eveniment fast şi implicit, la întemeierea acestei sărbători, străduindu-ne să-i păstrăm intactă unda iradiantă.

Autor, Lucia Olaru Nenati

Puţini ştiu că Eminescu nu a luptat numai cu pana şi cuvântul pentru idealurile naţionale, ci a făcut-o şi prin fapte, chiar dintre cele care i-au cerut un curaj deosebit şi l-au expus la riscul arestării pentru contrabandă şi atentat la siguranţa imperiului. Iată cum s-au desfăşurat lucrurile! În 1875 se împlineau 100 de ani de la anexarea Bucovinei printr-un rapt abil şi realizat prin corupţie. Descrierea modalităţilor de înfăptuire a răpirii există consemnată în corespondeţa dintre internunţiul austriac la Constantinopole, Franz Maria von Thugut şi cancelarul imperial al Mariei Tereza, Wentzel Anton Kaunitz Reitberg. In aceste scrisori cei doi comunică despre paşii strategigi pe care-i făceau pentru stabilirea unui culoar de trecere între Pocuţia (devenită proprietate austriacă) şi restul imperiului, ce avea să se numească Bucovina.

Din aceste documente reies actele de corupţie prin care au fost atraşi atât înalţi funcţionari ai Rusiei (feldmareşalul Rumianţev, căruia i s-a oferit o tabachieră de aur cu briliante şi 5000 de galbeni austrieci) cât şi mai mulţi demnitari turci printre care şi Reis Effendi, care a cerut special şi a primit un pumnal de aur cu teaca aurită cu briliante şi smaralde, având încrustat în ele un orologiu. Prin aceste maşinaţiuni culoarul de trecere s-a lărgit până la a cuprinde întregul ţinut al Bucovinei.

Aşadar Bucovina a fost vândută pe o tabachieră şi un pumnal! Tot din această corespondenţă reiese lupta cumplită a domnului Moldovei, Grigore Ghica Voevod care a încercat pe toate căile şi cu toate mijloacele să-şi apere ţara, nelăsându-se corupt spre a acepta tăcerea, ceea ce i-a atras în final suprimarea prin asasinare. Toate aceste scrisori care arată ce s-a petrecut în 1775 au fost adunate într-o broşură editată în 1875, intitulată Răpirea Bucovinei după documente autentice, redactată de Ion Slavici şi prefaţată de Mihail Kogălniceanu după documentele din colecţia lui Hurmuzachi privitoare la istoria românilor.

Eminescu, stabilit atunci la Iaşi, trece clandestin în Bucovina, având ascunse în bagajele sale mai multe sute de exemplare ale acestei broşuri, riscând să fie prins şi pedepsit cumplit.Trăgând la prietenul său Stefanelli în Cernăuţi şi beneficiind de ajutorul lui, el trimite broşurile prin poştă persoanelor oficiale, oaspeţilor străini şi organizatorilor „serbării seculare”, pe care o pregătiseră austriecii la aniversarea unui veac de la anexarea Bucovinei. Deşi circulaţia broşurii a fost interzisă, deşi s-au făcut puternice proteste diplomatice, nimic n-a mai putut împiedica răspândirea cărţii prin lumea europeană (fuseseră mulţi oaspeţi străini la Cernăuţi!) care a aflat din surse documentare autentice despre ticăloşia prin care s-a produs decapitarea Moldovei.

Eminescu nu s-a mulţumit cu atât, ci a publicat în ţară articole prin care glorifică vitejia şi rectitudinea morală a lui Grigore Ghica Voevod, pe care-l aşează în rândul marilor personalităţi ale lumii, alături de Ludovic al XIV-lea, Frederic al II-lea, Petru cel Mare, Ecaterina a II-a etc. Iată formulate chiar de către poet, în articolul intitulat Grigore Ghica voevod şi apărut în Curierul de Iaşi, nr.109 din 1876, argumentele care susţin aceste aprecieri: ,,E drept că pentru crearea unui om mare trebuieşte conlucrarea a doi factori, unul este acela al împrejurărilor, al doilea este caracterul şi inteligenţa persoanei istorice. Această a doua condiţie Grigore Ghica Voevod a îndeplinit-o cu desăvârşire. Urmărind cu înţelepciune şi cumpătare binele şi integritatea patriei sale, le-au menţinut cu rară energie personală pân-la cea din urmă clipă a vieţii sale. Ambasadorul austriac ce era în acea vreme la Constantinopole s-a văzut silit a încredinţa pe cancelarul Kaunitz că orice tranzacţie ar face cu acest voevod, concesiile sale vor fi numai aparente, căci acest caracter nu cedează şi nu se pleacă . El va urmări întotdeauna întregirea patriei sale fie prin război fie prin diplomaţie, de aceea trebuie înlăturat cu orice preţ. Trebuia dar nimicit acest om a cărui tărie de caracter ameninţa pe răpitorul patriei sale, trebuia asasinat în taină fără zgomot.”

Şi pentru a sublinia soarta tragică a unui mare domn patriot care a luptat eroic cu toate forţele uriaşe ce ameninţau integritatea ţării sale, Eminescu continuă: „Şi aşa s-au urmat în comuna Iaşi (…) acolo s-a întâmplat această faptă a întunericului, acea mişelie demnă de diplomaţia veacului trecut, acea neruşinată pălmuire a slăbiciunii şi dezbinării poporului românesc. Într-adevăr ce ruşine mai mare putea să ni se întâmple? După ce (…) ni se luase vatra strămăşească, începătura domniei neamului moldovenesc (…) se asasinează prin influenţa morală a Austriei domnul care au îndrăznit a protesta contra neruşinatei răpiri.”

Ca o concluzie ce rămâne veşnic valabilă în istoria noastră, Eminescu conchide cu amarnică durere şi sfâşiere lăuntrică, una dintre multele care l-au afectat profund şi i-au provocat rând pe rând sfârşitul prematur al vieţii pe care-l comemorăm mereu la mijlocul îndoliat al lui iunie, doliu care înmănunchiază în el toate durerile neamului trăite adânc de către omul deplin al culturii româneşti.

Iată aceste cuvinte aforistice care pot fi înscrise pe frontispiciul istoriei noastre perpetui: „Popor românesc, mari învăţături îţi dă ţie această întâmplare! Dacă fii tăi ar fi fost uniţi totdeauna atunci şi pământul tău strămoşesc rămânea unul şi nedespărţit. Dar veacuri de dezbinare neîntreruptă te-au dus la slăbiciune, te-au dus să-ţi vezi ruşinea cu ochii!”

Nu putem şti, desigur, dacă tot mai insistentele afirmaţii despre suprimarea deliberată a lui Eminescu din motive de ordin politic sunt întemeiate, deşi probele material-istorice şi raţionamentele logice sunt tot mai pregnanate. Am dori din suflet să nu fie nimic adevărat şi toţi cei ce susţin această variantă să fie nişte ficţionari fabulatori bolnavi de scenarită. Dar, privind din perspectiva actuală şi din cea conturată prin acumularea atâtor informaţii şi concluzii de-a lungul zecilor de ani de când mă aflu în proximitatea universului eminescian, a propriei experienţe existenţiale, nu pot să nu acord atenţie ideii că, în fond, ceea ce a contat a fost mai întâi de toate, pasiunea adevărului absolut care l-a stăpânit tiranic („adevărul e stăpânul nostru, nu noi stăpânim adevărul”) şi care l-a determinat să intre automat în slujba cauzelor drepte şi, mai ales, în apărarea interesului general naţional pe care, vai, în toate timpurile (dar mai ales azi!) se găsesc greu oameni care să-l apere în dauna sau înaintea interesului personal. De aceea, indiferent care va fi fost cauza concretă a sfârşitului său, e tot mai învederat că Eminescu a murit „pătimind pentru dreptate”, cum spune Biblia si cum spunea el însuşi despre domnitorul Grigore Ghica pe care nu întâmplător l-a adus în prim planul atenţiei. Un astfel de om al idealului, cum a fost el, nu se putea potrivi cu atât de complicatele socoteli şi aranjamente ale vieţii sociale şi politice reale, aceea care s-a bazat mereu pe compromisuri şi chiar trădări.

De aceea, acum în miezul lui iunie, nu comemorăm doar, idilic şi graţios, trecerea în eternitate a unui poet, fie el şi de geniu – chiar dacă tot acum se adună laolaltă o samă de poeţi sub steagul său – ci mult mai mult de atât: aşa cum spunea Iorga, cel ce atât de devreme i-a recunoscut consubstanţial statura şi complexitatea personalităţii: „Eminescu e om mare al naţiei, ceea ce este poate mai mult decât un poet genial”(1911).

 Autor, Lucia Olaru Nenati

În prelungirea manifestărilor închinate Zilei Invăţătorului a avut loc la Casa Corpului Didactic o activitate specială prin care a fost sărbătorită împlinirea unei vârste rotunde de către doamna profesoară de canto Maria Cojocariu, care şi-a lansat cu acest prilej trei cărţi intitulate: Poezii pentru toate vârstele, volumul I şi II şi Mărturisiri târzii. Cruci şi Răscruci. După cuvântul de început rostit de preotul Ştefan Holban, sărbătorita mi-a făcut cinstea de-a mă invita la cuvânt spre a-i prezenta cărţile nou apărute. Am început prin a releva profilul personalităţii autoarei, aşa cum este cunoscută ea de concetăţeni şi, mai ales, aşa cum transpare din paginile cărţilor cu un pronunţat caracter memorialistic, drept o persoană de mare calitate care ar fi putut fi o vedetă de rang naţional, dar a optat să fie consoarta şi colaboratoarea devotată a acelui mare animator al muzicii corale botoşănene, profesorul Gheorghe Cojocariu, împreună cu care a dus faima Botoşanilor în patru zări.

Am subliniat calităţile de povestitor şi autor de text literar autentic pe care le relevă aceste cărţi şi care se adaugă la cumulul de merite deja dovedite, arătând că autoarea este o personalitate de valoare a spaţiului botoşănean. Subiectul îmi era familiar deoarece am trăit dimpreună cu familia profesorilor Cojocariu acele vremuri de iureş creativ intens când exista realmente pasiune autentică pentru universul eminescian şi interes din partea unui public foarte numeros ataşat marii sale parsonalităţi ce a marcat spaţiul botoşănenan prin însemnele nobleţii sale. Am fost aici atunci când profesorul Ghiţă Cojocariu, cum îl apelau cei familiari în semn de afectuoasă preţuire, compunea zeci de piese muzicale pe versurile Poetului (peste optzeci de imprimări în fonoteca de aur a radio-ului şi televiziunii) şi când realiza adevărate edificii corale somptuoase, mai întâi din vocile elevilor Liceului pedagogic şi apoi dintr-un număr mai larg de talentaţi interpreţi ce au format marea Corală George Enescu, care nu odată şi-au demonstrat virtuţile pe scenele ţării, chiar şi pe aceea a Ateneului Român, interpetând, de pildă, Simfonia a XI de Beethoven, adică atribuind corului capacităţi orchestrale multiple, spre uimirea melomanilor şi, mai ales, spre entuziasmul lor care numeau acesta nu un cor ci ,,un miracol al Botoşanilor”. Nu o dată am realizat împreună la Ipoteşti, în acele ediţii superbe ale Zilelor Eminescu – eu fiind pe atunci muzeografa Ipoteştilor -, lucruri de neuitat pentru mulţii participanţi de elită, sau pe scena Teatrului Eminescu pe care l-am condus mai apoi, în spectacole pe care mă străduiam să le fac cât mai impresioante iar corul dirijat de maestrul Cojocariu ridica ştacheta evenimentului la cote incomparabile. Cunoscând, aşadar, de atât de aproape lucrurile evocate acum în aceste cărţi ale autoarei de acum, am putut releva faptul că acel fenomen miraculos care a stârnit atâta admiraţie constituia nu doar rodul activităţii unei persoane, ci a unei adevărate instituţii familiale, sau cum s-ar spune azi, ,,asociaţia familială” a profesorilor Maria si Gheorghe Cojocariu căci toată această operă de creaţie grandioasă s-a realizat de către amândoi, dar doamna Maria (Mamaria, cum îi spun cei afectuoşi!) a fost mereu discretă şi ocrotitoare, şi nu în ultimul rând, teribil de vrednică, asigurându-i soţului său şi celor trei fii care azi cântă pe mari scene (mezinul în Germania!) arii din opere clasice universale, climatul propice manifestării artistice. Cartea de mărturisiri târzii, alcătuită cu o uluitoare stăpânire a memoriei, demonstrează încă o dată acest adevăr pe care îl ştiam de atâta vreme, dar mai mult de atât, ea are darul de tăia adevărate inserţii în istoria acestui spaţiu geografic, bântuit de năpastele viiturilor vremii, ce-au produs traume adânci în destinele individuale (ea fiind mereu, toată copilăria sa “Fata Refugiatului”, până când a reuşit prin uluitoarele sale performanţe şcolare să transforme această poreclă în renume şi să confere blazon de nobleţe acestui apelativ). Obicieuri ale sătenilor de altădată, deprinderi culinare şi gospodăreşti, informaţii etnografice, mentalităţi şi concepţii din lumea satului de odinioară sunt adunate cu mână sigură în aceste pagini, după cum şi capitolele dedicate unor apropiaţi ai săi se constituie în adevărate portrete literare de toată frumuseţea şi mai ales, făcând din carte o atracţie captivantă cum se întâmplă numai celor cu adevărat dotaţi pentru scrisul literar, chiar dacă tema abordată este una deschis autobiografică şi fără nici o cosmetizare ficţională. De fapt, această carte, doldora de amintiri şi de imagini fotografice ale timpului trecut, este o cronică a unor lucruri ce nu trebuiau uitate şi pe care autoarea le-a salvat şi depozitat în acest fel, mai adăugându-şi un merit la cele deja acumulate în timp.

Cărţile de poeme se rostuie ca un pandant liric al textului în proză, având oarecum acelaşi resort de instituire cu acela al liricii folclorice de odioară, izvorâte din irepresibila tensiune a rostirii inspirate de stările trăite de autorii, atunci anonimi, acum denominate de semnătura acestei personalităţi nu îndeajuns de preţuită de comunitatea noastră pe măsura meritelor în durată. Rostind aceste lucruri, am avut din nou revelaţia faptului pe care nu odată l-am enunţat fie în scris fie în rostire, că o localitate, un oraş, nu e doar o adunătură de străzi şi case, ci şi o comunitate spirituală cu relief axiologic, cu valori şi stări specifice şi, mai ales, cu capacitatea de-a recunoaşte şi asuma aceste valori, de-a le şti răsplăti pe măsură şi depozita într-un sanctuar de patrimoniu, nu numai după ce acei oameni nu mai sunt.

Altminteri, atunci când, dimpotrivă, oamenii de valoare sunt nu preţuiţi şi răsplătiţi, ci chiar persecutaţi, invidiaţi atroce, marginalizaţi şi subminaţi, cum se întâmplă, vai, atât de adesea, acel loc îşi pierde relieful spiritual şi devine doar o adunătură de locuitori fără nimic care să-i coaguleze şi să le justifice mândria apartenenţei la acest loc ce devine unul scăldat într-o miasmă nocivă. Unele din aceste aserţiuni au fost preluate şi întărite şi prin alte argumente de către directorul Teatrului Mihai Eminescu, jurnalistul Traian Apetrei, care a propus să i se confere doamnei un titlu de recunoaştere din partea oraşului, poate chiar cel de cetăţean de onoare.

La toate acestea s-a adăugat un adevărat program artistic bogat şi variat, susţinut de câţiva dintre numeroşii elevi de diferite vârste ai doamnei profesoare, de la liceele unde a predat sau de la Şcoala Populară de Artă. Astfel, au cântat sau au recitat: Corala Lyra, dirijată de Dragoş Boicu (care a interpretat două dintre piesele eminesciene semnate de regretatul Gheorghe Cojocariu, reiterându-le în acest fel valoarea perenă), Constantin Lupu şi formaţia sa, Cornelia Ciobanu, Dan Dobos, Ilie Caraş, Mugurel Mogoş, dar şi copiii Codruţa Barariu, Mihai Enache, precum şi familia Crăciun din Dorohoi, mamă şi fiică, ş.a., toate fiind înserate printre lecturile autoarei din cărţile sale, urmate şi de câteva piese muzicale în interpretarea sa. Buchete mari de flori, aplauze călduroase, autografe etc, alte insemne al momentului aniversar au pigmentat sărbătoarea care a fost, de fapt, un adevărat spectacol, special şi original, ce putea fi prezentat foarte bine şi pe pe scena Teatrului Eminescu, ceea ce directorul teatrului a şi relevat, invitând la repetarea evenimentului în viitoarea stagiune, ca un spectacol în sine în beneficiul unui public mult mai numeros şi, nu în ultimul rând, a autorităţilor datoare a cunoaşte şi preţui autenticele valori ale acestui ţinut.

NICOLAE IORGA_, CA UN VÂRF DE MUNTE

Autor, Ionel Bejenaru

Născut la Botoşani, la 5/17 iunie 1871, Nicolae Iorga a devenit autodidact, înainte de a merge la şcoală -„Eu n-am învăţat a ceti şi a scrie: sunt lucruri care mi-au venit de la sine”. Şi, ne gândim la „devoratorul” cărţilor din biblioteca familiei, a rudelor, la influenţele mamei sale, Zulnia, femeie instruită, de aleasă cultură, traducătoare, culegătoare de „Flori literare” (1882, Imprimeria V.Buzzilă, Botoşani). Între lecturile sale, „Letopiseţele”, de vechi şi bun grai, ale lui Mihail Kogălniceanu.

Anii de şcoală, de la „Marchian”, până la cele mai înalte studii universitare, încununate cu doctoratul, luat la Leipzig, în 1883, îi vor marca formaţia istorică şi culturală, de o soliditate excepţională.

Răscoleşte arhivele, din ţară şi străinătate, cu noianul lor de documente, punct de pornire, absolut indispensabil, în cunoaşterea istoriei românilor, în scrierea ei. Nicolae Iorga se transformă el însuşi într-o vastă bibliotecă, din care aveau să rodească scrierile sale, marea sa operă istorică, referenţială, pentru toate timpurile. Să scrii peste 25.000 de cărţi, studii, articole înseamnă să baţi limitele creaţiei şi umanului! Şi, Nicolae Iorga a reuşit.

Marele nostru istoric a intrat, cu forţa sa de cuprindere, cu spiritul său viu, de receptare a legilor şi fenomenelor ce guvernează lumea, în multe alte domenii, fiind o prezenţă autoritară, o permanenţă. De aici trebuie judecată chemarea sa spre viaţa politică, departe de a fi un moft, un capriciu. Realităţile româneşti din anii interbelici au fost ele însele contradictorii. Admiţând că şi activitatea politică a lui Nicolae Iorga a fost aşijderea, explicaţia trebuie găsită tocmai în aceste realităţi.

Format la şcoala celui mai înalt şi curat patriotism, pe care-l putea genera cunoaşterea istoriei şi civilizaţiei româneşti, Nicolae Iorga a slujit ţara şi binele ei, cu toată fiinţa. Tot ce-i leza interesele, politic, teritorial, economic, devenea pentru el obiect al unei lupte înverşunate, transparente, deschise. De aceasta a devenit incomod, şi pentru mulţi din interior, şi pentru mulţi dinafară, demascaţi, puşi la stâlpul infamiei, discreditaţi, tocmai de aceea decişi
să-i astupe glasul. Sfârşitul său tragic, din 1940, pus la cale de furia legionară, este o reacţie la atitudinea sa, profund patriotică, la curajul cu care o afirma şi care deranja pe atâţia.

Personalitate extrem de complexă, Nicolae Iorga a cuprins, în activitatea sa, şi poezia, dramaturgia, istoria literară, a editat periodice, desfăşurând o activitate publicistică fecundă, prestând o remarcabilă muncă de profesorat, a fost un adevărat luminator al naţiei (vezi Universitatea de la Vălenii de Munte). A călătorit pe diverse meridiane, a conferenţiat în mari instituţii ştiinţifice din lume, a fost primit şi răsplătit cu onoruri peste tot, spre fala Neamului Românesc.

De Botoşani l-au legat atâtea – oamenii, locurile. Şi a scris atâtea despre asta. De câte ori a venit aici, de departe, Nicolae Iorga a fost mereu ca acasă. A fost acasă. Cât priveşte atitudinea botoşănenilor faţă de marele istoric, fiu al locurilor, iată cum i se adresau localnicii, la alt ceas aniversar, când N.Iorga împlinea 35 de ani, în 1906 – „În cercetări adânci şi rodnice, urmărind cu strădanie paginile trecutului, ai învăţat cu sfinţenie a cinsti neamul. Bătrânii de pe vremuri ne-au apărat cu sângele lor moşia strămoşească de cotropirea barbarilor. Noi suntem împreună cu tine, cu entuziasmul tău şi împreună cu toţi cei ce simt la fel se cuvine să ne apărăm cu preţul vieţii poezia şi graiul bătrânesc ameninţat să fie înăbuşit de buruiana rea, străină şi duşmană neamului nostru”. Între semnatari, Vasile Balica, J.J.Ciolac, Talpă Bolfos, Sârghevici, Bâznoşanu, Missir, Climescu, Antipa ş.a.

                                                     Autor, Lucia Olaru NenatiLuna iunie nu este doar arealul temporal peste care domneşte auroral simbolul eminescian. Mulţi uită, din păcate, că în iunie s-a născut  -  cu 140 de ani în urmă, tot la Botoşani, un  titan al gândirii şi faptei culturale româneşti, Nicolae Iorga.

Reamintindu-ne de  el cu prilejul acestei rotunde aniversări, e momentul potrivit să relevăm şi că el este cel care, printre primii, intuieşte anvergura universală şi valenţele  mai largi decât cele poetice ale lui Eminescu şi  care are, dintru început, revelaţia fascinaţiei muzicale a verbului său, fiind copleşit de “puternicele acorduri de orgă religioasă pentru marile sfâşieri de suflet”, aflate într-un puternic contrast cu “mirajul elegant” al “bunei şi surâzătoarei poezii a lui Alecsandri”. Rememorând drumul parcurs în tinereţea sa către apropierea de Eminescu, Iorga îşi aminteşte cum, fiind elev  la Liceul Laurian din Botoşani (deci iată care este toposul-matrix al amândurora!) prin 1886,  a aflat de la un coleg mai mare, “mai bărbat”, deci mai apt de percepe mesajul eminescian, ca a apărut “o nouă evanghelie pentru tineret”. Curios, citeşte în vacanţă Almanahul România jună de la Viena unde apăruse Luceafărul.  Impactul acestei întâlniri este descris în amintirile sale  cu mare sinceritate: “întîi n-am înţeles mare lucru, pe urmă am fost sedus de muzică, de la muzică am trecut la fond”, fapt  comparat de marele istoric, geamăn poetului prin anvergura personalitaţii sale proteice, cu “o coborâre a Duhului Sfânt, care nu alege pe acei asupra cărora se coboară”. Ceea ce a făcut ca întâlnirea cu spiritul eminescian, revelat mai întâi pe cale muzicală, să fie una decisivă, fundamentală, formatoare pentru toată viaţa sa: “când am intrat în Universitate eram eminescian”. 

Armonia profundă a versului ales l-a urmărit toată viaţa, seducându-l cu muzica sa incantatorie. O ciudată coincidenţă face ca unul dintre  ultimele articole ale lui Iorga despre Eminescu, subiect despre care a scris substanţial, fiind unul dintre primii şi cei mai eficienţi ambasadori ai personalităţii sale în lume, să poarte titlul Poesie şi musică, prilej de-a observa discrepanţa ce se manifestă uneori, pleonastic şi chiar fals, deformator,  atunci cînd se încearcă punerea pe note a versului eminescian, cel   ce are “un farmec care e însuşi muzică şi care ajunge singur”[1].

In ce ne priveşte, am primit cu mare încântare aceste mărturisiri care m-au încurajat  să ajung la  concluziile pe care am încercat să le relev în cartea  intitulată Eminescu. De la muzica poeziei la poezia muzicii, şi anume că muzica n-a fost pentru Eminescu doar un hobby sau un violon d!Ingres ori un capriciu trecător, ci o componentă structurală, ontologică, a fiinţei sale şi implicit a poeziei sale, concluzi la care m-au ajutat să ajung numeroşi alţi exegeţi ai lui Eminescu precum Vianu, Ibrăileanu, M. Dragomirescu, Rosa del Conte, Caracostea, Călinescu, Edgar Papu, Ioana Em. Petrescu,  Svetlana Paleologu Matta, doamna Zoe Dumitrescu Buşulenga ş.a., personalităţi  de patrimoniu ale  eminescologiei, drept care am găsit curajul de a merge mai departe şi de-a reconstitui repertoriul muzical cântat de Eminescu. şi de-a conchide că un poet care şi cântă el însuşi înnobilează însăşi muzica şi îndeplineşte dezideratul pitagoreic al poetului filozof ales de zei să transmită memoria sacră.   Dar atunci, la 1886, Iorga era primul care realiza acest lucru fundamental, această taină aproape sacră, dacă tot invocă revelarea mesianică a  Duhului Sfânt, ca o comparaţie aflată cel mai la îndemână .

Şi mai târziu Iorga avea să păstreze raportarea la elemente muzicale ca aflate cel mai aproape de ceea ce dorea să comunice: “Poezia lui Eminescu are în complexitatea ei caracterul unei simfonii sau al unei vaste creaţii pentru scena lirică în care notele cele mai disparate se unesc ca într-o operă wagneriană”  Aşadar prima întâlnire a celor două genii, întâmplător (?) venite pe lume la Botoşani a fost cu certitudine un act de fascinaţie. 

A urmat apoi etapa următoare de cuminecare şi aprofundare  prin lectura nou apărutului volum, ediţia priceps Maiorescu, a poeziilor sale, pe care şi el, ca şi atâţia alţi liceeni, o citeau înfioraţi în nopţile internatului, faptul constituindu-se într-o mutaţie crucială – “o revoluţie”,  spune el – în fluxul formator al psihologiei şi personalităţii acelor tineri, a lui Iorga, ca spirit afin,  în primul rând. A fost, de fapt, stabilirea unui jalon existenţial de altitudine, un standard al idealului către care Iorga avea să privească toată bogata sa existenţă, niciodată coborând mai jos de acest standard înalt  al gândului şi faptei. Cum nu se putea altfel, aceea a fost şi etapa unor încercări poetice proprii, efemere,  aflate desigur sub tutela lui Eminescu.

Apoi a urmat o altă treaptă de apropiere în profunzime de universul eminescian de care a rămas mereu fascinat: capacitatea lui Eminescu de-a reînvia trecutul “cu o putere de intuiţie a unei firi bine înzestrate”  fenomen ce credem că a contribuit decisiv la aflarea propriului său drum aurit în istoria noastră frământată. Descinderile sale în acel trecut au avut ca model  de urmat, dacă vreţi, după principiul actual numit “know how”, pasiunea lui Eminescu pentru a trăi literalmente în trecut, ca într-un refugiu, în tărâmuri compensatorii  cum le numea subtila exegetă Ioana Em. Petrescu. La fel ca Eminescu, Iorga avea să ştie  a locui literalmente în acele vremi pe care le învia prin scrisul său.

Iorga s-a străduit mereu să-l înţeleagă pe Eminescu cât mai profund, n-a epuizat niciodată acest tezaur, dorind să-l reveleze şi altora. Din acest punct de vedere îl putem considera unul dintre pionierii eminescologiei,  dar mai ales se pare  că a fost primul care a avut revelaţia complexităţii  eminesciene,  numindu-l pe Eminescu “expresia integrală a sufletului românesc” .Un rol de importantă prioritate îi revine lui Iorga în privinţa utilizării moştenirii eminesciene, el fiind  acela care a afirmat că orice cuvânt al lui Eminescu trebuie publicat, (“orice a rezultat din necontenita activitate a acestui suflet ales merită să fie cunoscut”), luând seama la faptul că Eminescu, deşi n-a publicat paginile rămase în  manuscris, “dar nici nu le-a distrus, căci ştia bine că  sunt în ele diamante care aşteaptă numai ceva mai multă tăietură pentru a străluci deplin.”  Cei ce cunosc arealul eminescolgiei ştiu că din acest punct de vedere el a întemeiat astfel  o cale de conduită, la antipodul căreia s-a situat, de pildă, G.Ibrăileanu (şi el aflat acum în anul 140 de la naştere!),  cel care a condamnat cu indignare până şi fapta lui Maiorescu de-a fi încredinţat  Academiei manuscrisele eminesciene pe care mai bine le încuia “domnia sa cu şapte lăcate”. Si tot Iorga avea să exclame la aflarea valorilor cuprinse în postume: “Un nou Eminescu apăru: minte setoasă de a şti, suflet doritor de a se împărtăşi altora, inimă revărsându-se în bunătate, ochi puternici ţintind necontent idealul” (1903). Azi când generaţii de oameni ai spiritului  au trudit pe buchea eminesciană şi au adus după mai mult de un secol, la lumină scrisul său integral, mai apoi, prin strădania lui Noica şi acum, prin demersul acad. Eugen Simion, chiar şi imaginea acestuia, vedem că intuiţia lui Iorga a fost cea corectă şi pe acel drum avea să meargă viitorimea.

Preocuparea lui Iorga pentru revelarea şi propagarea operei şi personalităţii eminesciene nu lipseşte nici din marile sale  intreprinderi, din cursurile sale universitare,  din marile sale sinteze de istorie, din Istoria literaturii române ediţia din 1925,  şi, desigur din Istoria literaturii româneşti contemporane şi multe altele.

Aprofundarea empatiei eminesciene a lui Iorga avea să aducă noi valenţe, urmând depăşirea etapei de fascinaţie a versului, a imaginaţiei sale poetice şi aduncând preempţiunea laturii de conştiinţă civică şi naţională. Am afirmat în studiile noastre ideea existenţei unui metru etalon al existenţei ideale pe care îl avea Eminescu în cugetul său, faţă de care raporta realul, dar nu se oprea la atât ci incerca să micşoreze distanţa fată de ideal, una dintre  manifestări fiind lupta pentru destinul optim al naţiunii sale, componenetă structurală a conştiinţei şi a faptei sale  pentru care întreaga sa gazetărie stă mărturie. Ei bine, e limpede că şi acest model a fost preluat, conştient sau doar intuitiv, de către Iorga cel care avea să fie numit  ”Apostolul Neamului” şi să devină omul providenţial al Marii Uniri.  Unul dintre cei pe care i-am numit  – preluând sintagma altcuiva  – “oameni ai energiilor luminate” de la Botoşani (la care se referă în principal lucrarea noastră Arcade septentrionale), de asta dată Emil Diaconescu, îl numeşte pe Iorga   în paginile Junimii Moldovei de Nord “cel mai strălucit ostaş al cugetării româneşti, care mai mult decât oricare altul ni-a pregătit cu mândra lui viaţă de vitejească luptă pentru ceasul acesta”. Altădată institutorul C.Iordăchescu, autorul acestei sintagme,  povesteşte într-un număr din 1919, în  aceeaşi publicaţie  în articolul Colaboratorii întregirii neamului, cum Iorga “a semănat pretutindeni în călătoriile sale prin toate regiunile româneşti, înflăcăratele sale credinţe ” prin acele cuvinte pe care români de peste hotare “le sorbeau cu nesaţiu”, rostite cu “acea elocinţă şi libertate de cuget  care sunt pecetea geniului său, subjugător de suflete”.

Dar sufletul lui Iorga a fost mai întâi de toate subjugat de Eminescu, de la care a preluat misiunea pe care a dus-o atât de strălucit la îndeplinire. El spunea despre gazetarul Eminescu  că nu scria “ pentru pâine, făcându-şi râs de cei ce i-o dădeau cu o cumpănă prea mică, ci din căldura adevărată a unui suflet ce voia să facă bine nu sie însuşi …ci neamului întreg.

 In acest punct este vizibilă şi influenţa  unei idei de forţă din gândirea eminesciană în acea concepţie-fanion a  lui Nicolae Iorga despre “ridicarea prin cultură” şi iluminare, care  vizează în mod sintetic ajungerea la unitate naţională prin  cultură organică, ceea ce, s-a spus pe bună dreptate, a fost un obiectiv esenţial din programul energetist de inspiraţie pur autohtonă al lui Iorga.

 La fel, este de necontestat şi faptul că  teatrul lui Eminescu, faţă de care Iorga şi-a exercitat şi calităţile de istoric literar căutându-i originile, a exercitat de asemeni o adevărată fascinaţie asupra istoricului, el revelând în mai multe rânduri şi rolul pe care l-a jucat în formarea conştiinţei naţionale “teatrul vagabond” adică turneele teatrale  ce străbăteau ţara care, precum ştim,  l-au fascinat şi l-au răpit irepresibil pe adolescentul Mihai. Este neîndoios că propria chemare de-a scrie teatru istoric are la baza admiraţia sa pentru dramaturgia eminesciană care l-a inspirat fără îndoială. Ceea ce se ştie mai puţin este faptul că acest teatru pe care majoritatea covârşitoare a  cunoscătorilor l-au considerat mereu doar un bruion dramatic fără calitatea de-a deveni teatru viu a fost reprezentat pe scenă prima dată, tot de către ….aţi ghicit! N.Iorga.Astfel în cadrul congresului din 1939, Teatrul Ligii culturale reprezenta piesa Lais în traducerea elastică a lui Eminescu pe care regizorul N.Massim o găsea mai bună decât originalul lui Emil Augier!   Citind dramaturgia eminesciană Iorga se entuziasmează de calitatea dramei Bogdan Dragoş afirmând:” acest act ar putea fi reprezentat oricând” .  Drama  a fost  reprezentată aici, la Botoşani şi, după ştiinţa noastră, singurul loc unde s-a reprezentat scenic dramaturgia  eminesciană este Teatrul “Mihai Eminescu” din Botoşani, în două rânduri, cel de-al doilea fiind un spectacol intitulat Intemeietorii, montat de către marele regizor Dan  Alexandrescu de la Târgu Mureş. Am optat, ca director al acestui teatru, pe atunci,  pentru această piesă ce reunea trei fragmente Decebal, Bogdan-Dragos şi Mira,  pentru a lărgi aria de cunoaştere a operei sale cu prilejul centenarului din 1989 de organizarea căruia m-am ocupat atunci, dar şi ţinând seama de opţiunea lui Iorga.

Neobositul şi prolificul Iorga nu putea să lipsească dintre editorii lui Eminescu, chiar dacă ediţia sa din 1922 nu este dintre cele de referinţă. In schimb a făcut tot ce–i stătea în puteri pentru stimularea şi popularizarea ediţiilor eminesciene câte au apărut în timpul vieţii sale, în genere,  scriind şi cuvântând despre  Eminescu, omul şi opera,  oricând avea ocazia, în comunicările sale academice,  în lecţiile ţinute la Universitatea de la Vălenii de Munte, în diferite discursuri, dar fără a monopoliza domeniul, ci fiind bucuros să atragă şi alte personalităţi în această arie, precum  Caracostea sau Ion Pillat.

O latură consistentă a acestei activităţi  s-a manifestat desigur şi în gazetăria lui Iorga, articolele şi  referirile despre  Eminescu fiind frecvente în publicaţiile sale Neamul românesc, Semănătorul ş.a., nu o dată sprijinindu-se pe rostiri şi gânduri eminesciene în polemicele sale, o listă a unor asemenea articole putând constitui substanţa unei considerabile antologii.  

La fel, Iorga este  prezent la ceremonii şi festivităţi, dezveliri de busturi, precum cel de la Galaţi din 1911, la comemorări ale poetului, la tot felul de manifestări culturale şi, nu o dată, el este cel ce stimulează şi-şi  îndeamnă conaţionalii să edifice asemenea monumente şi modalităţi de nemurire a amintirii poetului, peste tot  cuvântul  adăugând un nou spot de lumină asupra lui Eminescu. Iată, de pildă,  articolul  trimis pentru reuşita numărului aniversar eminescian din 1919 al revistei Junimea Moldovei de Nord  din Botoşani (Câteva cuvinte pe care le-aţi dorit), în care scrie astfel despre Eminescu: “era cel mai vast, mai sincer şi mai adânc cunoscător al vieţii româneşti, din tot locul şi din tot timpul”, adăugând aici şi considerentul cel mai de seamă, în viziunea lui, pe care l-a îndeplinit poetul: “prin nimic nu se arată valoarea unei generaţii mai bine decât prin ceea ce înţelege şi preţuieşte din viaţa sufletească de până atunci, a propriului  ei popor.”

 Nu trebuia  uitată  nici activitatea sa dedicată cinstirii memoriei poetului  la Ipoteşti, contribuţia sa la  adunarea de fonduri pentru ridicarea bisericii şi casei memoriale, care însă, din păcate şi nu din vina sa, ci a lipsei de criterii muzeografice ale acelui timp, n-a respectat structura casei originale, drept care, semnatara acestor rânduri a avut mai târziu a restructura această clădire aducând-o în conformitate  cu originalul .

 Dar poate cea mai remarcabilă funcţie a lui Iorga în această neobosită misiune autoasumată de-a nu lăsa să se decoloreze imaginea lui Eminescu este aceea ce-a putut fi calificată drept diplomaţie culturală, el fiind un ambasador al întregii culturi române din care Eminescu nu putea lipsi. A făcut şi aici tot ce era supra–omeneşte să facă, a scris şi inclus în  sinteze internaţionale  adevărate micromonografii ale lui Eminescu, în multele limbi pe care le stăpânea fluent, ducând astfel faima poetului la New York ca si la Paris, la Roma sau Milano la Berlin sau Istambul şi în multele universităţi unde era invitat şi încununat cu titlul de doctor honoris causa. De menţionat că Revista şcolii de la Botoşani publică un reportaj splendid semnat de Tiberiu Crudu despre  extraordinara vizită a lui Iorga în America. Să ne amintim şi că printre cursurile ţinute la Sorbona în beneficiul unui public numeros şi plin de emoţie, Iorga ţine un curs despre Romantismul în sud-estul Europei şi desigur despre Eminescu, drept cel mai important reprezentat al acestui curent în România, dar şi cel mai înalt spirit în sud-estul Europei.  Păstrând proporţiile, semnatara acestor rânduri a susţinut după mulţi ani, un curs despre romantismul românesc la Universitatea de excelenţă din Konstanz, Germania folosind, de asemeni.  prilejul, după modelul lui Iorga, pentru a comunica celor 250 de studenţi că în literatura română  există un mare poet european pe care e musai să-l cunoască. Dar si în cursul de cultură si civilizaţie românească am evocat pe cei mari ai Botoşanilor: Eminescu, Enescu, Iorga, încât o tânără din Italia a exclamat că acest oraş care apare drept loc de naştere al celor trei titani e “una vera Firenze rumena”.Pe de altă parte, auzind despre uriaşul număr de cărţi şi articole semnate de Iorga şi de universităţi din lume care l-au omagiat şi desemnat  drept doctor honoris causa, un tânăr german a exclamat “aber das ist ein echt übermensch!” 

Să mai menţionăm doar prima exegeză consistentă despre Eminescu apărută în limba franceză în publicaţia Revue bleu cu titlul L’ame roumain modern: le poet Michel Eminescu. Si aici am a face o conexiune cu Botoşanii  căci am găsit acest studiu publicat în Revista Moldovei (în nr.11-12 din 1922), în traducere românească. Acest text destinat străinilor pe care Iorga dorea să-i convingă de dreptul spiritului naţiunii sale de-a  fi  demn de atenţia şi preţuirea lumii, nu a fost publicat după vreun manuscris  oferit de Iorga redacţiei, cum s-ar fi putut crede, având în vedere prietenia statornică dintre redactorul sef Tiberiu Crudu şi marele apostol al neamului, ci  a fost tradus special pentru Revista Moldovei  în mod impecabil de  către profesoara Cecilia Halunga de la Şcoala normală de fete din Botoşani după Revue blue din 15 august 1922 în care Iorga îl publicase în limba franceză. Aşadar, Revista Moldovei  prezenta astfel cititorilor săi în mod elocvent, faţa literaturii române pe care o arăta Nicolae Iorga  lumii din afara ţării sale, demonstrând că, deşi acesta anatemiza  influenţa decadenţei  Occidentului, se străduia din răsputeri să  stea drept în faţa acestuia în fruntea valorilor româneşti pe care voia să le integreze în lume. Inţelegând importanţa   acestui text l-am  i-am acordat un spaţiu larg în cartea noastră  Arcade septentrionale.

 Amintesc aici şi de primul volum de traduceri ale poemelor eminesciene în limba engleză realizat de Silvia Pankhurst, prefaţat de Bernard Shaw şi cu introducerea semnată de N.Iorga.

 Si câte rostiri de-a dreptul aforistice, de profunzime şi  de săpat în piatră n-a lăsat Iorga despre Eminescu! Iată câteva, dezarmant de puţine din cele multe, aproape imposibil de adunat din marea de text scris de Iorga, ce depăşete măsura omenească şi poate de aceea oamenii au cam obosit să–l mai frecventeze şi să-l cerceteze, unele ce aveau să prefigureze revelări notorii de mai târziu:

” Poetul acesta n-a fost numai poet…care să fii vânat tablouri, senzaţii, sunete. (..) El a fost cel puţin în aceeaşi măsură un cugetător, un luptător, un profet – da, un profet ca profeţii vechii Iudee, biciuind şi arzând, de o parte sfătuind şi revelând de alta, în numele aceluiaşi Dumnezeu al inţelepciunii”  (1904).Sau altădată:”Eminescu e om mare al naţiei, ceea ce este poate mai mult decât un poet genial”(1911)

Despre articolele din Curierul de Iaşi: ”E o uimire câtă bogăţie, noutate, logică, prevedere, căldură, câtă mare  şi curată înţelepciune de om superior genial, se cuprinde în acele buletine politice, dări de seamă teatrale, notiţe despre cărţi…La fiecare moment marea sa putere de intuiţie fixează puncte sau deschide perspective cu totul nouă.” Altceva:” Eminescu e cel dintâi scriitor român care scrie cătră toţi românii într-un grai pe care românii de oriunde îl pot recunoaşte ca al lor… Eminescu e întruparea literară a conştiinţei româneşti, una şi nedespărţită”.

“Eminescu este drumul către sănătatea acestui popor.”

Exemplele sunt enorm de multe  şi  toate vorbesc despre o neostoită fascinaţie pe care a exercitat-o Eminescu asupra lui Iorga, el fiind în mare măsură cel ce i-a însuflat foarte devreme  adolescentului Iorga, ceea ce avea să fie enorma sa energie luminată fără de care nu se poate realiza nici o întemeiere benefică  în societatea omenească. Asa cum am încercat să relev în această cartela care m-am referit,  în care am căutat să surprind monografia unei stări de spirit, aceea a entuziasmului si energiei luminate ce a dus la realizarea statului naţional, (o vreme diametral opusă celei de azi!), totul se face cu personalităţi providenţiale, oameni ai energiilor luminate precum a fost Iorga, un adevărat generator  nuclear pentru atâţia alţii, transmiţători-releu până în capilarele societăţii. Ei bine, am încercat şi sper ca nu fără folos, să demonstrez ca până şi la originea acestei mişcări  de psihologie socială a stat acelaşi Eminescu cel care l-a hrănit sufleteşte şi i-a format mentalul lui Iorga, fiindu-i fără putinţă de tăgadă, în lumina acestor argumente probatorii, un adevărat mentor spiritual.

Si încă ceva, o tulburătoare coincidenţă. Eminescu a fost, se ştie, iniţiatorul şi coordonatorul proiectului cultural Serbarea de la Putna, aceea care a generat în 1871 mişcarea de conştiinţă menită să culmineze cu realizarea Marii Uniri al cărei om providenţial şi spirit dinamizator a fost N.Iorga, cel ce se năştea exact în  acelaşi an, al Serbării de la Putna.”Istoria este desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu” spunea Eminescu şi  aceste coincidenţe un pot decât să confirme afirmaţia.  Parcă nu e întâmplătoare nici întâmplarea că în iune, luna tragicului sfârşit al lui Eminescu, se năştea cu 140 de ani în urmă, N.Iorga, cel ce avea să-i ducă mai departe cu atâta energie mesajul de conştiinţă. 

 Din păcate, contribuţia uriaşă a lui Iorga este ca şi uitată azi, ca şi întreaga lui personalitate monumenatală. De fapt, ignorarea qusitotală de azi a personalităţii sale se datorează  raportării la   măsura omului  obişnuit – azi din ce în ce mai precar din punct de vedere cultural – care nu poate cuprinde decât o cantitate limitată de informaţie, de cultură, chiar de  reacţie afectivă, toate depăşite fatalmente radical de dimensiunea supraomenească a personalităţii lui Iorga. Pentru că nu poate vedea decât un mic fragment şi pentru că întregul l-ar copleşi şi l-ar pune într-o umilitoare şi inconfortabilă inferioritate, omul de azi alege soluţia ignorării.

Şi totuşi nu e cu putinţă să se accepte tacit acest fenomen injust care  de fapt îl asasinează încă dată pe savantul admirat şi răsplătit de  atâtea foruri intelectuale naţionale şi internaţionale! Trebuie să reînvăţăm a ne apropria şi a ne duce pe umeri destinul naţional din care acest accident istoric benefic, această anomalie pozitivă numită Nicolae Iorga – venit pe lume tot în târgul  Botoşanilor – face parte integrantă şi demnă de toată slava şi mândria pe care trebuie să reînvăţăm a le trăi ca stări  faste ale “vieţii sufleteşti” şi să nu ne lăsam mereu copleşiţi doar de stările negative şi vibraţiile joase cu care ne inundă azi realitatea din jur. 

 Autor, dr.șt.umanistice Lucia OLARU NENATI

Nu de multă vreme s-a lansat într-un cadru solemn, în sala de marmură a Teatrului „Mihai Eminescu” Botoşani, o carte mai mult decât importantă pentru viaţa culturală a acestui oraş ce pivotează, de fapt, în jurul axului culturii. Titlul ei este Istoria teatrului la Botoşani iar autorul este istoricul, cercetătorul şi cunoscătorul profesionist al trecutului botoşănean Ştefan Cervatiuc. Ca una care am avut şi eu partea mea de istorie trăită din viitoarea cronică a celei mai importante instituţii culturale botoşănene, ca directoare a teatrului într-o perioadă foarte contorsionată şi plină de evenimente de semn contrar, am avut misiunea şi onoarea de-a releva publicului select şi avizat aflat de faţă, liniile de forţă ale acestei lucrări. Cele ce urmează vor fi aşadar, într-un fel sau altul, idei din structura acelei alocuţiuni.

 Teatrul este prin excelenţă o realitate a unui veşnic prezent căci fiecare spectacol se adresează publicului existent atunci în sală, pe care îl fascinează, îl impresionează, îl entuziasmează sau îl plictiseşte, dar după ce se termină stagiunea, recte „durata sa de funcţionare”, el intră în neantul unui trecut nediferenţiat, fiind mereu înlocuit cu alte afişe, cu alte vedete ale altui prezent. Într-un fel, acest destin al spectacolului de teatru se aseamănă cu cel al articolului de presă cotidiană, ce glorifică mereu ştirile vedetă ale acelei zile care, după trecerea ei, se usucă precum frunzele toamnei. Aşezate însă în diacronie, fiecare din straturile acestui pururi prezent se succed şi devin istoria acelui teatru, capătând structură, coerenţă logică, cronologică şi sens.

 Cel ce a conştientizat această nevoie de structură coerentă, diacronică şi semnficatoare a devenirii teatrului botoşănean este directorul prezentului de acum, jurnalistul şi omul de cultură Traian Apetrei, care a solicitat, ca atare, alcătuirea unei istorii a acestui teatru, omului celui mai avizat şi capabil să o realizeze, redutabilul păstor al trecutului botoşănean, Ştefan Cervatiuc. Aşa s-a născut, în cadrul unui proiect susţinut de primăria oraşului, condusă de un om cu deschidere spre cultură, primarul Cătălin Mugurel Flutur, o primă parte a ceea ce va să devină o operă de vastă anvergură, gândită să conserve pentru viitorime istoria înfiinţării şi funcţionării acestei instituţii în jurul căreia se desfăşoară, de fapt, toată forfota oraşului nostru.

 Până acum, din acest panoramic teatral botoşănean, au apărut primele două volume, sub titlul Istoria Teatrului la Botoşani, 1838-1944, primul volum ducând consemnarea până la 1900, iar cel de-al doilea până la 1924. Cel puţin pentru prima parte, ar fi poate potrivit să se vorbească despre o istorie a spectacolului la Botoşani, în primul rând pentru că relatarea nu se referă numai la teatru propriu-zis, ci şi la operă, operetă şi orice fel de reprezentaţii care atrăgeau publicul să devină spectator şi apoi, pentru că până în 1914 nu a existat un teatru ca instituţie în Botoşani, ci doar o serie de săli mai mult sau mai puţin improprii (Sala Petrache Cristea, Popovici, Sala Meseriaşilor ş.a.), în care jucau trupe venite în turneu, aflate deci cel mai adesea, în trecere prin Botoşani.

 Prima intervenţie decisă, de natură a restabili un adevăr ocolit în referirile de până acum la tradiţia teatrală botoşăneană este aceea privitoare la aportul directorului şcolar Nicolini, căruia îi revine meritul de-a fi iniţiatorul primului spectacol susţinut la Botoşani. In carte se relevă că acesta l-a invitat în 1838 pe Costache Caragiali să vină de la Iaşi, unde nu prea găsise înţelegere şi sprijin, la Botoşani, ca să-i înveţe pe membrii trupei locale de aici (nota bene!, deja existente!) tainele artei dramatice spre a putea da reprezentaţii teatrale, ceea ce s-a şi realizat, aşa că în iarna anilor 1938-1839 această trupă prezintă aici mai multe spectacole. Abia după succesul repurtat de acestă trupă la Botoşani, Caragiali este rechemat la Iaşi şi cinstit la mare preţ, trezindu-se astfel orgoliul ieşenilor sub imperiul exemplului botoşănean. De aici înainte istoria curge antrenantă şi plină de informaţii, pierdute în uitarea trecutului şi care au azi darul de a uimi cititorul neavizat sau pe spectatorul de azi al teatrului, acela care beneficază mereu doar de veşnicul său prezent. Aflăm cu crescândă curiozitate cum pe scenele improprii ale oraşului nostru au venit şi au jucat teatru sau au cântat nume de patrimoniu românesc şi universal precum Fany Tardini Vlădicescu (nume atât de cunoscut din sfera eminescologiei!), Agata Bârsescu, Dimitrie Popovici Bayreuth, Constantin Nottara, Aristizza Romenescu, Aglae Pruteanu, Petre Liciu, Ermette Novelli, Al.Bărcănescu, Nicolae Leonard, Compania Davila, Hariclea Darclée, Lucia Sturdza Bulandra şi Tony Bulandra, Matei Millo, Marioara Voiculescu, Ion Manolescu, trupa Naţionalului ieşean condusă de Mihail Sadoveanu si mulţi alţii. Mai aflăm despre concertul susţinut în 1912 de către George Enescu ale cărui încasări au fost cedate în întregime în scop de binefacere, concert ce a avut un efect fulminant la public, drept care un grup de tineri fascinaţi de măiestria marelui virtuoz, au dus omagiul până la gestul de a-i deshăma caii de la trăsură spre a trage ei înşişi în locul cailor.

 Cartea profesorului Cervatiuc are meritul de-a contribui şi la precizarea unor elemente din domeniul atât de bătătorit şi cercetat al eminescologiei, ea oferind informaţii în plus despre legătura dintre tânărul (pe atunci) Mihail Eminovici, desigur fascinat şi el de această atmosferă de mitizare a artei scenice, şi trupele teatrale, de natură a furniza noi repere cercetătorilor biografiei poetului.

 Lectura acestor opuri seamănă cu acele cărţi de basme ilustrate în care, odată deschise paginile, castelele desenate în ele se înalţă din suprafaţa plană a paginii şi construiesc o colorată lume tridimensională. Aşa se petrece şi aici cu toate acele informaţii adunate din afişe, din cronici, din istorii ale teatrului, care capătă dinamică şi relief – căci documentarea autorului n-a cruţat nici o sursă de natură a-i completa tabloul acelor vremi trecute, reinviindu-le astfel.

 De fapt, ceea ce se impune ca o constantă a tuturor acestor elemente faptice aflate în desfăşurare este concluzia că la Botoşani a existat din cele mai vechi timpuri un public foarte avizat, iubitor şi cunoscător de spectacol care – ne pune la curent autorul – avea deprinderea şi exerciţiul frecventării artelor spectacolului în marile centre culturale ale Europei, fiind format din persoane care re-veneau acasă la Botoşani, aducând cu ei, pe de o parte, o temeinică iniţiere în alfabetul acestor arte şi, pe de altă parte, o insaţietate constantă de a consuma în continuare reprezentaţii artistice. În acest fel s-a constituit un public cu un gust estetic rafinat, cu competenţă în evaluarea şi receptarea spectacolului, capabil de a fi un adevărat partener al actorilor de pe scenă, de-a reacţiona adesea prin entuziasmul dătător de fericire pentru artişti, dar nu obedient şi nediferenţiat, drept care se relatează uneori şi despre sancţionarea unor deficienţe, prin răceala sau absenţa publicului la unele spectacole. Putem afirma din cele citite că acel public de care se povesteşte atât de palpitant în paginile acestor cărţi juca un rol care, în studiile moderne de sociologie culturală, poartă numele de instanţă de consacrare. Căci, într-adevăr, aflăm cum un şef de trupă de la Bucureşti, care dorea să verifice dacă spectacolul său rezistă probei publicului, este sfătuit de un cunoscător să meargă la Botoşani, căci, ne spune autorul cărţii, dacă un spectacol avea succes aici, pleca mai departe la Cernăuţi (acel superb oraş românesc european, adevărată poartă spre lumea bună!) iar de acolo mai departe, la Viena sau la Paris. Adică, Botoşanii erau, am putea spune, un fel de turnesol al succesului căci dacă un spectacol avea succes la Botoşani era asigurat şi succesul în Europa cea mare.

 Ca atare, din toate aceste relatări ce ne transportă în vremea de altădată, se desprinde ca un leitmotiv regretul publicului, al cronicarilor, al tuturor localnicilor, exprimat pe toate tonurile şi în toate împrejurările, de-a nu avea o sală proprie a sa, unde să se poată reprezenta spectacolele în cele mai bune condiţii. Or, din această frustrare majoră şi constantă s-a iscat scânteiea declanşatoare a întrupării clădirii-miracol a teatrului botoşănean. In această carte se publică statutele Societăţii Teatrul Eminescu şi actul de constituire care poartă data de 19 aprilie 1912 . Aşadar anul viitor se împlineşte un secol de la semnarea sa! Aflăm din această carte, cum iniţiativa a aparţinut unui director de bancă, Hariton Haritonovici, care l-a atras pe fostul primar Dimitrie Ursianu iar apoi s-au adunat şi alţii în jurul lor, ca un nucleu, şi împreună au constituit această societate ce a avut un capital social de 300.000 lei si un număr iniţial de 68 de acţionari, al cărei scop era construirea unui teatru la Botoşani. Statutele şi toate actele publicate în carte arată cum primăria a fost de la început un partener generos, punând la dispoziţie terenul în mod gratuit, precum şi apa şi lumina electrică, urmând ca pe parcurs să răscumpere acţiunile până la intrarea teatrului în proprietatea publică. De aici se derulează rapid o succesiune de şanse miraculase şi de faclităţi precum întâlnirea cu magnificul arhitect Grigore Cerchez, cel care a lucrat multă vreme fără să ceară plată, cu un constructor înţelegător şi, în general, cum toată acţiunea s-a derulat cu repeziciune încât doar după doi ani, în 1914, în mijlocul oraşului Botoşani s-a inaugurat un teatru cu nimic mai prejos decât oricare altul din Europa, o adevărată bijuterie arhitectonică şi artistică, frumoasă ca un vals vienez . Aşa cum scriam în caietul teatral al aniversării din 1988 a 150 de ani de teatru românesc la Botoşani, pe atunci în calitate de directoare a acestui teatru, deci de persoană implicată intens într-o porţiune importantă din istoria sa, această carte confirmă încă o dată că acel teatru a fost construit „din dragostea publicului mai mult decât din cărămizi” .

 Din păcate, exact după 30 de ani, în 1944, teatrul avea să fie distrus prin bombardamentul războiului al doilea, iar stabilirea duratei de existenţă de la înfiinţarea societăţii, la 30 de ani, pe care am observat-o abia la lectura cărţii, mi-a apărut ca o tulburătoare prevestire a acestui deznodământ. Ştim însă că se va reconstrui clădirea, chiar dacă niciodată la valoarea şi fumuseţea primei construcţii şi că viaţa teatrală avea să continue neoprită până azi iar această continuare va trebui să urmeze în volumele următoare.

 Referindu-mă la stilul de scriitură al acestui autor lipsit de efuziuni sau metafore, foarte concret şi exact, cu fraza tăiată ferm la dimensiunile precise ale informaţiei, se constată că, în mod paradoxal, în loc să genereze doar un simplu proces verbal al faptelor petrecute, acest stil suscită credibilitatea şi stârneşte curiozitatea cititorului care va descoperi în aceste două volume o lectură palpitantă şi aducătoare de informaţii inedite, de negăsit în alte surse.

 Aşadar prin aceste cărţi fundamentale lansate până acum s-a fondat instituţia istoriei teatrului la Botoşani a cărei lansare a constituit, la rândul ei, un advărat eveniment cultural, printre cele mai importante, la care, chiar dacă porţiuni consistente din ceea ce se vrea a fi considerată intelighenţia şi autorităţile oraşului au lipsit, a participat acel public care corespunde azi aceluia de odinioară, pasionat şi profesionist, care a construit, de fapt, prin ataşamentul său acea realitate atât de râvnită şi invidiată mereu de alte judeţe, teatrul botoşănean.

                                        Gheorghe Burac -75

           Profesorul Burac a împlinit 75 de ani, lucru de înţeles căci nimeni nu stă pe loc, toţi oamenii înaintează în vârstă şi devin cândva venerabili. Raţiunea ştie acest lucru truistic, doar sufletul rămâne uimit de fiecare dată când îl revelează. Ce se poate spune în primul rând despre acest om este că el şi-a rămas sie-şi egal pe tot parcursul vieţii sale,  ceea ce nu e de loc uşor decât pentru cei cu valoare structurală, nu şi pentru cei ce se străduiesc în funcţie de împrejurări să-şi confecţioneze o imagine adecvată unui scop. 

       Inainte de a face vreo  referire axiologică asupra sa  vreau să evoc  o ocazie în care am putut să-mi formez părerea despre el prin intermediul altora, deci mediat prin terţe persoane. Sunt deja mulţi ani – nici nu mai ştiu câţi! – de când profesorul m-a invitat insistent şi repetat, să vin să mă întâlnesc cu copiii  din şcoala  lui de la Vlăsineşti. Pentru că nu mi-a stat niciodată în fire să dezamăgesc aşteptările oamenilor, mi-am făcut timp şi am pornit cu maşina spre acel spaţiu excentric al judeţului nostru. Pentru că riscam să ne rătăcim, el ne-a ieşit în cale şi ne-a aşteptat  pe traseu, de unde am pornit mai departe, călăuziţi astfel de un  priceput ghid al  locurilor. Am avut la Şcoala din Vlăsineşti  una dintre cele mai frumoase, mai vii întâlniri literare cu copiii acelei şcolii  conduse şi îndrumate profesoral de acest om. Modest, blând şi tenace, stăpân pe o ştiinţă a persuadării euristice fără fisură, era doar o prezenţă discretă în spatele clasei cu care eu dialogam şi  comunicam direct, pe aceeşi lungime de undă cu copiii, mă jucam şi discutam cu ei,  vorbeam „pe limba lor„ despre fel de fel de lucruri interesante, pornind de la lumea cărţilor pentru copii şi a poveştilor în general, a culturii în ultima instanţă. Acei copii ai săi nu erau cu nimic mai prejos decât atâţia alţii  din şcoli cu pretenţii din oraş sau din alte oraşe mai mari cu care avusesem de zeci de ori asemenea „întâlniri literare”. Erau dezinhibaţi, fără să fie obraznici, erau dezgheţaţi şi plini de iniţiativă, foarte corecţi şi  flexibili în exprimare, deosebit de stăpâni pe o mulţime de cunoştinţe, ceea ce se cheamă de obicei „un bagaj”, capabili să susţină un dialog vivace şi plin de umor, să tragă nişte concluzii adecvate, să se implice afectiv în dispute  teoretice. Într-un cuvânt, erau nişte copii care se vedea că fuseseră învăţaţi să gândească cu capul lor, îndrumaţi ce să citească şi determinaţi să le placă să citească, bine orientaţi în câmpul literar al nivelului lor de vârstă, prietenoşi şi doritori de comuniune spirituală, aşa încât întâlnirea risca să nu se mai termine – lucru ce mi s-a întîmplat adesea când am avut  parteneri de discuţie  bine formaţi intelectual şi cu interes pentru lumea literelor.

            Am mers apoi şi mai departe, într-un cătun retras „departe de lumea dezlănţuită”, unde copiii m-au impresionat parcă şi mai mult prin decalajul teribil între  condiţia lor geografică sau nivelul  presupus de aceasta şi cel real. A fost o încântare,  o bucurie reciprocă, pe care n-am putut-o uita deşi  am cunoscut de atunci multe comunităţi de copii. Am înţeles atunci, iar şi iar, cum trebuie să fie un profesor adevărat, câtă pricepere, talent  şi delicateţe, câtă fermitate şi cultură asumată organic, cât tact şi  neodihnă şi mai ales, câtă nesfârşită dragoste de oameni, în genere, şi de copii, în special, trebuie el să aibă şi să transmită şi mi-a părut rău că asemenea exemple sunt din păcate, tot mai  rare.

     Altădată am prezentat cărţi scrise de el, nu în ultimul rând monografia satului, încercând să relev şi să comunic auditorilor  (mulţi şi în lansarea de la Vlăsineşti şi în cea de la  Muzeul judeţean din Botoşani!) care sunt virtuţile lor şi meritele autorului, precum şi ştiinţa unei perfecte conlucrări cu colaboratorii acelei lucrări  de loc minore. M-as fi bucurat şi cred că ar fi fost bine şi util să afle şi restul lumii din oraş şi judeţ  despre  aceste lucruri căci ele sunt făcute ca să servească de exemple, dar, din păcate, un fapt de loc exemplar s-a petrecut atunci, ca şi altă dată, şi a împiedicat transmiterea către publicul larg a acestor sensuri.  Şi anume, la transmisia televizată pe un post local a acelei amanifestări  alocuţiunea mea a fost eliminată din context,  la fel cum s-a întâmplat şi la lansarea cărţii postume a lui I. D. Marin şi la alte împrejurări când  realizatoarea  TV a fost determinată de către anumiţi „factori ai Ranchiunei” specifice locului,  să  execute  manevre tehnice de culise  care sa contribuie  la  procesul mai larg şi îndelungat de eliminare a mea din spaţiul public.  Aşa încât, dacă alţii se pot lăuda că au fost cenzuraţi şi au avut interdicţie de publicare şi de apariţie în presă în timpul dictaturii, eu deţin originalul trofeu de-a avea aceste interedicţii în timpul democraţiei.

         Ceea ce regret nu este că nu a apărut chipul meu pe „sticlă” sau în alte spaţii, chiar on line, de unde este adesea cenzurat, ci că astfel se împiedică  transmiterea unui important mesaj despre  oameni si lucruri de valoare care trebuiesc cunoscute de către public, stimate, preţuite şi urmate ca exemple, cu precădere azi când criza valorilor morale şi intelectuale face ravagii.

      Precum se ştie, eu am  lucrat ani lungi la o carte  despre virtuţile localismului creator, (cartea Arcade septentrionale, Editura Academiei Române, 2007) în care un loc aparte revine exemplelor de asemenea personalităţi din epoca Marii Uniri din ţinuturile noastre care prin dăruirea, entuziasmul, competenţa, cultura şi caracterul lor au contribuit decisiv, fiind în primul rând oameni ai şcolii, la crearea climatului necesar înfăptuirii şi consolidării prin cultură a acestui  eveniment istoric major al naţiunii noastre. Faptul că nu pot propaga aceste exemple fascinante prin intermediul  canalelor massmedia cele mai eficiente e un păcat şi o mare pierdere pentru  cei ce nu află despre acele lucruri extraordinare şi meritorii, după cum, în genere, propulsarea în prim-planul atenţiei a unor figuri decerebrate dotate în schimb cu alte părţi ale corpului suprapoporţionate, impun cu totul alte modele decât cele dezirabile.

        Important  în discuţia de faţă este că, studiind fenomenul în profunzimea lui, am putut să cunosc virtuţile localismului creator – curent care a fost studiat şi definit de profesorul Al. Dima în anii 30, fiind  apreciat şi de Mircea Eliade – ca   având  meritul de-a diminua efectele situării geografice deforabile şi  de-a produce  efervescenţă culturală şi creativă în cele mai depărtate locuri a căror situare ar putea să-i condamne pe locuitorii lor la retardare şi eşec. Cercetarea vechilor publicaţii şi fapte de cultură din zona noastră mi-a produs revelaţia că acest curent s-a manifestat, de fapt avant la lettre la Botoşani, deci cu mult înainte de studierea şi definirea lui,   prin oameni ai şcolii precum Tiberiu Crudu, Constantin Iordăchescu, N.N.Răutu şi apoi prin nume precum  Ileana Turuşancu, Ştefan Ciubotaru  şi alţii, deopotrivă oameni de cultură cu nimic mai prejos decât similii lor din metropole şi care au ştiut să formeze elevi redutabili în orice competiţie . Cunoaşterea acestor exemple mi-a îngăduit să-l situez pe profesorul Gheorghe Burac în aceeaşi  categorie cu aceştia, ca un purtător de făclie – lampada tradunt – el fiind încă activ în mod benefic şi îmbogăţind comunitatea cu roadele lucrării sale ziditoare, dar şi cu exemplul unui  om al localismului creator din prezent.  Intâlnirile mele cu copiii din Vlăsineşti şi Sârbi, beneficiari norocoşi ai unui asemenea formator model, mi-au servit ca demonstraţie asupra efectelor benefice ale unui asemenea fenomen datorat unor oameni din această stirpe.

      Ce-ar fi de făcut? Ar fi dezirabilă,  în primul rând,  preţuirea adecvată pe plan social şi oficial a unor asemenea  oameni-şansă pentru comunitate şi apoi  mediatizarea lor, urmărindu-se în mod deliberat utilizarea acestui model existenţial pentru formarea orizontului de aşteptare  al tinerei generaţii, pentru constituirea ierarhiei lor axiologice şi, în general, a societăţii de azi atât de înclinată către antimodele.   

        Iar  noi, cei ce–l preţuim, să-l felicităm pentru o asemenea existenţă exemplară, să-i mulţumim pentru că a ştiut să fie mereu constant în esenţa sa şi în urmărirea misiunii sale meritorii şi   haideţi să-i urăm, cu toate energiile purtătoare de unde benefice, sănătate, dăinuire cât mai îndelungată şi cât mai mulţi continuatori  ai darurilor sale exemplare.

              La mulţi ani, domnule profesor, alături de doamna dumneavoastră vrednică de a vă fi părtaşă unei astfel de vieţi dăruită lumii şi luminii!

Constantin Dracsin

 Autor, Lucia OLARU NENATI

Îmi amintesc de o iarnă tot atât geroasă ca şi aceasta de acum, aceea a anului 1999, când am aflat că poetul, prietenul şi mai ales, confratele nostru, atât de deosebit în toate, Constantin Dracsin zace pe un pat de spital şi trage să moară. Atunci, fiind în ajunul Bobotezei, m-am gândit ce aş putea să fac ca să-i îndulcesc cât de cât soarta şi m-am pornit pe la bisericile din oraş unde se sfinţea agheazma, cu gândul să adun laolaltă apă sfinţită de la mai multe biserici, potrivit credinţei că în acest fel i se sporeşte puterea şi capătă virtuţi tămăduitoare. Am adunat într-o sticlă agheazmă de la nouă biserici şi cu aceast trofeu încărcat de puteri harice, am urcat la spital în salonul unde zăcea Costică vegheat de rudele sale şi i-am dat să bea şi să se stropească cu apa sfinţită. Gândindu-mă ce aş putea să fac ca să-i produc măcar impresia că viaţa va curge înainte normal şi pentru el, i-am oferit şi o carte ce tocmai îmi apăruse, cu un autograf afectuos şi tonic pe care a primit-o cu o sclipire de lumină pe chipul deja marcat de semnele sfârşitului. Nu ştiu dacă a fost sau nu împărtăşit de un preot, dar am avut barem această palidă satisfacţie de a-i fi oferit confratelui nostru, cu puţine ore înaintea trecerii în repaosul nesfârşit, măcar mângâierea creştinească şi uşurarea care se zice că o dă Agheazma Mare oricărui suflet, mai ales celui speriat de necunoscutul marii treceri.

Am scris apoi despre el şi am publicat în paginile unor reviste unde colaboram pe atunci, sub impresia proaspătă a durerosului eveniment, un text în care m-am străduit să comunic, cum am de atâtea ori tendinţa, lumii din jur ce pierdere importantă a suferit şi ce persoană deosebită, unică, a fost aceasta ce tocmai ne părăsise în zi năprasnică de Bobotează şi cum nu se cuvine să treacă neobservat acest tragic evniment. Mai scriam acolo cum, veghindu-l la priveghi în biserica Sf. Paraschiva, am avut deodată, revelaţia asemănării chipului său imobil cu cel al lui Eminescu adult. Şi aşa am înţeles încă o dată că toate aceste lucruri, aceste vieţi de creatori nu se ivesc la voia întâmplării pe acest meleag, ci au un rost anume, comunicând un mesaj pe care lumea ar trebui să-l înţeleagă cândva. Poate este vorba despre acea misiune ezoterică încredinţată marilor poeţi, nu numai ai cuvântului, ci ai tuturor formelor de expresie creatoare, trasată în vremurile anistorice, care este, aşa cum considera Heidegger, să rostească şi să păstreze sacrul in vremuri sărace (eu înţeleg asta nu ca referire la sărăcia materială, ci la precaritate spirituală), spre a nu se uita înaltul rost al omului şi a nu degenera întru totul scânteia sa divină . Iar locurile unde apar în lume sau unde–şi duc viaţa pământească asemenea indivizi au virtuţi magice, oricum speciale, şi s-ar cuveni ca lumea în genere să mediteze măcar din când în când la aceste miraculoase întâmplări. Nu obosesc să strig, chiar dacă mereu în deşert, că iată, şi acest exemplu al comemorării unui sfârşit mult prematur al acestui creator deosebit care a fost Dracsin vine să vorbească, iar şi iar, despre fragilitatea existenţei pământeşti a acestui soi de oameni care doar atât cât trăiesc crează valori şi de aceea timpul vieţii lor ar trebui ocrotit cu devoţiune de către societate, de către lumea înţelegătoare şi preţuitoare a inestimabilei valori a unor asemenea vieţi de oameni aleşi.

Am aflat, din păcate, post factum, că în urmă cu câteva zile s-a prezentat o expoziţie aniversară cu lucrările lui de grafică şi m-am bucurat sincer că în acest fel s-au dat semne de neuitare a sa şi că semenii noştri de azi au fost îndemnaţi astfel să-şi amintească de un creator cu totul unic, autentic, chinuit sublim de destinul ce l-a pus la grea încercare în anii dăinuirii sale pământeşti. Unii nu l-au cunoscut şi poate află despre el abia acum când locuieşte doar în amintire şi în mitul unui creator care a ştiut să-şi forţeze limitele pământeşti spre a da cale liberă spiritului pe care-l găzduia trupul său canonit de suferinţă. Ca toţi cei ce ne aflam în acei ani în această breasla care încerca să se structureze ca mişcare literară, l-am cunoscut şi eu, ne-am întâlnit la evenimente, l-am publicat atunci când aveam îndatoriri jurnalistice, i-am prezentat cărţi, am scris despre faptele şi creaţia sa, am călătorit, uneori chiar conducând eu maşina plină de scriitori, astăzi legendari, precum Ulici sau Valea, către casa lui din satul Băluşeni acolo unde, în curtea cu romantice perdele de viţă de vie, el şi tatăl lui ospătau pe oaspeţi cu licoarea aromat pritocită a rodului de viţă şi unde, mai ales, se rosteau vorbe de duh înalt şi se statornicea acea atmosferă colocvială unică ce a făcut dintotdeauna farmecul întânirilor cu oameni de spirit ales. Toate aceste lucruri îmi sunt azi preţioase amintiri şi mă străduiesc să nu le uit şi să le păstrez cât mai vii spre a le transmite câteodată şi altora ce nu l-au cunoscut.

Pentru că, recitind acel prim necrolog după atâţia ani, nu am găsit nici acum nimic de corectat şi pentru că el nu se mai poate găsi decât cu mare şi anevoioasă căutare, fiind deci necunoscut, de vreme ce în lista celor ce au scris despre Dracsin numele meu nu figurează, îl reproduc aici pentru cititorii acestei vremi şi acestei publicaţii ca să mai aduc şi eu în atenţia prezentului imaginea unui creator deosebit.

 DOAMNE, MI-AM INMIIT TALANTUL

Sfântul Ioan Botezătorul a luat cu sine în acest an sufletul cuiva care a întrupat zicerea ,,omul sfinţeşte locul”. Numele acelui om, ales de el însuşi, a fost Constantin Dracsin, inspirat din numele satului său, Draxini, căruia a dorit, se vede, ,,să-i ridice numele–n moştenire “după o formulă des uzitată în Vechiul Testament. Se poate spune că, de îndată ce a devenit conştient de energia şi ambiţia sa creatoare, el le-a închinat prin acest gest satului unde a văzut lumina lui Dumnezeu. Un gest de orgoliu înalt dar si de umilinţă şi recunoştinţă cum puţini sunt capabili să facă. Şi a reuşit să ducă la bun sfârşit acest gând: dacă înainte nimeni nu ştia în ţară de existenţa acestui loc, acum lumea culturală românească –şi nu numai- a fixat în nomenclatorul ei numele acestui sat propulsat prin vehiculul acesta miraculos, un creator de excepţie născut aici.

Născut şi renăscut. Căci omul fizic, pe numele său Costache Gugoaşă, a venit pe lume în 25 iulie 1940, dar urgia unei boli cumplite, poliomelita, l-a atins şi pe el dar nu l-a răpus, ucigându-i doar mâinile şi lăsându-l infirm pentru întreaga viaţă. El singur a supravieţuit dintre toţi cei atinşi atunci de boală, de parcă Domnul l-ar fi ales pe el pentru ceva anume. Şi aşa a început povestea renaşterii omului ce avea să ducă spre lume numele satului său (sat care ar trebui să dea, la rândul lui, acest nume unui aşezământ!)

Având o sete de cunoaştere ce-i depăşea puterile firave a învăţat să citească fără să meargă la şcoală, doar din cărţile şi cu ajutorul fraţilor săi, fiind astfel poate cel mai desăvârşit autodidact al acestui timp.Dar nu s-a oprit aici .Energiile luminate ale spiritului său îşi cereau imperios ieşirea în lume. Şi-atunci, printr-o voinţă uriaşă, unică, el şi-a supus trupul unei noi ucenicii, obligându-l să slujească acestei voinţe: a învăţat să scrie fără mâini, ţinând condeiul cu dinţii. Şi aşa şi-a aflat eliberarea un uriaş talent sprijinit de o voinţă pe măsură. Astfel s-a recreat pe sine poetul şi mai apoi graficianul Constantin Dracsin. Prima sa poezie a fost publicată de un mare suflet şi descoperitor de talente (acelaşi ca şi în cazul meu!), redactorul sef al ziarului Clopotul, Nicolae Cântec. Aşadar, printr-o metaforă, se poate spune că poetul Dracsin a fost botezat literar de Cântecul Clopotului.

Au urmat apoi cărţile intitulate Poezii, Singurătatea sâmburelui, Lacul Septentrion, Zborul, Athosul de sub imaginaţie, Ochii şi omătul cerului. Au urmat multe publicări în reviste, cronici entuziaste şi deci recunoaştere şi consacrare literară, întregite prin primirea în Uniunea Scriitorilor din România.

Dar tenacele Constantin Dracsin nu s-a oprit nici acum. Murindu-i un frate tânăr, foarte talentat plastician, el a simţit imboldul interior de a prelua şi neâmplinita implinire a acestuia spre a-i ridica şi lui “numele-n pomenire” A învăţat nu numai să scrie ci şi să deseneze în aceeaşi încăpăţânată modalitate, obligând condeiul să-l asculte şi în crearea unui univers plastic. Desenele lui ciudate întruchipând în mici icoane simboluri vegetale şi antropomorfe, obsesii şi leit-motive, mereu în alte încrengături, dar mereu inconfundabile şi purtând pecetea harului său au apărut în expoziţii aici, la Botoşani, apoi în ţară şi dincolo de graniţele acesteia, ba chiar şi pe coperte de carte.

Aşadar Costică Dracsin a reuşit, tenace şi sobru, să se dureze pe sine în spaţiul creaţiei, justificând motivul pentru care a fost ales să învingă el singur boala. Dar acest lucru nu l-a schimbat, nu l-a făcut să se infatueze ori să se dedea odihnei. El a rămas acelaşi: blând şi demn, serios şi amabil, discret şi netânguitor, concentrat şi harnic cu mult mai mult decât alţii dăruiţi cu de toate. El şi-a păstrat un caracter demn care obliga pe oricine să-l admire şi nu s-a dedat nicicând jeluirii ori comploturilor aducătoare de profituri, ca atâţia alţii. Deşi prezent în viaţa literară botoşăneană, iubit şi iubitor de prieteni, el a rămas un singuratic faţă-n faţă cu destinul său provocator.

Şi tocmai când se împlinise în viaţa sa pământească reuşind să ajungă orăşean, familist şi om la casa lui, când viitorul îi flutura în faţă proiecte generoase, i s-a arătat în vis Nichita (prinţul poet) şi i-a dat semn de chemare după cum stă scris în ultima sa poezie. In ziua de 7 ianuarie, sufletul său cel bun şi blând s-a ridicat la cer. Nu putem întreba de ce, căci doar Cel de Sus ştie rosturile zilelor noastre dar putem observa cum în această iarnă i-a luat la El doar pe cei buni care n-au făcut rău nimănui ci au dăruit celorlalţi din prinosul lor: actorul Doru Buzea, ziaristul Ion Maximiuc, doctorul Victor Cartaleanu, iar acum, încununând seria, marele creator Constantin Dracsin.

Întins în sicriu, în biserică, pentru prima dată fără ochelari, el seamănă incredibil, şocant cu predeceorul şi ilustrul său concetăţean Mihai Eminescu. Niciodată nu mi-am dat seama cât de tare semăna Dracsin cu Eminescu în ipostaza sa de maturitate. Sau poate abia acum, trecut în lumea drepţilor, chipul lui a căpătat o aură eminesciană.

Poate nu e întâmplător acest lucru şi lumea e într-adevăr o carte plină de semne, cum poate nu e intâmplătoare nici stingerea lui cu o săptâmână înaintea aniversării marelui poet. Ridicându-se la cer, de-a dreapta tatălui, acolo unde credem că merg cei drepţi, artistul Dracsin ca şi marele său înaintaş, lasă în urmă pilda grăitoare a talantului sporit prin truda celui ce l-a primit de la Dumnezeu. Iar aici talantul biblic e chiar talentul său care şi-a găsit calea spre lume învingând o soartă vitregă. Căci, Constantin Dracsin e mai mult decât un om infirm, mai mult decât un poet şi un artist, mai mult decât un caracter de bronz, e un simbol exemplar al împlinirii cu prisosinţă a misiunii spirituale a omului în această viaţă pământească; cu atât mai mult cu cât a avut de înfruntat mai multe piedici decât oricine în drumul său.

Creatorul lumii îi iubeşte pe creatori iar artistul botoşănean i se poate înfăţişa cu pacea unui om care şi-a implinit cu asupră de măsură misiunea de-a folosi la maxim merindea vieţii pe pământ. Poate de aceea chipul său adormit era atât de nobil şi luminos, era chipul unui om care poate afirma la marea judecată că şi-a înmiit talantul.

 (prelevat din revista Intertext nr.1, 1999 (2) ianuarie-februarie- martie, Botoşani.)

În data de 7 ianuarie 2011, la ora 14.00, Muzeul Judeţean Botoşani a găzduit expoziţia comemorativă de grafică semnată de poetul si plasticianul Constantin Dracsin, trecut la cele veşnice în urma cu 12 ani. (N.R.)

Botoşani – leagănul Zilei Naţionale a Culturii Române

 Autor, Lucia Olaru Nenati

Iată că în acest an ziua naşterii lui Mihai Eminescu, atestată prin existenţa documentului probatoriu, mitrica de botez a Bisericii Uspenia, nu mai este doar un argument care înclină balanţa unei dispute între mai multe date calendaristice susţinute ca fiind ziua întrupării sale, ci mult mai mult de atât. In acest an, primul de după deceniul de dincolo de pragul noului mileniu, Fenomenul Eminescu, cristalizat în chip special în timp, atât de mitizat de fanii săi dar şi atât de atacat şi controversat de adversari si detractori, atât de corodat în anii de după „pragul 89”, prin degenerarea catastrofală a mentalului colectiv, prin alunecarea culturii către enterteinment şi manelizare, prin translarea atenţiei generale şi personale de la spiritual la material, îşi validează, în ciuda tuturor acestor agresiuni structurale, remanenţa şi caracterul de componentă organică a culturii noastre iar amintirea acelei zile geroase de iarnă din miezul unui alt secol vine să capete de-acum conotaţii hagiografice acelea care stau la temeiul oricărei mari sărbători.

Pentru noi, cei din Botoşani, această sărbătoare există de multă vreme şi este intrată în calendarul organic al locului căci noi ne-am obişnuit de mulţi ani, poate mai mult ca oriunde, ca după Sfintele Sărbători ale Crăciunului şi Anului Nou, la două săptămâni, să mai urmeze o sărbătoare. Nu înscrisă în calendarul religios, ci în cel laic, dar având aura solemnă a unei prăznuiri: ziua naşterii mucenicului spiritului românesc, Mihai Eminescu. Au venit aici de-a lungul anilor să celebreze această sărbătoare minţile cele mai luminate ale vremii, creatorii cei mai plini de har, dornici să se afle pentru o câtime de timp inaugural pe acest sol înzestrat cu tulburătoare virtuţi misterioase. Ştiu familii de oameni simpli, fără prea multe pretenţii de superioritate care, în această zi se îmbracă frumos şi caută să ia parte la această aniversare, oriunde s-ar sărbători aceasta.

Pentru mine, personal, se împlinesc decenii de când resimt sincer şi profund (şi particip la) ziua de15 Ianuarie ca pe întâia mare sărbătoare românească a fiecărui an, fie că m-a trimis destinul să contribui la Ipoteşti, la începuturile prăznuirii sale, sub numele de Zilele Eminescu, sau s-o consolidez din timp, în atâtea şi atâtea chipuri şi ipostaze, fie că abia (dacă) mai sunt invitată astăzi la derularea ei, încăpută în zodia unui alt stil de manifestare. De fapt, celor ce mă tot întreabă cum şi de ce am rămas de atâta vreme la Botoşani, când ar fi existat atâtea alte alternative categoric mai faste pentru devenirea mea, pot să le răspund că exact acesta a fost motivul principal care m-a ţinut şi m-a rechemat mereu aici: existenţa acestor ciclice sărbătoriri ale naşterii şi dispariţiei fizice a lui Eminescu pe care, de multe zeci de ani le asemăn în alocuţiunile mele unui diametru în timp ce taie rotundul anului românesc exact la jumătate prin linia dintre cei doi 15, ianuarie şi iunie.

Aşadar, de multă vreme în zilele geroase de ianuarie noi cei de aici numărăm anii scurşi de la miracolul petrecut în miezul oraşului prin care ne purtăm paşii grijilor zilnice şi însemnăm trecerea încă unuia, şi o vom face mereu de-a lungul anilor, iar după noi vor veni alţii care-i vor număra, rememorând povestea devenită canonică, a întâmplării dintr-un ianuarie cumplit de geros al altui veac, la fel cum se rememorează mereu şi mereu povestea acelui miracol petrecut în urmă cu peste două milenii în Bethleemul Iudeii. Adică miracolul întrupării pruncului Mihai, al şaptelea născut al căminarului Gheorghe Eminovici şi al doamnei sale Raluca, pe care preotul iconom Ioan Stamate l-a botezat în ziua de 21 Ghenari în cristelniţa bisericii Uspenia – naş fiindu-i bunicul stolnic Vasile Iuraşcu – şi i-a înscris naşterea şi botezul în mitrica anului 1850 la numărul 3 al primei pagini din registru, fără să ştie că, scriind acele rânduri, consfinţeşte un act solemn de-o însemnătate unică pentru cultura română de la care peste 161 de ani se va întemeia o mare sarbătoare. Căci, dacă au existat şi încă mai persistă diferite variante privitoare la naşterea viitorului poet de geniu, a „românului absolut” cum l-a numit Ţuţea în chip aforistic strălucitor, acel act scris în răcoarea unei biserici rămâne argumentul cel mai hotărâtor pentru atestarea acelei naşteri şi, mai ales, pentru întemeierea unei sărbători laice foarte importante pentru spiritualitatea românească pe care unii dintre noi o prăznuim, an de an, de atâtea decenii.

Iar acum, în acest an, sărbătoarea e mai aleasă ca oricând, primind accentul ferm al unei consfinţiri naţionale, căci pentru prima dată, ziua naşterii pruncului Mihai, cel ce avea să întrupeze şi să reprezinte prin toată făptura şi lucrarea sa ziditoare valoarea creatoare, profunzimea culturală şi demnitatea Fiinţei noastre naţionale, nu mai e doar sărbătoarea noastră de suflet, a celor ce aici la Botoşani ne-am încăpăţânat să nu dăm ascultare îndemnurilor la demitizare, ci ea devine, printr-o recunoaştere oficială, academică şi legiferată parlamentar, Ziua Naţională a Culturii Române. Ceea ce se cuvine să conştientizăm şi noi, cei de aici, şi cei din restul românităţii este faptul că, aşa cum Bethleemului i-a fost dat să fie toposul începăturii creştinătăţii, oraşului nostru i-a revenit cinstea de-a fi leagănul acestei zile solemne de înaltă sărbătoare şi, mai ales, să învăţăm a fi demni de atâta specială atenţie a destinului nostru naţional.