Gheorghe  Burac  - „un dascăl, un adevărat dascăl…”

 Autor, Lucian Manole

Relaţia mea cu învăţământul…

 a existat dintotdeauna: indirect, deoarece părinţii mei au lucrat în acest  domeniu şi, direct, prin cariera de profesor pe care o urmez. După o oarecare experienţă, pot spune că am cunoscut foarte mulţi profesori, dar foarte puţini dascăli adevăraţi. Unul dintre aceştia din urmă este şi renumitul profesor vlăsineştean Gheorghe Burac. Personal, mi-l amintesc pe d-l profesor de când eram elev  la Şcoala din Hăneşti, iar dumnealui director al Şcolii din Vlăsineşti şi, vezi Doamne, eu am participat la o şedinţă la căminul Cultural din Vlăsineşti. Aici, a apărut un domn nu prea înalt, îmbrăcat  într-un costum impecabil, cu pieptul adus puţin în faţă şi cu o privire sobră susţinută de o  uşoară gestică a mâinii drepte ceea ce-l făcea mult mai convingător. Era profesorul Burac, pe care mai târziu    l-am întâlnit şi la activităţile culturale săvinene. În prezent, mă pot considera norocos că am putut beneficia de ospitalitatea, sfaturile şi minunatul vin alb al domniei sale. Mereu atent la sensul cuvintelor, ca să nu supere pe nimeni, uneori uşor ironic, bine organizat şi cu o biblioteca răvăşită de studiu, Gheorghe Burac, stabilit asemenea Domnului Trandafir „într-un colţişor de ţară”, poate fi considerat un campion al modestiei, iar cuvintele lui Goethe, „cel ce nu se crede prea mare valorează mult mai mult decât crede”, devin realitate şi în cazul profesorului vlăsineştean.

 Născut în Vlăsineşti, la 10 februarie 1936…

 fiul familiei Gheorghe şi Cristina Burac avea să-şi petreacă anii copilăriei şi să-şi definitiveze clasele primare în satul natal, apoi şcoala gimnazială în Săveni ca, începând cu 1953, să devină elev al renumitei Şcoli Pedagogice de Băieţi din Şendriceni. Aici, sub îndrumarea unor arhitecţi ai învăţământului dorohoian, tânărul Gheorghe Burac urma să se formeze ca intelectual, ca om şi, nu în ultimul rând, ca bun şi devodat coleg şi camarad.  Aşa se explică numeroasele prietenii, unele mai mult decât sufleteşti, pe care Gheorghe Burac le-a legat de-a lungul anilor nu numai cu mulţi dintre  colegii săi ci şi cu cei cu care a împărţit cancelaria şi clipele frumoase ale vieţii, iar  aceasta, pentru că domnul profesor a înţeles dintotdeauna sensul pe care Saint-Exupery îl dădea prieteniei: „pacea reciprocă şi zborul spiritului pe deasupra amănuntelor vulgare”. 

 Perioada adolescenţei…

 îl surprinde pe Gheorghe Burac în plină afirmare profesională şi, cu o ambiţie care nu l-a abandonat niciodată, devine student al Facultăţii de Filologie a Institutului Pedagogic de 3 ani din Iaşi apoi student al Universităţii „Al.I.Cuza” din Iaşi obţinând licenţa în filologie. Din acest moment se poate vorbi despre dascălul Gheorghe Burac. Debutează în „lumea educaţiei”, la 17 ani, ca învăţător la Şcoala din localitatea Mitoc, se transferă la Şcoala Borzeşti reuşind apoi să ajungă dascăl în satul natal. Obligat, în 1955, să-şi satisfacă stagiul militar, Gheorghe Burac revine doi ani mai târziu în sistemul învăţământului îndeplinind diferite funcţii: secretar cu problemele de şcoli la fostul Comitet Raional al UTM Săveni, inspector la Comitetul de Cultură şi Artă al Sfatului Popular al Raionului Săveni şi, bineînţeles, funcţia de director de şcoală, pe care, cu cinste, a dus-o la stadiul de artă. Debutează ca director coordonator, la 1 septembrie 1958, la Şcoala din Avrămeni, după care a condus Şcolile Coordonatoare  din Dobîrceni, Lehneşti şi Vlăsineşti.

 Directorul Gheorghe Burac…

 va rămâne, cu siguranţă, simbolul Şcolii din Vlăsineşti pe care  a coordonat-o cu măiestrie peste două decenii. Într-o discuţie cu domnul Burac l-am întrebat care sunt ingredientele unei reţete de succes a unui director de şcoală. Instantaneu, pe fondul unui zâmbet subtil, mi-a răspuns: „Ingrediente spui? Simplu! Sunt şase, după părerea mea: aprecierea şi respectul pentru toţi cei care concură la faptele  bune ale şcolii; stimularea iniţiativelor şi susţinerea lor; valorificarea tradiţiei şi îmbogăţirea ei; asigurarea unei baze materiale şi a  confortului interior care să susţină procesul de învăţământ; o relaţie bună cu administraţia locală şi recunoaşterea faptelor şi meritelor predecesorilor”.  Personal, cred că intenţionat, sub impulsul modestiei  care-l caracterizează, directorul Gheorghe Burac nu a amintit de talentul nativ de a fi lider. Continuând aceeaşi linie managerială impusă de predecesorul său-directorul Constantin Trufin- Şcoala din Vlăsineşti s-a bucurat de un prestigiu pe care-l moşteneşte şi astăzi. Sobru, foarte ordonat, cu paşii atent calculaţi, directorul Burac a devenit un purtător de cuvânt al învăţământului vlăsineştean şi, drept răsplată, a fost timp îndelungat responsabilul cercului metodic al directorilor din zona Săveni. Uneori aspru, dar bine intenţionat, alteori permisiv, dar foarte organizat, Gheorghe Burac  avea harul de a da aripi ideilor înălţătoare şi de a  identifica şi fructifica părţile bune ale colegilor de cancelarie şi folosirea acestora în consolidarea  imaginii şcolii.

Dascălul Gheorghe Burac…

a fost în toată cariera sa un punct de referinţă în descifrarea tainelor limbii şi literaturii române, obligând, indirect, colegii de catedră să ridice ştacheta. Nu întâmplător „şcoala de limba română” vlăsineşteană era recunoscută în zonă. Gramatica domnului Burac a consfinţit generaţii întregi de poliţişti, profesori şi ingineri. Format la Şcoala din Şendriceni şi inspirându-se din cariera de succes a dascălului său de pedagogie, Alexandru Grigore Ostafe, profesorul Burac a fost foarte activ, s-a adaptat  la cerinţele moderne, a dobândit toate gradele didactice iar, în 1995, a fost ales membru în Comisia Naţională Consultativă pentru Învăţământul Preuniversitar din Ministerul Educaţiei. A primit, din parte aceluiaşi minister,  titlul de „Profesor evidenţiat” şi „recunoaşterea meritelor din întreaga activitate” conferită de Inspectoratul Şcolar Botoşani.

Recent am citit un „Medalion” realizat în 2008 de către Şcoala  din Vlăsineşti şi dedicată profesorului  Gheorghe Burac. La pagina şapte sunt redate câteva fraze dintr-un proces-verbal realizat în 1983 de către comisia de examinare şi acordare a gradului I. Voi reda doar  primele cinci cuvinte, scrise de un profesor universitar, care caracterizează toată activitatea cu bune şi rele a profesorului  Burac: „UN DASCĂL, UN ADEVĂRAT DASCĂL…”

Omul de cultură Gheorghe Burac… 

s-a născut din vocaţia sa de sorginte intelectuală şi din dorinţa de a scoate în lumina cunoaşterii istoria şi tradiţiile comunei natale. A fost director al universităţii cultural-ştiinţifice, iniţiatorul şi organizatorul manifestărilor închinate împliniri a 550 de ani de la prima atestare documentară a localităţii Vlăsineşti, preşedintele filialei locale a Societăţii „Crucea Roşie” şi preşedintele „Cultului Eroilor” din Vlăsineşti. A sprijinit cu toată puterea sufletului instituţiile, iniţiativele şi activităţile culturale din  satul natal. Un colecţionar desăvârşit de informaţii şi un client fidel al Arhivelor Naţionale, Gheorghe Burac le-a oferit consătenilor câteva lucrări de referinţă: „Vlăsineşti-550- Istorie şi Contemporaneitate” (1996); „Biserica «Adormirea Maicii Domnului» Vlăsineşti-Selecţiuni monografice” (2000); „Comuna Vlăsineşti- Monografie” (2005) şi „Comuna Vlăsineşti- Dăruiri etno-folclorice”(2007). Drept răsplată,  pentru contribuţia adusă la îmbogăţirea patrimoniului cultural local şi naţional, profesorul Burac a primit distincţii din partea Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Botoşani, Fundaţiei Naţionale pentru Dezvoltare Comunitară şi, poate cea mai de pret recunoaştere: „Cetăţean de Onoare” al comunei Vlăsineşti. Pentru lucrarea dedicată Bisericii din satul natal, Gheorghe Burac a primit  din partea Mitropolitului Daniel „Distincţia de vrednicie”, iar pentru elogierea Monografiei comunei Vlăsineşti las cititorului savoarea unui pasaj din prefaţa lucrării scrisă de  Alexandru Zub, academicianul care ocupă primul loc în  ierarhia valorică a dascălului vlăsineştean: „este, în mod evident, o lucrare amplă şi complexă, a cărei utilitate rămâne fără dubii. Personal, am şi tras profit din lectura ei, una din cele mai instructive când e vorba de lumea satului în perspectivă mutidisciplinară şi diacronică.”

  Astăzi, Gheorghe Burac…

a rămas fidel localităţii natale. Pe profesorul Burac îl puteţi găsi la o lansare de carte,  în faţa gospodăriei din Vlăsineşti, stând de vorbă cu consătenii sau, cel mai probabil, la masa de studiu, care este flancată de o bogată bibliotecă în care sunt expuse două portrete: în dreapta cel al  lui Eminescu, poetul care i-a călăuzit paşii în cariera didactică şi, în stînga, cel al doamnei Valentina Burac, partenerul de viaţă care i-a conturat profilul de om.

 Astăzi, Gheorghe Burac are 75 de ani…

Ce frumos! Şapte decenii şi jumătate de trudă în folosul elevilor, al şcolii, al comunităţii şi al propriului suflet, motiv pentru care îi spun sincer „LA MULŢI ANI!” şi las încheierea acestei succinte prezentări unei cugetări din  Ludwing Zamenhof: „sunt oameni a căror vârstă le albeşte părul, dar nu le zgârie inima care rămâne tânără şi bate mereu la fel de tare pentru lucrurile bune şi frumoase”.

Anul 1945…

… a fost considerat, conform istoricilor, plin de frământări şi cu grave consecinţe provocate de ororile celui de-al II-lea Război Mondial. Cu toate acestea, Dumnezeu nu a uitat nord-estul Moldovei, binecuvântându-l încă o dată, cu naşterea în localitatea Borolea din comuna Hăneşti judeţul Botoşani a celebrului actor Constantin Cojocaru şi, cu siguranţă, se poate vorbi de „mâna Domnului” pe aceste meleaguri deoarece în 1931 s-a născut în Hăneşti, în preajma Crăciunului, într-o familie de preot, cunoscutul actor Teofil Vîlcu, iar 14 ani mai târziu, la Borolea, în prima zi de Paşte (6 mai), tot într-o familie de preot avea să se nască un abonat al premiilor UNITER, actorul Constantin Cojocaru.

Famila în care s-a născut Constantin Cojocaru…

… era una minunată: tatăl-preotul  Mihai Cojocaru, absolvent al Facultăţii de Teologie din Cernăuţi şi mama-învăţătoarea Florica Cojocaru, absolventă a Liceului „Regina Maria” din Dorohoi, au reuşit, cu tact, să eclipseze problemele pe care societatea le crea familiei la vremea respectivă (refugiul în sudul ţării, nevoile enoriaşilor, transformarea bisericii din Borolea în punct de observare al artileriei, etc.) şi să le inspire celor 3 copii- Emil, Elena şi Constantin- propria deviză: „în viaţă pentru a te menţine trebuie să te jertfeşti”. Tânărul Constantin, beneficiind de o educaţie pe măsură a devenit un mare iubitor al cărţii, în general, şi al ştiinţelor, în special, absolvind clasele primare, şcoala secundara de 7 ani şi liceul în Botoşani. Iată o autocaracterizare a lui C-tin Cojocaru: „fiind minion, uşor fragil, deci nu prea înalt şi destul de slab, senzaţia mea este că înainte de a mă naşte am fost un semn de carte, dintr-o carte foarte importantă”. Personal cred că această „carte importantă” a început cu o poveste, pe care o prezintă  chiar renumitul actor într-un interviu din 2010 acordat „Jurnalului Naţional”: „ Nu am avut în gând să devin actor. Toată lumea are câte o poveste, ca atunci când era la grădiniţă…La mine nu s-a întâmplat asa. M-am pregătit pentru chimie, m-am dus la Iaşi să dau examen la chimie. Eram foarte bun la matematică, fizică şi chimie. Cu trei zile înainte de admiterea la institut am fugit, am luat un tren, am învăţat o fabulă pe drum şi m-am dus direct la Institutul de Teatru, unde am intrat. Nu aş mai vrea să o iau de la capăt, pentru că tot timpul am avut o baftă extraordinară şi nu ştiu dacă s-ar mai repeta.”

Astfel, în 1962 devenea student în Iaşi la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică…,

…Facultatea de Teatru, Secţia Actorie, la clasa profesorului George Carabin, ocazie cu care este rebotezat, încă din prima zi de studenţie: „eu am intrat la IATC la 17 ani. Aveam 17, dar arătam de 12 şi colegii mei au crezut că sunt băiatul administratorului şi mi-au zis: «Băi, ţâcă, ia fugi tu până la colţ să ne cumperi nişte ţigări» Şi m-am dus. Când a venit vremea să intrăm în clasă, m-am aşezat şi eu într-o bancă. «Ce cauţi tu aici, băi, ţâcă, du-te la tac-tu», mi-au zis. «Păi, sunt şi eu student», le-am spus eu mândru. «Ia-auzi, măi ţâcă…» Aşa că această poreclă s-a lipit de  mine de la 17 ani şi nu mi-a mai dat «drumul»”.

Patru ani mai târziu…

… tînărul actor Constantin (Ţâcă) Cojocaru este repartizat la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ, pe a cărui scenă a evoluat din 1966 până în 1975. Despre această perioadă actorul îşi aduce aminte cu plăcere; experienţa căpătată alături de Andrei Şerban, Ion Cojar, Cătălina Buzoianu, Silviu Purcărete, Alexa Visarion, ş.a, l-a  determinat să susţină că „la Piatra-Neamţ  a fost adevărata mea şcoală de teatru.” Aici a înţeles că actorul are nevoie de foarte multă răbdare, de coloană vertebrală, de muncă în echipă şi de faptul că „actorii sunt dovezi vii ale faptului că sufletul există”, aşa cum afirma Adrian Pintea. A lucrat cu mulţi regizori, a colaborat cu Marin Sorescu şi Liviu Ciulei şi a interpretat „foarte mult, de la Romeo, la Harap-Alb şi alţi Feţi-Frumoşi”, cum îi place actorului să se prezinte. Dintre rolurile jucate pe scena teatrului din Piatra-Neamţ se pot evidenţia: Topitorul de nasturi în PEER GYNT de Henrik Ibsen, regia Cătălina Buzoianu; Romeo în ROMEO SI JULIETA de W. Shakespeare, regia Silviu Purcărete; Davidson în DOSARUL ANDERSONVILLE de Saul Lewitt, regia Emil Mandric; Harry Philton în ZIGGER-ZAGGER de Peter Terson, regia Cornel Todea; Gaga Ioana (travesti) în MATCA de Marin Sorescu, regia Marin Sorescu; Gustave în BALUL HOŢILOR de Jean Anouilh, regia Radu Penciulescu; Vestitorul de bâlci în WOYZECK de Georg Buchner, regia Radu Penciulescu; Jeff în JOCUL DE-A VACANŢA de Mihail Sebastian, regia Gabriel Negri; Harap Alb în HARAP- ALB dupa Ion Creangă, dramatizarea si regia Zoe Anghel Stanca; Costica în ŞEFUL SECTORULUI SUFLETE de Alexandru Mirodan, regia Gabriel Negri; Hans în INIMĂ RECE de Wilhelm Hauff, regia Sanda Manu; Gheorghe în NĂPASTA de I.L. Caragiale, regia Alexa Visarion; Căpitanul Masham în PAHARUL CU APĂ de Eugene Scribe, regia Gabriel Negri; Laonic în CRONICA PERSONALĂ  A LUI LAONIC de Cornel Paul Chitic, regia Magda Bordeianu; Servitorul in NOAPTEA ÎNCURCĂTURILOR de Oliver Goldsmith, regia Andrei Şerban; Cerşetorul în OMUL CEL BUN DIN SICIUAN de Bertolt Brecht, regia Andrei Şerban; Soldatul Brave în DACĂ RĂZBOIUL AR IZBUCNI de Staffan Ross, regia Ion Cojar; Omul de tinichea în VRĂJITORUL DIN OZ dramatizare de Eduard Covali şi Paul Findrihan după Frank Baum, regia Ion Cojar; Iscoada în RĂZVAN ŞI VIDRA de B.P. Haşdeu, regia Gabriel Negri; Băiatul rău în AFARĂ-I VOPSIT GARDU’, ÎNĂUNTRU-I LEOPARDUL de Alecu Popovici, regia Ion Cojar;

În 2009, în „Cotidianul”, Gabriela Lupu  consemnează într-un interviu cu Constantin Cojocaru, un episod semnificativ din stagiatura acestuia la Teatrul Tineretului: „Îmi amintesc că a venit la un moment dat să monteze la Piatra, Marin Sorescu chiar pe una din piesele sale, “Matca”. Şi în acea montare avea nevoie de două babe. Şi în rolurile “gaga Ioana” şi “gaga Aglaia” ne-a distribuit pe mine (n.a. Constantin Cojocaru) şi pe Paul Chiribuţă. Aveam amândoi 20 şi ceva de ani. Am zis că-şi bate joc de noi şi atunci am jucat în consecinţă. Era pe vremea aceea în plină “glorie” Cântarea României şi atunci am ales să jucăm aşa, nişte babe de pe tractor. Spuneam textul ca pe o poezie patriotică, în “forţă”. Sorescu ne lăsa să ne facem “numărul”. Şi, la un moment dat, a venit să vadă o repetiţie Liviu Ciulei. Şi el ne-a spus delicat: “E interesant ce propuneţi voi, băieţi, dar eu îmi aduc aminte că am văzut o bătrână într-un sat care vorbea singură pe stradă şi spunea: “Nu ne duce, Doamne, în iarnă. Nu ne lăsa, Doamne. Mai îndură-te de noi”. Nu ştiu, dar parcă mai aproape sunt bătrânele de la ţară de Dumnezeu decât de şedinţele de partid”, a zis domnul Ciulei. Şi atunci, ruşinaţi, ne-am dus în cabină şi am refăcut rolul, abordându-l dintr-un cu totul alt unghi, cel adevărat, de data asta”

Începând cu anul 1975 se transferă la Teatrul Odeon din Bucureşti…,

…unde cunoaşte adevărata  ascensiune spre ceea ce Gabriela Lupu  numea „un actor iubibil” sau Miruna Runcan „…unul dintre cei mai elastic-complecşi-compleţi artişti de teatru ai generaţiei sale”. A jucat numeroase roluri cum ar fi:Utnapishtim în EPOPEEA LUI GHILGAMESH, versiune teatrală Dragoş Galgoţiu; Istvan în joi.megaJoy de Katalin Thuroczy, un spectacol de Radu Afrim; Pisanio în CYMBELINE de William Shakespeare, regia Laszlo Bocsardi; Regele Peter în LEONCE ŞI LENA de Georg Buchner, regia Alexandru Dabija; Black Will în ARDEN DIN FEVERSHAM de un autor englez anonim din secolul XVI,regia Dragoş Galgoţiu; Leonida în CONUL LEONIDA FAŢĂ CU REACŢIUNEA de I.L. Caragiale, regia Mihai Maniuţiu; Zoe în GAIŢELE de Alexandru Kiriţescu, regia Alexandru Dabija; Alchimistul în ALCHIMISTUL dramatizare de Radu Macrinici, după Paulo Coelho, regia Anca Colţeanu; Ridolfo în CAFENEAUA de Carlo Goldoni, regia Dragoş Galgoţiu; Mick în FRAŢII de Sebastian Barry, regia Alexandru Dabija;  Toulon în M…BUTTERFLY de David Henry Hwang, regia Ada Lupu; Mamoun în SARAGOSA–66 DE ZILE dramatizare de Alexandru Dabija după MANUSCRISUL GĂSIT LA SARAGOSA de Jan Potocki, regia Alexandru Dabija; Bonsai în UPERCUT STÂNGA de Joel Jouanneau, regia Dragoş Galgoţiu; Robert în OPERA DE TREI PARALE de Bertolt Brecht, regia Beatrice Bleont; Chigol în LULU de Frank Wedekind, regia Dragoş Galgoţiu; Tatăl în SGANARELLE de Moliere, regia Dragoş Galgoţiu; Omul căldurii, omul viitorului în LA ŢIGĂNCI după Mircea Eliade, text pentru spectacol Cristian Popescu, regia Alexander Hausvater; Tyrell în RICHARD III de W. Shakespeare, regia Mihai Maniutiu; Mai multe roluri în TEATRU SEMINAR dupa Petre Ţuţea, regia Dragoş Galgoţiu; Ţiganul, Trecătorul, Garcia Lorca in …AU PUS CĂTUŞE FLORILOR…  de Fernando Arrabal, regia Alexander Hausvater; Dottore în MINCINOSUL de Carlo Goldoni, regia Vlad Mugur; Robert în OPERA RÂNJETULUI de Dario Fo, regia Dragoş Galgoţiu; Spectatorul în DRAGOSTEA MEA ELECTRA de G. Laszlo, regia Gelu Colceag; Bufonul în REGELE LEAR de W. Shakespeare, regia Mircea Marin; Anghel în REGINA BALULUI de Nicolae Mateescu, regia Gelu Colceag; Milica în VISUL UNEI NOPŢI DE IARNĂ de Tudor Muşatescu, regia Sorana Coroama Stanca; Nichita in JOCURI CRUDE de Alexei Arbuzov, regia Dinu Cernescu; Locotenentul Radu în MILIONARUL SĂRAC de Tudor Popescu, regia Florin Fatulescu şi Tudor Mărăscu; Achim în JEAN, FIUL LUI ION de George Banica şi Nicolae Ţic, regia George Banica; Andres în WOYZECK de Georg Buchner, regia Alexa Visarion; Radu Selejan în ORDINATORUL de Paul Everac, regia Tudor Mărăscu; Pascalide în OPINIA PUBLICĂ de Aurel Baranga, regia Geta Vlad; Makar în SERENADA TÂRZIE de Alexei Arbuzov, regia Geta Vlad; Ţăranul în RĂZBOIUL VACII de Roger Avermaete, regia Dinu Cernescu; Pătraşcu în DESCĂPĂŢÂNAREA de Alexandru Sever, regia Tudor Mărăscu; Tolea Jarikov în DA SAU NU de Al. Gherman, regia Alexa Visarion; Ciobanul lunatec în ZAMOLXE de Lucian Blaga, regia Dinu Cernescu; Robert în REGELE IOAN de Friedrich Durrenmatt, regia Letiţia Popa; Trică în COMEDIILE CU OLTENI de Gheorghe Vlad, regia Geta Vlad; Bunicul în CAROL de Slawomir Mrozek, regia Mihai Stan; Gică în COMEDIE FĂRĂ TITLU de Ion Băieşu, regia George Banica;

A participat la numeroase Turnee şi Festivaluri…:

Festivalul Le Printemps des Comediens de la Montpellier cu spectacolul PESCĂRUŞUL;

Festivalul „La Luzege” din Lapleau-Coreze cu spectacolul PESCĂRUŞUL ;

Festivalul Internaţional de Teatru din Sibiu, turneu la Sf. Gheorghe, Biserica Catolică din Câmpulung Muscel, traseul pelerinajului la Santiago de Compostella în 26 de biserici catolice în Franţa şi Spania cu spectacolul MEMORIA CELOR CARE AU TRECUT ;

Turneu la Manchester, Leister şi Brighton, Marea Britanie cu spectacolul RICHARD III (1994);

Turneu la Hebbel-Theater din Berlin cu spectacolul FRAŢII ;

Turneu la Hebbel-Theater din Berlin, participare la Expoziţia Mondială de la Hanovra cu spectacolul SARAGOSA – 66 DE ZILE (2000);

Turneu în Franţa cu spectacolul SGANARELLE ;

Festivalul de Teatrul Experimental de la Cairo cu spectacolul TEATRU SEMINAR (1993);

Turneu la Oldenburg, Germania cu spectacolul LA ŢIGĂNCI (1996);

Festivalul de la Szambek, Ungaria cu spectacolul DRAGOSTEA MEA ELECTRA (1992);

Turneu la Oldenburg, Germania cu spectacolul …AU PUS CATUŞE FLORILOR… (1993);

Turneu la Moscova cu spectacolul WOYZECK (1983);

Turneu în Danemarca (1972), Serbările de la San Marino (1971), Festivalul de la Siberik, Croaţia cu spectacolul HARAP –ALB;

Bienala de la Veneţia cu spectacolul VRĂJITORUL DIN OZ (1968);

Debut la Festivalul de Teatru de la Nurnberg cu spectacolul AFARĂ-I VOPSIT GARDU’, ÎNĂUNTRU-I LEOPARDUL (martie 1967).

Talentul şi succesul actorului

au fost recunoscute …

…atât în ţară cât şi peste hotare, de numeroşi specialişti de teatru şi film şi nu în ultimul rând de către cel mai sever critic, spectatorul. S-a pensionat, la 53 de ani, în 1998, dar “valoarea de utilizare mi-a crescut brusc”, după cum afirmă Constantin Cojocaru, care  îşi doreşte să joace continuu, deoarece face parte dintre actorii care, efectiv, depun tot sufletul pentru reuşita unui spectacol. Aşa s-a întâmplat şi cu ultimele două piese (jucate în Franţa, Belgia şi Luxemburg), în care a fost protagonistul: “Ultimele zile ale Ceauşeştilor”, unde a interpretat rolul lui Nicolae Ceauşescu şi “Mansardă la Paris cu vedere spre moarte”, în care a jucat rolul lui Emil Cioran. Tot o recunoaştere sunt numeroasele premii şi nominalizări obţinute de-a lungul carierei: Nominalizat la Premiul UNITER pentru cel mai bun actor în rol secundar pentru Istvan din joi.megaJoy,2007; Premiul pentru cel mai bun rol feminin în spectacolele GAIŢELE de Alexandru Kiriţescu si CHEEK TO CHEEK de J.Gardell (Teatrul Nottara), Festivalul de Teatru de la Piatra-Neamţ, octombrie 2005;

Nominalizat la Premiul UNITER pentru cel mai bun actor pentru rolul Zoe din GAIŢELE de Al. Kiriţescu, 2003.

Cu aproximativ şase luni  în urmă…,

…Şcoala din Hăneşti s-a bucurat de prezenţa fratelui actorului Constantin Cojocaru, inginerul botoşănean Emil Cojocaru, care într-un periplu prin locurile natale, printre altele, ne-a povestit despre familia sa, despre şotiile copilăriei şi bineînţeles despre fratele său, precizându-ne că ,,Ţâcă nu îmbătrâneşte niciodată şi mai are multe de spus în teatru”.

Dacă Constantin Cojocaru…

…  are senzaţia că înainte de a se naşte a fost un semn de carte, într-o importantă carte a vieţii, cu siguranţă, după naştere, Ţâcă Cojocaru, nu reprezintă numai un semn de carte, ci o pagină din istoria teatrului românesc şi, cu siguranţă,  un capitol din istoria satului Borolea şi a comunei Hăneşti, de unde a început povestea…

De aceea lumina trebuie să fie obscură, trebuie să fie atenuată, umbrită, pentru a se putea păstra plinătatea luminozităţii (Martin Heidegger);
Când o carte se izbeşte de un cap şi sună a gol, nu întotdeauna este de vină cartea (Nichita Stănescu);
Citind o carte care „să te facă să uiţi că există respiraţie” (Teodor Dună);
A vorbi încet cu ochii care par că devin din ce în ce mai mult rădăcini (Teodor Dună);
A vorbi despre poezie ca despre cel mai mare adevăr la care putem ajunge (Teodor Dună);
A trăi „un deficit de implicare” (Ioan Groşan);
Înainte de a te lega la şireturi trebuie să te încalţi (vorbă bătrânească);
Suntem ceea ce facem (Gordon Livingston);
Orice relaţie e sub controlul persoanei căreia îi pasă cel mai puţin (Gordon Livingston);
Singurele paradisuri adevărate sunt cele pe care le-am pierdut (Gordon Livingston);
În lumea îngerilor, miracolele se măsoară întâi în bunătatea umană şi abia apoi în cea profesională
(Laurenţiu Ciocăzanu);
O carte bună funcţionează ca o icoană
(Cătălin Ştefănescu);
O carte într-o casă generează ceva bun, are o energie benefică (Cătălin Ştefănescu);
A crede „în valoarea de simbol a unei colecţii de cărţi” (Cătălin Ştefănescu);
Dorinţa de a citi va veni după ce o să ni se întâmple, socialmente, nişte lucruri (Cătălin Ştefănescu);
Instinctul urcă până în cele mai înalte vârfuri ale spiritualităţii (Nietzsche);
Lipsa spaţiului de exprimare obligă la concizie (G.G.Constandache);
A vorbi despre „existentul necesar existenţei”
(Ibn Tufayl);
Există „ o unicitate de fond a cosmosului”
(Simona Grazia-Dima);
Macedonski este „teatral”, Tudor Vianu „amen”, Lovinescu „plin de echilibru” (Virgiliu Monda);
Oricât ar părea de ciudat, verbul nu are memorie (Nichita Stănescu);
E greu să ai memorie atunci când tu însuţi eşti în plină acţiune (Nichita Stănescu);
Conştiinţa postmodernă este puterea de a privi realitatea în faţă până la a-i provoca originea (Matei Alexandru);
Există „voci vii şi voci moarte”
(Rodica Drăghicescu);
Frumos este ceea ce place la simpla apreciere (Kant);
Cea mai bună poetă dintre poeţi e moartea
(Rodica Drăghicescu);
La miezul nopţii sinele sunt cele mai frumoase viori (Rodica Drăghicescu);
Schimbarea limbii nu înseamnă schimbarea la faţă (Constantin Frasin);
Închisorile cele mai sigure sunt construite de noi înşine (Gordon Livingston);
Fericirea este riscul suprem (Gordon Livingston);
Încheierea acţiunilor, împlinirea sau moartea lor, ea singură are memorie (Nichita Stănescu);
A gândi în substantive înseamnă să ai o fabuloasă memorie (Nichita Stănescu);
Cioran este o sinteză între Baudelaire, după frumuseţea lirică a textului,şi Pascal, după profunzimea gândirii (Aranka Bogavac le Comte);
Diferenţa dintre un sistem capitalist şi unul comunist e că se folosesc de o altă strategie pentru a înhăma lumea la jug (Alexandru Andrieş);
Cât de frumoasă e antilopa, dacă leului i-e foame, o mănâncă (Alexandru Andrieş);
A fi artist înseamnă să ţii foarte mult la ideile tale, să ţii neapărat să faci cum vrei tu, nu cum e bine
(Alexandru Andrieş);
A-ţi asuma „sarcina lumii” (Jean – Paul Sartre);
Lumea-i plină de oameni talentaţi care-şi justifică eşecurile (Eugen Simion);
A descoperi existenţa unui romanesc al ideilor (Eugen Simion);
Dacă nu învingi în viaţă eşti un ticălos
(Tudor Vianu);
Dacă nu-ţi faci opera eşti un om de nimic
(Tudor Vianu);
Un bun critic nu poate înjura la modul birjăresc, un critic analizează şi dă judecăţi de valoare (Eugen Simion);
Capodopera nu iese din neant, iese dintr-o competiţie a operelor de valoare (Eugen Simion);
Creaţia este singurul surâs al tragediei noastre (Lucian Blaga);
Iubirea ca posibil „al doilea surâs al tragediei noastre” (Lucian Blaga);
Sunt trei mijloace de a înfrunta tristeţile bătrâneţii: pescuitul, şahul şi lectura (Mihail Sadoveanu);