Revista Luceafărul

Meniu



Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 9 → 2017

Traista

Traista
Autor: Vasile Fetescu, membru al Uniunii Scriitorilor din România

Fizionomia satului românesc patriarhal de altădată s-a schimbat radical după evenimentele din decembrie 1989, fiind pătrunsă, până în temelii, de spiritul şi de practicile capitalismului autohton, neaoş dâmboviţean. A înflorit nemunca, bine plătită de Statul social din bani publici, s-au înmulţit speculanţii de toate felurile, au proliferat dughenile, barurile, discotecile, năucindu-i pe bieţii truditori ai pământului, atâţi câţi au mai rămas…

Duminică însorită şi caldă de mai. Orele de meditaţie (studiu individual) la Liceul Pedagogic „Vasile Lupu” din Iaşi s-au încheiat. Elevii interni, în mici grupuri, stau relaxaţi de vorbă pe băncile umbrite din curte ori se plimbă pe aleile frumosului parc. Băieţii din clasele mai mari au încins o partidă de fotbal pe terenul de sport pardosit cu zgură, asistaţi şi încurajaţi de un număr mare de susţinători. Novicii din clasele a IX-a stau cu ochii aţintiţi pe poarta de intrare în curtea şcolii ca să surprindă la timp venirea părinţilor sau a altor vizitatori. Dorul de casă şi de cei dragi le este încă fierbinte.

Potrivit cerinţei de a fi cât mai mult timp în mijlocul elevilor, ca director mă aflu în şcoală chiar şi în multe zile de sărbătoare. Circulând alene prin curte, în apropierea porţii mi s-a oferit prilejul să cunosc pe viu o autentică lecţie de educaţie părintească, în forma ei lapidară şi nudă.

O mamă, venită dintr-un sat nu prea apropiat de Iaşi să-şi vadă feciorul normalist începător, purta pe umăr o traistă plină cu obiecte de îmbrăcăminte, trebuitoare băiatului, şi cu bunătăţi din gastronomia proprie familiei, bunătăţi cărora adolescentul le ducea, cu siguranţă, dorul.

Întâlnirea dintre mamă şi fiu a fost fără efuziuni. Băiatul i-a sărutat cuviincios mâna mamei iar ea l-a sărutat călduros pe obraji. Mi-a reţinut însă atenţia începutul convorbirii dintre ei. Cu voce scăzută, dar suficient de tare ca să fie auzit, băiatul i-a reproşat mamei că a venit cu traista şi, vezi Doamne, acest fapt ar face o impresie defavorabilă colegilor, martori la eveniment. Răspunsul femeii a fost prompt şi magistral: „Să nu te ruşinezi, mamă, de traistă! Cu ea te-am crescut!”
M-am prefăcut că nu am auzit frântura de dialog dintre ei, apreciind, în sinea mea, valoarea de discurs educativ a puţinelor cuvinte rostite de mamă.

Faptul aparent banal mai sus relatat mi-a prilejuit un gând cu adânci conotaţii economice şi sociale. Truditorii pământului făceau mari sacrificii pentru ca fiul sau fiica lor să înveţe şi să devină dascăl. Mândria lor de a-şi vedea împlinite roadele eforturilor lor materiale era pe deplin justificată. Rămânând în aria exemplului prezentat, am aflat mai târziu că adolescentul de atunci, aspirant la titlul de învăţător, a dobândit ulterior calificare de profesor şi conduce o şcoală generală din Iaşi…
O colegă dăscăliţă, ajunsă la vârsta senectuţii, evoca nostalgic cu ochii scăldaţi în lacrimile amintirilor un fapt aparent banal dar semnificativ pentru întregirea temei abordate.

La începuturile studenţiei, povesteşte ea, în vremurile bogate în lipsuri şi neajunsuri, bunicul ei, trăitor pe meleagurile unde strălucesc spiritele lui Irimescu şi Labiş, a venit la Iaşi să-şi viziteze nepoata purtând în spate o traistă doldora de bunătăţi cărora studenta le ducea dorul: plăcinte poale-n brâu, colaci proaspeţi şi rumeni, cozonaci bine crescuţi şi aromaţi, aşa cum numai bunica ştie să facă, pâine pufoasă şi gustoasă, friptură fragedă de raţă şi de găină, fructe etc.

Nepoata s-a cam sfiit când colegelor ei li s-a dezvăluit provenienţa ei ţărănească, trăire pe care acum o regretă sincer. Bunicii au rămas în memoria afectivă a septuagenarei ca un luceafăr nestins…

Cu mai multe zeci de ani în urmă, în lumina ca mierea a unei zile de toamnă, ieşenilor care se plimbau în acel timp pe bulevardul Copou – locul predilect de promenadă pentru locuitorii urbei – li se oferea întâlnirea cu un cuplu mai puţin obişnuit. Un tânăr blond, înalt, zvelt, elegant îmbrăcat ducea la braţ o femeie corpolentă, matură, de vârstă greu de identificat, cu obraji rumeni, gătită cu ie, catrinţă, bundiţă mărginită cu blană de jder, cu opinci măiestrit lucrate în picioare şi cu o broboadă bogată, viu colorată pe cap. De umărul drept îi atârna o trăistuţă artistic ţesută, pe care o purta mândră, ca pe cea mai scumpă geantă.

Mamă şi fiu se plimbau degajaţi discutând cu glas domol aspecte familiale ale lor şi ale rudelor trăitoare în localitatea de baştină din Ţara de Sus.

Mândră de statutul ei de ţărancă bucovineancă, această mamă a venit în urbea Iaşilor să-şi vadă feciorul, domn universitar, la aceeaşi instituţie academică de învăţământ agricol pe care, nu cu mult timp în urmă, o absolvise. Atitudinea tânărului trăda satisfacţia, mândria chiar, de a-şi etala obârşia ţărănească, alături de mama sa. În plus, admiraţia privitorilor faţă de originalul cuplu era vădită şi cvasi-unanimă…

Traista rămâne un simbol al ţăranului român din trecutul nu prea îndepărtat. Ea aduce în înceţoşatul prezent imaginea aureolată a utilizatorului ei – iubitorul de pământ şi făuritorul de veşnicie la sat. Din nefericire pentru România de azi şi pentru glia strămoşească, aceste simboluri au dispărut sau sunt pe cale de dispariţie.
Nu dispariţia traistei ca nelipsit accesoriu al ţăranului este regretabilă, cât mai ales apusul acelei lumi care cu nelipsire o folosea şi în cinste şi demnitate o purta.



Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2017 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5