Autor, Paul Ungureanu

În luna mai când natura s-a dezlănţuit în toată splendoarea ei,colegul de cancelarie, profesorul de matematică FLORINTE CATARGIU,având pseudonimul literar ALEXANDRU ULIAN, mi-a făcut o surpriză plăcută cu volumul de poezii intitulat în mod sugestiv „În ritmuri de sonet”. Pentru mine, surpriza a fost una de bine,de frumos, ştiindu-i înclinaţia spre partea literară.

 Pentru o bună parte a colegilor, mirarea a fost cum un profesor de matematicǎ scrie poezie? Această mirare a fost ştearsă de mult timp, când matematicianul Dan Barbilian a ajuns un mare poet, cunoscut sub pseudonimul literar Ion Barbu.

 Pe meleagurile botoşănene, de câteva decenii, dascălii de matematică Gabriel Alexe, Georgică Manole şi AL. D. Funduianu s-au afirmat cu o creaţie poetică valoroasă.

 Matematica este o ştiinţă exactă, cu o logică impecabilă. Poezia te scoate în cazul de mai sus din lumea cifrelor, a teoremelor. Poezia te plasează în acea stare de visare, de lirism,de aventură imaginară, sensibilă, de densitate metaforică.

 Alexandru Ulian s-a născut la 27 mai 1957 la Gura-Humorului, judeţul Suceava. Debutul literar s-a produs în anul 1996 cu „Notiţele din Zori”, în placheta de versuri ”Singularităţile lumii”. A publicat în revistele Intertext , Jurnalul literar, Mentor XXI şi Absolut Cultural. Activează în grupările literare “Constantin Dracsin” şi “Ion Pillat”.

 În acest prim volum de versuri,poetul Alexandru Ulian este mistuit de întrebări şi nelinişti “Cine eşti tu Omule…?!/Cine eşti,/mereu cine sunt/-mereu neîncetat-,/ Cine eşti, cine sunt…?! ”( Cine eşti tu, Omule…?!)

 Ideea singurătăţii poetului răzbate din multe versuri ale volumului de poezii împărţit „în ritmuri de sonet” şi „peregrinări fără voie”. Este o singurătate ce îmbină nostalgiile din copilărie cu lumea imaginară caracteristică pentru perioada adolescenţei. Singurătatea este grea, apăsătoare, “tocmai din Împărăţia Nimicului Friguros ” :”Dacă mai ai puterea Copilului/de a nesfârşi/ lucirea unei stele /cu Noaptea visării tale/Curate/Ori/dacă mai ai picul de vlagă/de a sprijini/într-o Metaforă/Pe un început de vers/ Ca tot Trupul Lumii/acesteia/în neputinţa-i/ de a-şi desăvârşi/Povestea”( Ci iată-L iar se apropie).

 Limbajul poetic are unele capcane pentru imaginarul liric ulianian fiind în acest sens solitar în creaţia poetică botoşăneană la început de secol XXI.

 Emoţia poetiă este temperată, interiorizată spre o totală singuătate. În acest sens creaţia poetică uliană este inconfundabilă:”Cu sufletul puţin/În faţa urâţenie mele/Şi singur/Foarte Singur/să îmi dau/ eu,mie însumi,/de mine/ când nu mai pot/Iertarea” (Doamne,cum m-ai ales Tu pe mine).

 Alexandru Ulian are capacitatea de a-şi descifra propriile angoase în această lume total debusolată, abrutizată şi în plină globalizare, înlăturând zgura existenţială prin actul poetic. Alexandru Ulian te poartă între teluric şi celest, între zbatere şi nezbatere, singurătate, putinţă şi neputinţă, uitare şi neuitare, în volumul său “În ritmuri de sonet”, apǎrut în Editura Quadrat, Botoşani, 2011.

 De aproape un sfert de veac, un “sudist” printre “nordişti”, un argeşean printre moldoveni…

 Paul Ungureanu  – La început o întrebare stereotipă: cum se simte un argeşean printre moldoveni?

Raspuns: – La Piteşti sau la Dorohoi, Botoşani mă simt la fel. Am familie, copii, prieteni. Dragă Paul, fără a părea emfatic, pot spune, cu mâna pe inimă, că mă simt român. M-am născut în ţara şi limba lui Mihai Eminescu. Oriunde se vorbeşte şi se simte româneşte este şi patria mea. Scriu în această limbă, gândesc în acesta limbă, trăiesc în această limbă… 

Am plecat din Păcala-Făgeţelului la 14 ani. Fiu de ţăran, am mers la oraş să învăţ ceva carte. Şi de atunci tot merg, tot învăţ… Am bătut ţara în lung şi-n lat. O cunosc cum s-ar zice. Frumoasă, bogată, cu oameni minunaţi! E adevărat, nu în toate vremurile, bine gospodărită. Este, pe undeva, şi vina noastră!

Nu am trasat niciodată graniţe între fraţi, surori, moşi şi strămoşi. Nu am prejudecăţi, nu am resentimente. Oameni sunt pretutindeni, cu bunele şi mai puţin bunele lor. Dumnezeu le va judeca pe toate într-o bună zi. Noi să ne facem, aici pe pământ, datoria. Mai bine sau nu, după putere şi chibzuinţă.

P.U. – Satul Păcala din judetul Argeş, (din 1968, jud. Olt), locul unde te-ai născut, de ce a devenit o obsesie în multe din scrierile tale?

R: – Toţi avem, mai mult sau mai puţin, un sat al nostru. Fie că el este acolo, departe, pe o uliţă uitată de timp şi de lume, sau coexistă pe o stradă luminată dintr-un mic sau mare oraş, într-un bloc de beton şi oţel, ridicat la cer, pe verticală…

Păcala-Făgeţelului, nu e obsesie, e un miracol!

Pe valea Vezi, la deal, dincoace de Piteşti, printre dealuri, păduri, şi vâlcele, este un sătuc în care eu am văzut şi am auzit lumea. Mijlocul secolului XX. Începuse cooperativizarea satelor. Pe uliţă am învăţat prima lecţie adevărată despre moarte şi despre viaţă, de iubire şi ură, de tristeţe şi bucurie. Păcala-Făgeţelului a fost primul meu dascăl şi maestru adevărat.

Ce fac eu astăzi prin scrierile mele despre Păcala-Făgeţelului este doar o mică, palidă recunoştinţă. Încerc, la rândul meu să-l înţeleg mai bine, să mă înţeleg să ne înţelegem. Lumea, dragă prietene, are rădăcini ţărăneşti. România, este ea însăşi un caz fericit într-o Europă supusă globalizării. Are, încă, o lume ţărănească masivă. E drept, unii, am c-am uitat de ea. Dar… fără ea, tradiţii, datini, obiceiuri etc., riscăm să ştim cine suntem! Iar un popor fără identitate, cu toate alămurile modernităţii trasfrontariene, nu poate exista.

Cât priveşte cartea Păcala –Făgeţelului. Nu reuşesc întotdeauna. E o lucrare grea, mare şi plină de neprevăzut. Eu doar încerc, mă străduiesc. Am îndoieli, mă bucur, mă întristez. Muncesc de ani buni la proiectul acesta. Sper ca într-o bună zi
să-l duc la bun sfârşit…

P.U. – Ce a însemnat pentru tine cenaclul literar “Universitas” şi profesorul şi criticul Mircea Martin?

R: – Alături de Cenaclul de luni, reperul unei instituţii culturale. O instituţie solidă, bazată pe norme, criterii şi dincolo de orice, profesionism. Nicolae Manolescu, Mircea Martin, O. S. Crohmălniceanu, adevăraţi Maeştri. Fără repere, modele, ce suntem?! o adunătură, o turmă mută de rumegătoare fierbinţi.

P.U. – Ce te atrage mai mult: poezia sau proza?

R: Citesc multă proză, scriu, uneori, dar mă seduce această regină a inspiraţiei, Pohezia…

P.U. – La un moment dat, orice activitate devine o rutină şi chiar o oboseală. Activitatea literară poate fi încadrată în această afirmaţie?

R: – Orice meserie presupune un risc asumat. De la meserie la măiestrie lucrurile se complică. Nu te obligă nimeni să scrii. Scrii sau nu! E drept unii scriu fără să ştie, alţii ştiu şi nu scriu. E trist, e uneori adevărat, dar povestea e veche şi frumoasă!

P.U. – În anul 1902, Titu Maiorescu a publicat un articol intitulat “Oratori, retori, limbuţi”, prin care critica pe toţi cei ce comentau orice, fără să comunice nimic. În ultimii 20 de ani s-a umplut lumea literară cu astfel de indivizi. Care este punctul tău de vedere despre aceasta avalanşă de scriitori inclusiv pe meleagurile botoşănene?

R: – Vorba cântecului, când eram tânăr şi la trup curat etc. etc., nu înţelegeam rostul unor astfel de aventuri…. Mai târziu, am început să pricep. Nu mă mai miră nimic! Totul cură, cum ar fi zis cei vechi, să nu ne facem griji, pietrele rămân!

P.U. – Ce părere ai despre “găştile literare”?

R: – Normale! La vedere sau nu, pe toate stadioanele, cu arbitri, spectatori, senioare şi seniori… În agora sau pe margine, e loc pentru toţi, numai proştii n-au loc! Cei care au , cu adevărat, e drept, ceva de spus, pe hârtie…, mai devreme sau mai târziu se va auzi. Restul e Tăcere!

P.U. – Care este diferenţa dintre dascălul şi scriitorul Petruţ Pârvescu? Daca ar fi sa alegi, la care ai renunţa?

R: – Nicio diferenţă! Eu sunt în ele Petruţ Pârvescu. Ambele încerc să le fac cu profesionalism, dăruire şi pasiune!

P.U. – Crezi ca a existat o adevărată “literatură de sertar” înainte de 1989?

R: – Că a existat, da. Însă ea nu a fost una consistentă, lămuritoare pentru un astfel de caz. Sau dacă a existat, cu puţine, foarte puţine excepţii, ea ne este, încă, necunoscută. Cred ca a existat o literatură de sertar nescrisă, mai mult. Un fel de carte bună cu pagini albe!

P.U. – Ce îşi mai doreşte Petruţ Pârvescu la 55 de ani?

R: – Nu am înţeles niciodată vârstele omului, pomului, dorului etc.

Tatăl meu are 92 de ani. A trecut printr-un război mondial, deţinut politic la vestitul „centru de reeducare” de la Piteşi şi lagărul de la Târgovişte. A refuzat să între în C.A. P. şi a construit vreme de treizeci de ani socialismul pe şantierele patriei. Acum e bine, sănătos, voios, chiar optimist! Crede în renaşterea acestui popor. La 55 de ani, eu de ce n-aş crede!

Îmi doresc linişte, iubire, pace, fericire…, sănătate! Am multe proiecte în lucrare şi în prelucrare. Să ne ajute bunul Dumnezeu!

 Generalul Henri Mathias Berthelot (1861- 1931), şeful misiunii militare franceze în România, în intervalul octombrie 1916 – mai 1918 – şi apoi octombrie 1918 – mai 1919, a participat activ la refacerea armatei române retrase în Moldova în toamna anului 1916, la elaborarea planurilor de operaţii din vara anului 1917.

În anul 1987 memoriile generalului Berthelot au văzut lumina tiparului pentru prima dată, datorită iniţiative prestigiosului istoric american Glenne Torrey un bun si profund cunoscător al istoriei româneşti în special a celei legate de participarea României la Primul Război Mondial. În scopul tipăririi cărţii ,,Generalul Henri Berheleot şi România”, prof. Torrey din Kansas a cercetat arhivele şi bibliotecile din S.U.A., Franţa şi România.

Notaţiile zilnice ale generalului Berthelot surprind replierea armatei române spre Moldova, stabilirea frontului pe linia Galaţi-Nămoloasa-Focşani,g reuăţile imense prin care au trecut poporul şi armata pentru realizarea unitaţii naţionale. În reorganizarea armatei române după marile încercări din vara anului 1916, generalul Berthelot a ajuns şi pe meleagurile botoşănene. Jurnalul său, redactat precis şi arid, în stilul rapoartelor militare oferă  amănunte interesante despre viaţa militară şi politică a acelor timpuri.

 Iată însemnările din jurnalul generalului Berhelot pe o durată de 5 zile, atât de dense în activitaţile zilnice pentru un  ofiţer superior, în vreme de război.

 4 aprilie 1917

Plec la Botoşani prin Tîrgu Frumos şi Hârlău. Sosesc după-amiază, fiind primit de şeful de stat major al corpului 3 armată, colonelul Cerbulescu. După-amiază, vizitez şcoala de mitraliori, cea de grenadieri şi cea de aviaţie, unde se execută un exerciţiu de observare si reglare.

Instrucţia pare să se desfăşoare în condiţii excelente.

 6 aprilie 1917

Plecarea din Dorohoi spre Vlădeni, unde ajungem pe la ora 17. Îi găsesc acolo pe comandantul corpului de armată, generalul Iancovescu si pe comandantul divizei 14 infanterie, colonelul Bunescu; şedinţa de lucru cu comandanţii de unităţi, vizite la şcolile divizionare pentru gradaţi, grenadieri, şi mitraliori, aplicaţia regimentului 55 în spre Focşani. De acolo, prin Botoşani ne îndreptăm spre Truşeşti, unde se află generalul Razu, comandant al divizei 5  infanterie. El îmi prezintă şcolile divizionare şi un exerciţiu cu grenade de luptă,matur, chibzuit, pentru a da infanteriştilor încredere în acest mijloc. Vizitez apoi poligonul de brigadă ,unde se instrueşte regimentul 7 şi asist la Dorneşti la aplicaţia regimentului 32.

 7 aprilie 1917

Plecarea spre Burdujeni unde ajungem la ora 17.Generalul Sinescu inspector al cavaleriei si generalul Greceanu comandant al diviziei 2 cavalerie, îmi prezintă comandaţii de brigadă si de  regiment care îmi împărtăşesc nevoile şi dorinţele lor. Întoarcerea la Botoşani, la ora 19.

 8 aprilie 1917

La ora 8 mă duc la gară să-i întâmpin pe rege şi pe prinţul (Carol n.a) care vin să inspecteze şcolile însoţiţi de ministerul de război (Vintila Brătianu n.a). Le fac cunoscute observaţiile mele. Apoi vizitez divizia 13 al cărui comandant, generalul Popescu mă aşteaptă la Frumuşica. Îmi prezintă mai întâi poligonul de instrucţie al divizei şi apoi centrul de instrucţie divizionar: gradaţi, mitraliori, grenadieri. Nu am decât cuvinte de laudă.

N.A. Posed un album cu fotografii autentice ale Regimentului 37 Botoşani, ce a întreprins o campanie paşnică peste Dunăre, în Bulgaria, în Al Doilea Război Balcanic (1913), încheiat cu pacea de la Bucureşti. Printre ofiţeri se află si colonelul Grigore Bunescu, cel amintit in jurnalul lui Berthelot si care, in anul 1917, era comandantul diviziei 14 infanterie (vezi 6 aprilie 1917).

La începutul lunii septembrie 1969 a apărut în Săveni, declarat oraş în 1968, un tânăr cu un zâmbet uşor ironic şi pus mereu pe glume. Pe 15 septembrie, când a început anul şcolar 1969/1970, s-a prezentat în faţa clasei astfel: ,,Sunt profesorul de limba şi literatura română Vali Marţuneac şi vă voi fi în acelaşi timp, diriginte”. Imediat am intuit, după câteva ore că era un altfel de profesor neavând o atitudine rigidă, pur didactică în faţa elevilor. Orele de limba şi literatura română se desfăşurau într-o atmosferă destinsă, comunicativă, presărat cu numeroase poante şi ironii fine la adresa celor ce nu-şi pregăteau cum trebuie lecţiile sau încălcau regulamentul şcolar. Timp de trei ani, orele de limba română au fost o încântare, de aleasă ţinută pedagogică. Profesorul Valentin Marţuneac facea adevărate gesturi teatrale, când se supăra pe ele.
Chiar dacă erau ,,şfichiuiţi” cu acele ironii fine, toţi râdeau cu gura până la urechi. Iată câteva exemple: ,,Sunteţi ca şi bota”, ,,Vorbeşti româna ca-n bucătărie”, ,,Astă-vară măsurai dealurile şi dâmboacele acestea din jur, iar acum chiuleşti la ore”, ,,Ce ai în cap? Rumeguş?”, ,,I…e un dus mintal, este un embrion nedezvoltat”.
La fel orele de dirigenţie se transformau uneori în adevărate ,,cascade” de râs prin dialogul liber între clasă şi diriginte. Iată câteva expresii legate de ţinuta elevilor: ,,Să-ţi speli urechile cu şomoiog de pai şi cu tărâţe”, ,,Dumneata parcă eşti îmbrăcată pentru Polul Nord. Ce vin turcii, tătarii?”, ,,Uite ce periculoasă este Janeta cu pantofi cu toc şi pantaloni evazaţi”, ,,Profesorul de fizică mi-a spus că vii la ore cu tinichele şi lanţuri la mână”, ,,Îţi crapă haina, îţi lipsesc nasturii. Totul irumpe spre prostie la tine”, ,,M-ai văzut cu ciorapi roşii pe mine, măi puiandrule?”, etc.
Verva şi spontaneitatea profesorului Valentin Marţuneac l-a făcut să fie respectat şi apreciat de toate generaţiile de elevi.
Are un cult deosebit pentru poetul nepereche Mihai Eminescu, participând la nenumărate sesiuni de referate şi comunicări în cadrul ,,Zilelor Mihai Eminescu”, alături de mari eminescologici ca Alexandru Piru, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Gheorghe Eminescu, Edgar Papu. A participat la numeroase olimpiade şcolare judeţene şi naţionale de limba şi literatura română, a scris poezii închinate memoriei poetului Mihai Eminescu. În cadrul Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti a fost coleg de grupă cu Florentin Popescu, George Alboiu, Tudor Octavian, Aurel Pera şi fosta prezentatoare de la TVR, Delia Budeanu (Balaban).
La Editura ,,Axa” Botoşani, sub egida Societăţii Culturale ,,Fraţii Ciucă” din Săveni, a publicat, în anul 1998 cartea ,,Structuri Literare Comentate”, la recomandarea profesorului universitar doctor Constantin Parfene, care precizează următoarele: ,,Profesorul Valentin Marţuneac, din oraşul Săveni, este un excelent didactician, cu o solidă cultură de specialitate, căreia i se adaugă o pătrunzătoare intuiţie critică, îngemănată cu rigoare cercetătorului”.
Din lucrarea monografică a învăţământului din Săveni a profesorului de istorie Constantin Cojocariu intitulată ,,De-a lungul anilor: Dascăli si elevi”, apărută în anul 1996 în Editura ,,Quadrat” din Botoşani, am reţinut următoarele versuri din poezia ,,Remember” a profesorului Valentin Marţuneac, ce trezesc o profundă nostalgie în rândul foştilor elevi de acum 38 de ani în urmă: ,,Toamnele se-aştearnă grăbite peste calde primăveri,/ Şi pe banca învechită , pe aleea cu castani,/ Azi cântăm romanţa vieţii dup-atâţia ani şi ani…/ Se destramă-n depărtări gânduri, vise de iubire…/ Matematica, latina, cartea veche de citire,/ Slovele lui Sadoveanu, Creangă, Slavici, Eminescu,/ Pana veche a lui Iorga şi vioara lui Enescu,/ Totu-i dus… pe vechea stradă iar castanii înfloresc/ Şi pe-aceleaşi vechi acorduri primăverile sosesc,/ Doar clădirea şcolii, tristă, ne cheamă ca un ecou,/ Să uităm grijile vieţii şi elevi să fim din nou,/ Şi-un fior de altădată, vag în suflet azi renaşte/ Banca-n care-am stat odată parcă iar ne recunoaşte”.

Eminescologul turc Ali Narçin s-a născut la 21 martie 1953, la Tuzluca-Istambul. A urmat studiile superioare la Universitatea din Istambul și vorbește limbile: turcă, kurdă, romană și engleză.
A publicat până în prezent opt cărți de poezie, și șapte cărți despre civilizațiile egipteamă, sumeriană, asiriană, Urartu, mayașă, incașă și aztecă. Are sub tipar volumele despre civilizația kurdă, hitită și mitologie.
L-am cunoscut în primăvara acestui an la Memorialul Ipotești, la Centrul Național de Studii ,,Mihai Eminescu”, la lansarea revistei de cultură si sinteză ,,Absolut Cultural”, nr. 1, având ca editor, fondator şi redactor-șef pe Augustin Eden (Valerian Țopa). Fiind pe scaune alăturate, după un scurt schimb de cuvinte, mi-am dat seama că este un străin care vorbește perfect românește. Colegul meu, profesorul de istorie Gică Manole, mi-a explicat că este un poet turc îndrăgostit de creația eminesciană și de meleagurile botoșanene.
L-am felicitat pentru exprimarea cursivă și corectă în limba română, pentru creația literară și pentru aplecarea spre poezia lui Mihai Eminescu.
La finalul acțiunii a acceptat să facem o fotografie de grup. În fotografie de la stânga la dreapta sunt profesorul Gică Manole(n.1953), poetul Ali Narçin (n.1953), profesor Paul Ungureanu (n. 1953) şi poetul Valerian Țopa (Augustin Eden – n.1954).
În volumul ,,Studii Eminescologice”, care apare odată pe an cuprinzând lucrările susținute la Simpozionul Național ,,Eminescu: Carte-Cultură-Civilizație”, care se desfășoară anual la Botoșani sub coordonarea Corneliei Viziteu, director al Bibliotecii Județene ,,Mihai Eminescu” şi a prof. Univ. Dr. Viorica S. Constantinescu, șefa Catedrei de Literatură Comparată și Estetică de la Facultatea de Litere a Universitătii ,,Al.I.Cuza” din Iași.
În numărul 12 al Studiilor eminescologice din acest an, poetul Ali Narçin a publicat articolul intitulat ,,În camera cosmică a cuvintelor este Mihai Eminescu”, tradus din limba română și in limba turcă. În articol descrie cum s-a îndrăgostit de creația eminesciană și cum a decis să studieze viața și opera marelui poet român.
În continuare, redau în întregime articolul poetului Ali Narçin ,,În camera cosmica a cuvintelor este Mihai Eminescu”.

In camera cosmică a cuvintelor
este Mihai Eminescu

În anul 1991 am fost în vizită la Ipotești și apoi mănăstirile Putna, Voroneț, Neamț și Agapia. În timpul acestor excursii prietenii mei români pronunțau des un nume: Eminescu. Cum nu cunoșteam atunci limba română, i-am întrebat prin semne pe amicii mei cine este această persoană. Așadar, tristul adevăr e că până atunci nu auzisem nimic de Eminescu. Prietenii mei mi-au spus că este vorba despre cel mai mare și mai drag poet al românilor. Am fost atât de impresionat de această situație, încât am decis pe loc să mă ocup de Mihai Eminescu, să-i studiez viața și opera, profitând de șederea mea la Botoșani.
Vizitând Casa Eminescu din Ipotești, am scris în cartea de impresii: ,, … pe măsură ce-ți colindam casa, mă cuprindea tot mai mult un dor nedefinit, de parcă aș fi început să trăiesc din nou. Noi, scriitorii, prindem rădăcini în toate părțile lumii. Şi, oriunde am fi, suntem până la urma frați cu toții. 22.9.1991. Ali Narçin (Poet), Instanbul.”
Copilul Mihai de la Ipotești era poreclit de locuitorii satului drept ,,fiul pădurii, copilul pădurii” fiindcă era tot timpul printre copacii înalți ai pădurii, prin care pătrundeau jucăușe razele soarelui. La Ipotești iernile sunt destul de reci, ca în estul Anatoliei. Din cuvinte îngropate în zăpadă și gheață, Eminescu, printr-un efort incredibil, face să razbată dragostea. O dragoste pentru pădure, stele, lac, frunze, flori. Precum mitologicul Narcis își admira în oglinda lacului de la Ipotești frumusețile admirabile ale naturii natale. Privind și eu acum la acest iaz, mă gândeam la temele, persoanele, sentimentele, visele lui Eminescu, la care acest lac a fost martor. Parcă aveam în palmă lumea geniului eminescian, dragostea divină și dragostea terestră din poeziile sale.
Deși Eminescu este impresionat de grandoarea Imperiului Otoman, dar și de lupa popoarelor balcanice pentru libertate, totuși el nu lăsa niciodată arta pe planul doi și nu-și pierde spiritul de obiectivitate. Drept rezultat, imaginea otomanilor din poezia sa, începând cu visul lui Osman și ascensiunea extraordinară a puterii otomane, trezește respect și chiar admirație.
Se știe, cel mai mare și cel mai iubit poet al românilor, ultimul poet romantic al Europei, a murit la 15 iunie 1889, adică exact cu 121 ani în urmă. La 17 iunie, în acel an, rămășițele sale pământești erau înmormântate la cimitirul Bellu, în București, la umbra unui tei, arbore atât de cântat de el, deși în ,,Mai am un singur dor” marele poet își exprima dorința de a a fi înmormântat la malul mării (Mai am un singur dor / În liniștea serii / Să mă lăsați să mor / La marginea mării …). Poetul își gasise în fine liniștea, după ce obosise atât de mult fizic și psihic ,după cum mărturisește Hyperion din ,,Luceafărul” (,,Din chaos Doamne-am apărut / Și m-aș
întoarce-n chaos / Și din repaos m-am născut / Mi-e sete de repaos”) … Se întorcea în pământ cu atâtea doruri neîmplinite (,,Dintre sute de catarge care lasă malurile / Câte oare le vor sparge vânturile,valurile?”), printre care și iubirea sa pentru Veronica …
Același foc și aceeași dragoste din inima sa pentru stelele din cer, pentru pământul, cu ,,codrul frate”, cu care poetul se contopește, pentru marea și lumea cosmică, pentru Dumnezeu Creatorul, pentru toți semenii noștri, indiferent de religie, le regăsim la marele poet turc Yunus Emre. De aceea, pentru marele public turc se poate spune că Eminescu este un ,,Yunus Emre” al românilor …
La 121 de ani de la moartea Poetului, să lasăm teiul din Bellu ,,să-și scuture creanga” pe mormântul său, iar noi, iubitorii versurilor sale, să vărsăm discret o lacrimă .. .

La finalul discuției cu poetul Ali Narçin și-a exprimat dorința de a ne reîntâlni la Zilele Eminescu din anul 2011. Ali Narçin este un mare iubitor a creației eminesciene și al poporului român.

„Rătăcit în labirintul unei vieţi absurde, a găsit în poezie un ţărm, dar şi un tărîm miraculos “ (N.I.U)

Având o bună colaborare pe linie culturală cu Penitenciarul Botoşani,unde de–a lungul anilor am participat la diverse simpozioane, lansări de carte,concursuri de cultură generală cu elevi de la Liceul de Ştiinţe ale Naturii „Grigore Antipa” din Botoşani am întâlnit, în acest cadru auster pe tânărul poet, Cătălin Ifrim.
Era în biblioteca Penitenciarului cu o figura visătoare de o mare tristeţe.În urma unei scurte conversaţii am aflat că s-a născut în oraşul Darabani,din Judeţul Botoşani într-o familie de oameni simpli,modeşti şi cu frica lui Dumnezeu.
Clasele primare le-a absolvit la Şcoala generală,nr.1 din oraşul Vatra Dornei după care s-a înscris la Liceul Teoretic I.L.Caragiale din aceeaşi localitate.Nu a fost un elev silitor,aşa cum a recunoscut,excepţii făcând la matematică,geografie şi fizică pentru care a avut o oarecare afinitate. A întrerupt studiile în clasa a X-a pe trimestrul I… nemaireluându-le deoarece a fost reţinut pentru săvârşirea unei grave infracţiuni…În acea perioadă a vieţii lui Cătălin Ifrim s-a produs ruptura între el şi lumea din jurul său. Este închis de peste de peste zece ani,timp în care în spatele gratiilor şi-a descoperit unele aptitudini nebănuite,printre care şi dragostea pentru poezie.Nu ştie cum s-a născut în el poezia,dar şi-a dat seama că avea nevoie de această stare de graţie şi de frumos,pentru că aşa cum a afirmat „Aveam nevoie ca sa mă-mpac cu mine însumi,înainte de toate”.
Primul lui vers a fost “Vindecă-mi lumină somnul meu negru…”. A debutat literar în revista închisorii CAIETELE LUI CAIN, fondată de profesorul N.I. Ungureanu,căruia îi datorează toate împlinirile de până acum pe plan literar.
Iată cum îl caracterizează mentorul său N.I. Ungureanu : 
,,Poetul Cătălin Ifrim,el însuşi un personaj de tragedie antică,ca o consecinţă a unor păcate din prima tinereţe,caută cu obstinaţie poetică, ieşirea din labirintul umbros al destinul său.. Cu talent nativ şi cu voinţă exemplară,poetul Cătălin Ifrim a ajuns la maturizarea lirică,după ani de lecturi intense,presărate de versuri scrise şi rescrise,până la atingerea limpezimii stilistice.Rătăcind în labirintul unei vieţi absurde, Cătălin Ifrim a găsit în poezie,un ţărm dar şi un tărâm miraculos. În versurile sale emoţiile,trăirile şi sentimentele sunt spălate de zgura spaţiului carceral.”
În vara anului 2005,Cătălin Ifrim a fost desemnat bibliotecar în cadrul Penitenciarului Botoşani şi ulterior redactor la revista “Caietele lui Cain”.O serie de poezii au fost publicate în presa locală cum ar fi „Monitorul de Botoşani,Jurnalul de Botoşani cât şi în Jurnalul Naţional”.În anul 2006,cu sprijinul conducerii Penitenciarului Botoşani i s-a publicat placheta de versuri „Luminozitatea umbrei”,iar în anul 2008 i-a apărut a doua plachetă de versuri „Rătăcit în labirint”.Ambele plachete de versuri i-au fost tipărite de editura Caietele lui Cain.
Pentru activitatea literară a primit „Diploma de Excelenţă”a Bibliotecii Judeţene ”Mihai Eminescu” din Botoşani şi Premiul I,la ediţia I a concursului de poezie “George Ţărnea” (Galaţi). La concursul “Poezie de puşcărie” (Bucureşti),ediţia I din 2008 a primit premiul al II-lea şi al III-lea, la ediţia a II-a din Botoşani,din 2009. Are un cult pentru poetul Nichita Stănescu.
În poezia “Rătăcit în labirint”, Cătălin Ifrim,caută potrivit expresiei mentorului său să iasă din “labirintul umbros al destinului” în care a fost aruncat :

”Ori de câte ori mă privesc în oglindă
observ privirea –acvilină a celuilalt-
Aidoma a celor apropieri de indicii
Ce mă indispun :

Ceilalţi ochi par a citi mai limpede
Gândurile
Cealaltă gură încearcă să rostească
Un adevăr pe care nu l-am spus încă,
Celelalte braţe par a atinge visul
Fără a fi amputate pe urmă,
Celălalt suflet parcă-nţelege
Toate ascunzişurile lumii.

Zi de zi mă simt abandonat în acest joc
Al memoriei mele
Şi pendulez între realitate şi vis
Epuizîndu-mi uneori până şi aşteptările. ”

În poezia “Pentru tot ce n-am fost” regretă fapta nedemnă săvârşită în perioada adolescenţei.
”Parc-aveam tot timpul din lume/Să mă întâlnesc,undeva într-un rost/ Dar acum am socotit fix un minut,de uitare pentru tot ce n-am fost”.
Într-adevăr poetul Cătălin Ifrim,”rătăcit în labirintul unei vieţi absurde,a găsit în poezie o modalitate de a se spăla de zgura spaţiului carceral”,un ţărm şi un tărâm miraculos,o stare de graţie.
Fiinţa umană este plină de mister având vise şi speranţe în libertate cât şi în spatele gratiilor închise. Fiecare om are “sentimentul de a fi tot şi evidenţa de a nu fi nimic”(Paul Valery).
Cătălin Ifrim “rătăcit în labirint” a produs ruptura între el şi lumea din jurul său.
“Sufletul creşte în mine ca o mierlă
Gata să zboare
Mă doare doar starea aceasta
De pasăre captivă
În cotloanele labirinte ale minţii
Aş vrea să pot spune cuiva că mi-e dor să visez
Şi să mă trezesc,
Să mă trezesc visând ca voi zbura
Dincolo de mine
Acolo unde lanţul se va rupe zale cu zale
Dinprejurul minţii,
singura stăpână a libertăţii sufletului”. (Labirint 2)
Versurile lui Cătălin Ifrim sunt cioburi sparte ale sufletului său ce tânjeşte după libertate.

Botoşănenii interesaţi de cele culturale vă cunosc ca poet, prozator, publicist. Încercaţi şi pentru tinerii cititori ai revistei noastre un scurt curriculum vitae.
M-am născut în Botoşani, am învăţat la un liceu de aici şi tot în acest perimetru am lucrat în felurite instituţii culturale şi artistice: Comitetul de cultură al judeţului, Teatrul “Eminescu”, Centrul de librării, Teatrul “Vasilache”. Fiind absolvent al Facultăţii de Ziaristică, am trecut şi prin presa scrisă botoşăneană, câţiva ani între 1968 şi 1971 şi mai mulţi după 1990. Am publicat şi vreo zece cărţi. Aşadar, nimic deosebit.

Dintre foştii colegi de liceu, cu cine mai păstraţi legătura?
În vara asta, promoţia mea a împlinit o jumătate de veac de la absolvirea Şcolii medii “Eminescu”, cum i se zicea pe atunci. Dar e o întâmplare petrecută demult. Demult!

Ce profesori v-au marcat viaţa de liceean?
Spuneaţi de un dialog neconvenţional !… Aş putea totuşi pomeni de doamna Ileana Turuşancu. O minte pătrunzătoare, clară până la sfârşitul vieţii ei, aproape centenară. Venea dintr-o elită intelectuală şi socială şi ştia literatura română aşa cum noi nici nu ne-o puteam închipui. Amintesc doar că proletcultismul epocii ne-a îngăduit accesul la poezia lui Arghezi (de fapt, numai la o parte din ea) abia spre 1960.

Cum arătau Botoşanii din copilăria şi adolescenţa dumneavoastră?
Am scris câte ceva despre trecutul mai apropiat sau mai depărtat al oraşului. Chiar şi nişte monografii turistice. Dar Botoşanii la care vă referiţi aveau, pe-atunci, cam un sfert din populaţia de azi şi alt status de urbanitate. Care nu era de laudă.
Poate că sânt minţi care se gîndesc şi la viitorul municipiului. Se va consolida el, măcar în parte, folosind spaţiul agricol generos din jurul său, adică dezvoltând industria alimentară? Ce se va întâmpla când funcţia sa administrativă va scădea, în perspectiva constituirii unor regiuni?
Dar, ca să revin, eu sânt cetăţeanul acestei aşezări şi acesta-i oraşul meu, cu bunele şi cu relele lui.

Aţi avut un rol deosebit în cultura botoşăneană, înainte şi după 1989. Cum a fost să conduceţi Teatrul “Eminescu” în anii 1983-1986 şi Teatrul de păpuşi “Vasilache” în intervalul 1997-2ooo?
Trecerea mea la Teatrul “Eminescu” a coincis cu impunerea, de către statul comunist, a ceea ce s-a numit autofinanţarea. Subvenţiile au fost amputate drastic. Ca şi astăzi, administraţiile devenisere obeze. Restrângerea aparatului de stat era, neîndoielnic, necesară. Şi erau, în anii aceia, destule alte structuri care meritau restrânse ori chiar suprimate. Doar era în natura statului impulsul ca orice constrângere să înceapă cu instituţiile de cultură. Important e că am supravieţuit, inventând soluţii şi păstrându-ne demnitatea artistică.
Perioada petrecută la Teatrul “Vasilache” a fost cu totul diferită, în alt climat istoric.
Pentru mine, câştigul a fost să înţeleg şi să accept, mai potrivit, mai nuanţat, că, în teatru, persoana care conferă spectacolului distincţia de obiect de artă este regizorul. El este acela care are în vedere întregul, cel care stabileşte felul în care se citeşte emoţional, artistic, ceea ce se petrece pe scenă.

Când aţi debutat în literatură?
În 1967, am publicat câteva poezii într-o culegere regională, “Peisaj sucevean”; altele, în martie 1970, în “România literară”. Debutul editorial s-a petrecut în 1978, la “Junimea” ieşeană, cu placheta de poezie “Pe această linişte”.

Până în prezent, aveţi şase cărţi de poezie şi trei de proză. Care dintre ele vor rezista în timp şi de ce?
Îmi cereţi să fac pronosticuri, iar eu nu agreez profeţiile; şi nici pe profeţi.

Cartea de publicistică “Calvarul deţinuţilor anticomunişti botoşăneni” este una de referinţă şi n-ar trebui să lipsească din biblioteca profesorilor de istorie…
… Exageraţi. “Calvarul” se înscrie într-o serie, amplă, menită să reabiliteze foştii anticomunişti. O reabilitare limitată, care nu poate nicicum recompensa curajul şi suferinţele lor. “Calvarul” spune despre câţiva dintre luptătorii anticomunişti da aici. Dar, la data apariţiei volumului, Asociaţia foştilor deţinuţi politici din Botoşani avea în evidenţele ei 367 de persoane. În aceleaşi evidenţe, figurau şi 53 de foşti deportaţi, strămutaţi, persoane cu domiciliu obligatoriu. Alţi 22 de anticomunişti muriseră în închisori. Iar presupunerea mea e că aceste evidenţe nu erau şi nu sânt complete.

În ianuarie 1983 a apărut primul număr al “Caietelor botoşănene” o revistă literară care rezistă şi astăzi. Care a fost rolul ei în anii dintâi ?
“Caietele botoşănene” au arătat nevoia de exprimare literară şi publicistică a creatorilor de aici. Apariţia lor a ilustrat intensitatea vieţii literare botoşănene, de-a lungul anilor. Presupun că am avut şi eu o anume contribuţie la ivirea lor în corpul revistei “Ateneu”. Şi le-am susţinut, publicând poezie, proză, interviuri cu personalităţi culturale şi artistice din ţară. O publicaţie este însă produsul muncii de echipă, iar meritele se împart partenerilor.

Ce credeţi despre găştile literare? Privesc ele, cumva, şi pe scriitorii botoşăneni?
Dacă gaşca e de găsit la periferie, gaşca literară nu poate sta decât la periferia literaturii, întrebarea e ce l-ar putea mâna pe un scriitor la o acţiune de gaşcă? Creşte, astfel, rangul lui literar? În faţa foii albe, scriitorul e, totdeauna, singur.
Ar fi însă de semnalat o altă tendinţă. Criticul literar de azi nu mai pare dispus să se pună în serviciul autorului; tentaţia e să se aşeze pe sine în prim plan. El nu se mai referă la poeţi, ci la poezie, nu la prozatori, ci la proză, autorii sfârşind îngrămădiţi în „generaţii”, “promoţii” ori în alte configuraţii croite de vanitatea “şefului de şcoală”: criticul care oficiază. O asemenea structară poate coborî până la nivelul de gaşcă? Se poate petrece o asemenea deplorabilă derapare? Pun doar întrebări, iar întrebările nu calomniază.

Asta fac şi eu! Care mai e partitura culturii într-o societate româneasc multilateral…dezbinată!
Cultura şi arta au o anume autonomie, aşa că nu le putem estima după cabalele politicii, după eşecurile economice sau după debusolate frământări sociale. Şi cu atât mai puţin după notorietatea construită de mijloace de comunicare discutabile ori doar partizane. Aşadar, îndrăznesc să spun că arta şi cultura rămân reperele sigure ale evoluţiei unei societăţi, chiar dacă ele sânt mai lesne ori mai dificil de citit.

Am ajuns la un gând pentru finalul întrevederii…
Mi-amintesc de o zicere veche, amendată de actualitate: cine râde la urmă, înţelege mai greu glumele…

(Continuare din numărul anterior)

„Oamenii se nasc, trăiesc şi dispar. Scrisul rămâne ca un testament
al tuturor peste veacuri… Slavă acestui pământ cordărean!”

– Cum priviţi breasla scriitorilor botoşăneni din zilele noastre? Pe care dintre actualii scriitori botoşăneni îi apreciaţi în mod deosebit?
– Botoşaniul este un izvor nesecat de talente scriitoriceşti. Avea dreptate Demostene Botez când, într-o prefaţă la o culegere de poezii ale copiilor din Botoşani (Cadouri, 1969) spunea: „Mi se pare semnificativ că acestea se întâmplă în judeţul Botoşani, tocmai în oraşul în care s-a născut Eminescu, marele nostru Eminescu. Se caută acolo unde sunt condiţii dovedit anterior, drept favorabile, pentru a găsi. Treaba aceasta făcută la Botoşani îmi aduce aminte de ceea ce în termeni de geologie se cheamă PROSPECŢIE. Aşa se procedează de pildă, pentru descoperirea zăcămintelor milenare de petrol. Se forează acolo unde au mai irupt sonde”.
Breasla scriitorilor din Botoşani pare a fi în conflict de mult timp. O parte sunt valişti (de la Valea), alţii – nevalişti. Eu îi iubesc pe toţi deopotrivă şi, acasă, pe o masă alonjabilă, am făcut o miniexpoziţie de lucrări tipărite. Aproape tot ce s-a tipărit de către scriitorii locali (şi chiar din cei plecaţi spre alte zări) se găseşte acolo. La cantitate, predomină: Gellu Dorian, Lucia Olaru Nenati, Mihai Marciuc, Dumitru Ţiganiuc, Dorin Baciu, Maria Baciu, Valerian Ţopa, (Augustin Eden), Dumitru Ignat. Vine apoi un alt val de entuziaşti, cu cărţi mai puţine, dar demne de luat în seamă: Costel Pricopie, Emanoil Marcu, Ciprian Manolache, Val Guraliuc, Victor Teişanu, Lucian Alexa, Despina Alexandru, Gabriel Alexe, Vasile Amarghioalei, Lucreţia Andronic, Ionel Bejenaru, Constantin Bojescu, Nicolae Căruntu, Nicolae Corlat, Valentin Coşereanu, Theodor Damian, Corneliu Filip, Al.D. Funduianu, Eugen Hruşcă, Dumitru Ivan, Teodor Jacotă, George Luca, Georgică Manole, Stelorian Moroşanu, Gheorghe Prodan, Gheorghe Şerban, Camelia Oniciuc, Mircea Oprea, Petruţ Pârvescu, Florentin Florescu, Theodor Raliuc (n.n. între timp aceste aprecieri sau scară valorilor s-au schimbat în mod substanţial).
Cam lung pomelnic, dar merită. O revistă săptămânală de cultură (A Asociaţiei Scriitorilor Botoşăneni) s-ar impune. Apar în schimb, diferite foi, emfatic denumite şi care nu fac decât să anunţe preţurile (în continuă creştere), mesaje matrimoniale (demne de pana lui Rică Venturiano) şi pierderea unor „vitişoare de pripas” (ca să fim în ton cu Eminescu). Toate aceste foişoare de hârtie, fină sau semifină, servesc şi ele la ceva: la împachetat usturoiul (de la Copălău să zicem).
– Ce înseamnă pentru dvs, locurile natale ale Cordărenilor?
– Aici am auzit întâi simfonia vântului, aici am desluşit prima oară urletul de lup flămând al viscolului, aici m-a îmbăiat soarele întâi, aici m-au nins primii fulgi, aici am simţit fiorul poeziei. Aici, Holmul mi s-a părut munte, aici orice tei mi-a adus aminte de teiul eminescian şi de versurile sale nemuritoare.
Oamenii se nasc, trăiesc şi dispar. Scrisul rămâne ca un testament al tuturor peste veacuri. Rotaţia anotimpurilor, ivirea primului fir de iarbă, bobul roşcat de grâu, merele aurii, gutuile oranj, florile, imaşul şi pădurea din zare… Toate sunt bogăţia sufletului meu.
Ciripitul de păsări (măiastre în tril şi penaj), vulturii care trec aplaudaţi frenetic de către visători, izvoarele care bolborosesc şi urcă jeturi uriaşe spre cer… Toate sunt zestrea sufletului meu însetat de culori şi muzică.
Slavă acestui pământ cordărean!
– Ce sfaturi aveţi pentru generaţia tânără în zilele noastre?
– O generaţie lăsată de capul ei, cu patru sau şapte clase, ar fi un dezastru pentru viitorul României. Analfabetismul s-ar instaura iarăşi iar cultul cărţii citite s-ar duce pe apa Sâmbetei. Să nu se uite că televiziunea nu-ţi va purta mâna pentru scrisul de la stânga la dreapta!
Pentru creatori, (poeţi, prozatori, critici, eseişti) să nu se uite că a lăsa pana din mână, a nu fi la curent cu literatura universală contemporană, e un păcat grav. Viaţa trăită în chip armonios, în spirit lucrativ, duce la împăcarea omului cu sine.
Pierderea de timp prin locante şi localuri (cafenele) poate cauza surprize neplăcute (a se vedea poemul Eranos – Scene din viaţa şi opera Poesiei – publicat în „România literară”, nr. 43, p.8, anul 2001, de către poetul botoşănean Gellu Dorian). În seara târzie de 29 august, stimabilul poet ar fi trebuit să fie la masa de scris, cu „perdelele lăsate”. Creaţia impune suferinţă, dar nici aşa… Cei ce vor citi revista amintită vor înţelege ce am vrut să spun…
– Ce planuri editoriale aveţi pentru viitorul apropiat?
– Pentru 2002 lucrez deja la un volum de proză: „Confesiuni literare” (memorii, comentarii, impresii despre scriitorii pe care i-am cunoscut, primele colaborări la reviste, note de lectură, pagini de jurnal). Cartea se vrea şi un omagiu adus celor care m-au îndrumat şi dintre care mulţi au păşit în lumea umbrelor.
Anul 2003 va fi anul poeziei (poeme mai ample, balade, sonete).
Anul 2004 va fi închinat celei de-a treia cărţi despre Şendriceni (după „Jurnalul unui elev visător” şi „Manuscrisele de la Şendriceni”). Titlul provizoriu: „Lampadoforii satelor” şi va cuprinde o serie de amintiri despre Şcoala Normală „Alex. Vlahuţă” de la Şendriceni, icoane de dascăli (C. N. Iancu, Al. Gr. Ostafi, Al. Nichiforel, Constantin Mârţ ş.a.). Pentru fondatorul şcolii (C. N. Iancu) voi veni cu documente noi: fragmente de scrisori de la elevi către profesor şi de la profesor pentru foştii elevi. Nu voi lăsa pe dinafară nici „Amintirile despre sărbătorile pascale” ale lui Grigore Davideanu (Gogu), unul dintre cei dintâi elei ai şcolii, din seria iniţială, şi fin de cununie al directorului Iancu. Voi relata şi despre foştii absolvenţi ai şcolii, întâlniţi cu diferite ocazii, de-a lungul anilor, în diverse ipostaze.
Anul 2005 e rezervat unui volum antologic de poezie.
Pe mai departe, mai vedem noi…
– Alte gânduri, planuri de viitor…
– Gânduri şi planuri se pot făuri multe. Mai dificilă e realizarea lor. Credem că noua Societate a Scriitorilor Botoşăneni va da un nou impuls mişcării literare. Botoşanii, şi în mod special Ipoteştii, pot deveni un centru cultural atractiv pentru poeţii din ţară şi străinătate. Un hotel pentru scriitori, pentru cei care se documentează la Ipoteşti, o librărie bine aprovizionată, locuri de agrement adecvate ar face ca la Botoşani să pulseze un alt ritm al vieţii moderne. Decât „Dracula” şi filme cu gangsteri şi proxeneţi, mai bine peisajul romantic şi vraja versului eminescian pe aceste coline moldave, pline de un aer inspirator şi de har dumnezeiesc. Botoşanii vor deveni, astfel, centru spiritual şi nu va mai fi comparat cu un loc de exil şi fără importanţă, aşa cum un distins pictor (S. D.) încerca să acrediteze într-un recent dialog cu o reporteră la TV, cu ocazia „Târgului de carte” deschis la Bucureşti. Pentru asta trebuie unire, conlucrare şi oameni luminaţi la conducerea treburilor obşteşti.
P.S. Cu aceste gânduri şi frământări ale regretatului dascăl şi scriitor Mihai Munteanu am încheiat dialogul sincer, neconvenţional. Unele răspunsuri ale lui Mihai Munteanu pot provoca o serie de animozităţi sau orgolii mărunte.

Ioan Siminiceanu învăţat cu greutăţile vieţii şi cu rigoarea militară, s-a aplecat încă din adolescenţă în cercetarea istorică locală şi cu precădere asupra satului natal Corni, Judeţul Botoşani.
O dovadă concludentă este că a organizat în satul Corni o colecţie muzeală cu exponate de obiecte religioase, etnografice, artă populară şi numismatică. Dealtfel este un membru activ al Societăţii Numismatice Române.
La 1 octombrie 2006, la vârsta de 54 de ani s-a pensionat ca militar, cu gradul de colonel. Fiind colonel în retragere şi având mai mult timp liber la dispoziţie a cercetat în arhivele Ministerului Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei şi Arhivele Judeţului Botoşani. Adunând materiale suficiente şi o bogată experienţă în domeniul cercetării arhivistice şi istorice, fiind ajutat şi îndrumat de către muzeografii botoşăneni Ionel Bejenaru şi Eduard Setnic de la Muzeul Judeţean Botoşani şi de doamna Angela Paveliuc Olariu, doctor în etnografie, a publicat lucrarea ştiinţifică „BISERICA SATULUI CORNI – FILE DE MONOGRAFIE”. Ea a apărut în editura Axa, Botoşani, (2010) în condiţii grafice excelente. La început cartea cuprinde un Cuvânt către cititori, semnat şi nuanţat în stilul său caracteristic de binecunoscutul istoric şi muzeograf Ionel Bejenaru şi un Cuvânt introductiv al autorului. Ioan Siminiceanu în peste 90 de pagini prezintă evoluţia Bisericii „Duminica tuturor sfinţilor”, construită la sfârşitul secolului al XVIII-lea, mai precis în anul 1780, având o vechime de 230 de ani. Până în anul 1926, biserica din satul Corni a rămas fără pictură interioară. Pictorul Victor Gallin, renumit profesor de desen la Şcoala Normală de Băieţi „Mihai Eminescu” şi la Liceul „A. T. Laurian” din Botoşani a executat lucrarea în tehnică tempera, iar cheltuielile au fost suportate de locuitorii satului.

Cartea colonelului Ioan Siminiceanu cuprinde următoarele problematici:
- Scurt istoric al satului;
- Neamul Cănănău (Canano);
- Începuturile bisericii la Corni;
- Biserica „Duminica tuturor sfinţilor”, lăcaş de închinăciune;
- Pictura murală;
- Anul zidirii şi reparaţiile bisericii „Duminica tuturor sfinţilor”;
- Preoţi, cântăreţi bisericeşti şi alt personal ajutător de ieri şi de azi ai bisericii;
- Averea bisericii satului Corni;
- Hramul bisericii;
- Cultul morţilor şi cimitirul;
- Culte neoprotestante.
Din cei 18 preoţi ai bisericii din satul Corni, sunt prezentaţi în scurte descrieri, jumătate dintre ei şi anume: Ioan Băncilă, Savin D. Apostiu, Mihai Chihaia, Ilie Iurăceanu, Ioan Paveliuc, Ilie Loghin, Rogozenu C. Gheorghe, Florin Radu Pomparău şi Gheorghiţă Pânzaru.

Este o lucrare bine închegată şi articulată, recomandată tuturor celor care sunt adevăraţi iubitori de istorie a românilor, mai au un dram de patriotism, precum şi elevilor şi studenţilor şi profesorilor de istorie. Încercaţi să descoperiţi şi alte valenţe ale lucrării, citind cartea lui Ioan Siminiceanu, un român adevărat trăitor într-o societate capitalistă multilateral dezbinată.

În urmă cu aproape 10 ani am avut un dialog sincer, plin de substanţă cu regretatul profesor şi scriitor Mihai Munteanu. Şi-a pus inima în palmă având o mare bucurie că şi-a deschis sufletul în faţa mea într-un dialog total neconvenţional. A fost ca profesor un dascăl exemplar de tip haretian. Ca scriitor a publicat 16 cărţi între anii 1969-2008, din care 10 cărţi de versuri şi 6 cărţi de memorialistică, având în ultimii ani de viaţă un mare regret că n-a făcut parte din Uniunea Scriitorilor. Chiar şi fără această dorinţă neîndeplinită, poate fi considerat un adevărat scriitor contemporan botoşănean, a cărui operă literară va rezista în timp. Într-o declaraţie ce ţine de un adevărat testament Mihai Munteanu a afirmat următoarele: „Mi-am adunat sufletul de dascăl cordărean, fiu al acestor pământuri şi vi l-am pus în palmă. Faceţi cu el ce vreţi. Mie-mi rămâne gândul curat că n-am făcut degeaba umbră pământului”.
Născut la 20 noiembrie 1930, în satul Slobozia, comuna Cordăreni, judeţul Botoşani. Părinţii – agricultori -Costache şi Maria – au crescut zece copii. Primele patru clase primare le-a urmat la şcoala din sat, aflată sub con­ducerea directoruiui Mihai Arimescu, un vrednic şi talentat educator. Mihai Munteanu a urmat studiile secundare la Şcoala Normală „Alexandru Vlahuţă” din Şendriceni – Dorohoi (1942-1950), având ca profesori pe vestitul director C.N. Iancu, Al. Gr. Ostafi, Arcadie Luţă, Dumitru Surmei şi alţii. Între anii 1950 – 1956 a avut numeroase internări prin sa­natorii, intervenţii chirurgicale, tre­când prin multe greutăţi sufleteşti şi trupeşti.
Şi-a început munca didactică de la bază, ca învăţător, pentru a fi apoi director – ca funcţie, dar profesor la şcolile de pe raza comunei Cordăreni în perioada 1 septembrie 1956 – l septembrie 1990. S-a aflat pentru primă oară la catedră la Slobozia -Cordăreni (1956 – 1977), iar ultimii 13 ani – la Cordăreni, după care s-a pensionat
Între anii 1962 – 1968 a urmat Facultatea de Filologie, secţia „Limba şi literatura română”, a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi. Examenul de licenţă l-a luat cu lucrarea „Dmostene Botez” (Schiţă monografică). În anul 1960, s-a căsătorit cu domnişoara Adela care i-a fost alături până în anul 1996 când a decedat la vârsta de 58 de ani, fiind învăţătoare. Cu ea a avut trei copii: Daniela, Marilena şi Daniel.
Iată, aşadar, prima parte a interviului:
- Ce lucruri v-au marcat în mod deo­sebit copilăria, adolescenţa şi maturitatea?
- Cinstea faţă de oamenii simpli ai pământului, loialitatea faţă de prieteni, curajul de a înfrunta şi singur greutăţile ivite în cale, respectul de părinţi, tăria de a tăcea atunci când trebuie, adoptarea stilului „moromeţean” când ocaziile impun asemenea conduită. Grandilocvenţa mi-a displăcut, afişarea cu ostentaţie a personalităţii în discuţii „academice” sau mai puţin academice. Cel mai ades am apelat la autocontrol, la adoptarea cerinţelor impuse.
Tata avea cinci clase, fusese soldat în Primul Război Mondial, a trecut Dunărea pe o draghină de căruţă ca să poată scăpa de urgia valurilor şi a duşmanilor. Era un om simplu, cinstit, nu înjura, nu întrecea măsura la pahar. Îi plăceau glumele şi imita bine şuierul mierlei, cânta din frunză, iubea copiii (a şi avut zece). Muncea pământul ca orice gospodar care aşteaptă de la glie pâinea „cea de toate zilele”. A fost ţărănist. Pentru el Iuliu Maniu, Mihalache erau numele unor sfinţi ai neamului.
Mama era o „Verniceancă”: glumeaţă, ambiţioasă, cânta frumos, bocea duios şi de la ea am învăţat limba română curată, bogată în expresii şi nuanţe. Deşi nu cunoştea carte (cititul şi scrisul), n-o întrecea nimeni în exprimarea liberă, suplă, a vocabularului arhaic. Poate şi de asta Geo Bogza, care ne-a vizitat, i-a sărutat cu respect mâna. Era o femeie la locul ei: simplă, dar şi cutezătoare. Dacă ar fi încercat cineva să o ia mai tare cu vorba, cu ea îşi găsea naşul. O pontoreală a ei nu l-ar fi spălat pe agresor cu toate apele pământului…
- Ce a însemnat pentru dvs. Şcoala Normală „Alexandru Vlahuţă” din Şendricenii Dorohoiului?
- A fost leagănul adolescentin al vieţii mele. Acolo era o atmosferă pură: parcul era însufleţit de păsări, iazul de peşti, râuleţul Buhai devenea taur în toată puterea cuvântului, la ceas de primăvară, de revărsare a apelor. Cântecul clopotelor de la bisericuţa de lângă iaz legăna văzduhul crepuscular, şuierul vântului trezea nostalgii, luna avea obraz arămiu, iar viforul iernii purta până departe încrâncenări polare.
Acolo, fii de ţărani, fruntaşi în satele lor la învăţătură, îşi încercau puterile. Şi bucuria dascălilor era pe măsură. Directorul C. N. Iancu, un om înţelept, sever, impunea o ţinută elevată lecţiilor, încuraja talentele (se scosese cu sprijinul său direct o revistă a şcolii – „Frângurele”), se organizase o orchestră a şcolii, se făceau şezători culturale cu public divers în satele vecine, se ţineu lecţii deschise model, cu referate şi teme de discuţii.
Pentru mine, toată pădurea aceea cu iz floral şi izvoare susurătoare, cu alei de parc englezesc, cu serenade ocazionate de zilele onomastice, alcătuiau o avuţie colosală în repertoriul poetic. Fiindcă, orice s-ar spune, nimic nu înalţă pe om mai mult ca poezia! Acolo am încropit primele versuri, încât rimele „viteaz” şi „Caucaz” au şi mobilat întâia poezie, comandată ca temă literară, cu subiectul „Ostaşul nostru”. Era în 1943…
De acolo s-au ridicat nume de primă mărime în lumea ştiinţei şi culturii. Iată câteva: Prof. Dr. Al. Zub, cercetătorii profesori dr. Ion Caproşu, Stelian Dumistrăcel, Ilie Seftiuc, Dumitru Tudose, Dumitru Afusoaie, C. Viţelaru, Paul Şadurschi, Gheorghe Amarandei, Vasile Fetescu, Gheorghe Severincu. Şi cum am putea uita nume ca Alecu Ivan Ghilia şi Al. D. Lungu, scriitori de primă mărime, sau pe istoricul cercetător Ştefan Ciubotaru, sau pe Teodor Valenciuc, pictor scump inimii noastre?
- Ce amintiri deosebite aveţi despre fostul dumneavoastră învăţător Mihai Arimescu, dascăl ce a depăşit vârsta de 90 de ani?
- Mihai Arimescu, învăţătorul meu, se trăgea dintr-o familie din părţile Borzeştilor şi chiar Mihail Sadoveanu, în una din scrierile sale, pomeneşte de „dealurile Arămeştilor”, ca dovadă că provenea dintr-o familie renumită în locurile pe unde marele scriitor călcase ca vânător şi pescar.
Nu înalt de stat, nu voinic, dar avea un suflet de român vrednic, vibrând ca o coardă de oţel în furia veacului ce vitregea destine. Un scris frumos, caligrafic, întregea personalitatea educatorului. Iniţiator de cor sătesc, (cu care a participat şi la Radio – „Moldova” Iaşi), organizator de cooperativă şcolară (unde preşedintele, contabilul şi casierul erau elevi), participant la corul bisericesc, cu un glas muzical remarcabil. Era un om respectat de săteni, iubit de elevi.
După 1944, plecând din Slobozia – Cordărenilor, din cauze politice, a suferit peregrinând prin diferite zone ale ţării, cu slujbe ce nu aveau tangenţe cu învăţământul. Abia în final a revenit la Liceul de muzică din Botoşani. A ţinut să vină cu o formaţie muzicală de elevi, de la Liceu, la Cordăreni, unde, pe scena Căminului cultural, a oferit un spectacol de zile mari. Era şi un viorist de mâna întâi.
Mişu Arimescu (aşa i se zicea „Domnul Mişu”, cum alţii ar spune „Domnul Trandafir”) era un om inimos. La moartea fratelui meu Stan, care avea 13 ani şi fusese elev al şcolii, a participat cu toţi elevii, iar în final a cântat „Tricolorul” (cu acea strofă terminală: „Iar când fraţilor m-oi duce/ De la voi şi-o fi să mor/ Pe pământ atunci să-mi puneţi/ Mândrul nostru tricolor!”) şi a pus, lângă crucea de lemn, un steag tricolor, simbolic. A fost clipa maximă, cu cea mai înaltă încărcătură emoţională.
Dragostea sa pentru elevii şcolii şi pentru părinţii acestora e exprimată şi într-o scrisoare din 29 aprilie 1945, când era pe front, trimisă tatălui meu. O redau aici: „Cumetre Costache, îţi scriu şi D-tale rugându-te să spui copiilor din Slobozia şi părinţilor acestora din partea mea: „HRISTOS A ÎNVIAT!” Doresc pace şi multă sănătate familiei D-tale şi tuturor sătenilor din Slobozia. Cu toată dragostea, Slt. Mihai D. Arimescu, Of. Poştal militar nr. 50, „Lotru”.
În urmă cu un deceniu, poposea adesea lângă păduricea de salcâmi de sub Holm, cu un pavilion de stupi în pastoral. Orice sătean care îl vizita era servit cu miere de albine şi cu apă rece de la izvorul de sub dâmb. Cel care ne dăduse, în copilărie, mierea învăţăturii, ne dăruia şi acum mierea binecuvântată şi alungătoare de boli.
Îl mai vizitez şi acum, când trec prin Botoşani. Alături de doamna Mina (naşa mea), alături de copiii lor Valentina, Angelica şi Brăduţu, deapănă amintiri luminoase legate de lumea cordăreană. Un vrednic dascăl nu-şi poate uita elevii, aşa cum nici aceştia nu-şi uită dascălul lor vrednic (n.a. între timp ambii soţi Arimescu au decedat).
- De unde aveţi această sensibilitate faţă de poezie şi aplecarea spre scris?
- Încă înainte de a frecventa şcoala, învăţasem pe de rost o sumedenie de poezii auzite de la fraţii şi surorile mele, mai mari, care trecuseră sau trceau prin rânduiala şcolii. „Doina” lui Eminescu era prima pe listă, apoi ciclul de versuri ale lui Şt. O. Iosif, legat de moartea Voievodului Ştefan („Tristă-i mănăstirea Putna”…). O altă poezie, „Între strămoşi”, era ascultată cu veneraţie de către tata. El fusese combatant la Turtucaia, în Primul Război Mondial… Strofa întâi îi storcea lacrimi: „Copiii mei, copiii mei/ Când treceţi seara la culcare/ Şi candelele-n tremurare/ Vă ning pe creştete văpaia,/ Rugaţi-vă şi pentru cei/ Care-au căzut la Turtucaia!”
Mama murmura şi ea versuri şi, uneori, iarna, când viscolulzăngănea la geamuri, o auzeam şoptind versuri dintr-o veche baladă: „Şi bătea un vânt,/ Un vânt pe pământ/ Paltini îndoia,/ Ziduri că surpa…”
Aplecarea spre scris… însemnări în proză am de la fratele meu, Mircea Munteanu, care, venind de pe front (deşi era elev în clasa a VIII-a Normală) mi-a arătat ce însemnări a făcut pe frontul din Transilvania. Cu data de 1 ianuarie 1945, am trecut şi eu la treabă. Jurnalul meu de elev visător de atunci a pornit.
Despre sensibilitate în poezie, despre clipa care declanşează harul ceresc, s-ar putea vorbi mult. Şi, totuşi, marii creatori au încercat să definească, într-un fel sau altul, starea de graţie a inimii. Lucian Blaga, în „Elanul insulei” Ed. Dacia, Cluj, 1977, p. 104, o definea într-un fel mai concret: „Poezia. E aşa de greu să spui ce este poezia. Un singur lucru e cert: ea este un izvor domesticit”.
În ce priveşte modalitatea de transpunere în scris a simţămintelor omeneşti, Tudor Arghezi, într-un interviu acordat lui Geo Saizescu, conchidea: „Este o stupiditate să scrii literatură cu maşina de scris! Să simţi cum ţi se scurge sufletul din peniţă, asta-i literatură!”
Oricum, fiecare face aşa cum crede de cuviinţă, numai sufletul să renască mereu tânăr în cuvântul „cu putere mută”, adică inspirat.

(Va urma)