Tu, Doamne…

mă uit la Tine, Doamne, tăcere eşti şi sânge,
iar noi, nişte smintiţi, îţi ocărâm fiinţa,
nici biciul de pe trupu-ţi nu mai rezistă, plânge,
nemăsurat se-nnalţă-n Tine suferinţa..

îţi duci jertfelnic Crucea. Prin ea Te osândiră,
Golgota e  urcuşul păcatului din noi,
Barabba şi Varava necontenit se miră,
„Ce cauţi Tu, Stăpâne, printre tâlhari ca noi?”…

înduri ocara noastră, nimic nu te mai doare,
puterile-Ţi trupeşti se prăbuşesc sub spini,
ne-nveţi să nemurim, nu, Doamne, cum se moare,
ne-nveţi cum să nu fim de înşine străini…

în răstignirea-Ţi, Doamne, mereu renescătoare,
simt propria-mi osândă pentru păcate seci,
Te rog să facem schimb, dă-mi crucea răbdătoare
de jertfă şi-nnălţare prin care Tu ne treci…

să simt în toiul cărnii sfârşitul crucii Tale,
în vinerea sub care Tu ne-ai trimis spre rai,
să-mi plângi, a Învăţare, hipnotic la picioare
şi spinii de pe frunte în lături să mi-i dai…

din corul defăimării, aşa este norodul,
eu însumi mi-i Te spurc, cu câte poţi să crezi,
îţi cânt, Issuse, orb,  inconştient prohodul,
dar, Doamne,  de`Nviere, Te-aştept să mă salvezi…

Costinel Petrache, 28 aprilie, 2016