Primit pentru publicare: 13 sept. 2017
Autor: Ionuț ȚENE
Publicat: 13 sept. 2017
Editor: Ion ISTRATE

Valeriu Gafencu gândea şi vorbea cu inima. Rugăciune ce arde păcatul!

Valeriu Gafencu gândea şi vorbea cu inima. Rugăciunea lui ardea păcatul. Prezenţa lui Valeriu Gafencu era rugăciune. Aşa şi-l amintesc toţi contemporanii. Rugăciunea inimii era singura respiraţie din duh a lui Valeriu Gafencu în gulagul comunist. După iluminarea dumnezeiască din primăvara lui 1943 din celularul Aiudului viaţa lui Valeriu Gafencu a devenit asemenea unei rugăciuni. A ars până la moarte, iar lumina transparentă a trupului şi gândului său trecut prin focul inimii a iradiat toată făptura înconjurătoare sfinţind tot ce atingea. Încă din timpul vieţii contemporanii l-au perceput ca un sfânt, iar Nicolae Steinhardt pur şi simplu l-a numit „Sfântul Închisorilor”. Viaţa lui Valeriu Gafencu a fost de pateric şi prin închisorile şi lagărele prin care a trecut: Aiud, Jilava, Piteşti, Galda sau Târgu Ocna le-a transformat împreună cu tovarăşii de suferinţă în adevărate mănăstiri, iar celule în chilie. Comunismul nu a fost doar o expresie materialistă, un „joc secund” de cuvinte implementat de Marx, Engels sau Lenin, ci o structură malefică, un fel de liturghie neagră iniţiatică şi iniţiată de cotloanele obturate din întunecimea minţii pentru a rupe pe om de Dumnezeu şi de a tăia firul ce leagă pământul de cer. „Omul nou” nu trebuia să se mai roage la Iisus, ci la „omul doar din lut”, la „femeia gârbovită” care priveşte doar spre pământ, la alcoolicul care are ochii spre pântece. Valeriu Gafencu a devenit un „călugăr” isihast în puşcăria comunistă, viaţa sa era o permanentă rugăciune a lui Iisus. Respiraţia lui Gafencu se împletea cu Rugăciunea inimii: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Valeriu Gafencu la fel ca sfinţii părinţi şi călugărilor din renaşterea isihastă şi paisiană de la Mănăstirea Neamţ şi-a coborât mintea în inimă, din dragoste faţă de Iisus şi neamul creştinesc. Valeriu Gafencu prin viaţa sa de suferinţă hristică s-a transformat în iubire. Era un izvor de iubire împărtăşită umanităţii ca şi Chip al lui Dumnezeu.Ne stau despre el atâtea mărturii cutremurătoare ale nevinovaţilor închişi de către comunişti despre acest martir al secolului XX. „În acea perioadă [la Galda n.n.], după ce ziua muncea la pământ, seara, la lumina unei lumânări sau a unei lămpi cu gaz, Valeriu copia texte din Filocalia și alte scrieri religioase, pe care le trimitea afară din închisoare unor prieteni sau cunoscuți preocupați de problemele creștine. Am primit și eu un caiet lucrat de el și Ioan Ianolide. Ajunși la Târgu Ocna, a fost cazat într-o cameră cu cei mai gravi bolnavi, care nu se mai puteau ridica din pat. (…) Acolo, atmosfera era dominată de duhul creștin, pe care Valeriu îl impunea prin simpla lui prezență. În camera aceea, alături de Valeriu, am prins și eu aripi sufletești cum nu avusesem înainte. El mi-a dat puterea să realizez practic taina pocăinței adânci, pe care teoretic, o cunoșteam bine, de mult timp. El m-a condus spre ”rugăciunea lacrimilor”, ce spală sufletele de necurățiile acumulate de-a lungul anilor, și mi-a deschis drumul nașterii din nou: metanoia”. Aflând de ororile petrecute la Pitești, Valeriu s-a întristat și ne-a spus: ”Ne așteaptă și pe noi timpuri grele”. Ne-a îndemnat să ne rugăm fierbinte și să ne mobilizăm toate resursele morale pentru a nu ne pierde sufletele în încercările ce aveau să urmeze. (Alexandru Virgil Ioanid – Studentul Valeriu Gafencu. Sfântul închisorilor din România, ediție îngrijită de Nicolae Trifoiu, Ed. Napoca-Star, Cluj, 1998, pp. 85-94).

Valeriu Gafencu le vorbea cu inima colegilor de celulă. Era un permanent dialog „transparent” cu umanitatea rănită de atacurile hoardelor comuniste, ce promovau absenţa binelui. „Valeriu Gafencu a fost un suflet pur, plin de dragoste adevărată, pentru că a fost în permanent contact cu perfecţiune divină. La umbra crucii şi a calvarului, a simţit dorinţa de a fi lângă Iisus Hristos, ca şi când ar fi aşteptat să-l ocrotească şi să-l ia lângă Dânsul. A înţeles în mod sublim că legea supremă care conduce lumea este Iubirea, în sensul adevărat al Învăţătorului suprem…Valeriu Gafencu şi-a ales cetatea celestă, împreună cu cei martirizaţi. E “Sfântul închisorilor”, aşa cum spune părintele monah Neculai”. (Jean Valjean Ionescu, Iaşi, februarie 1992, „Ubi sunt ante nos? Evocare Valeriu Gafencu” în Studentul Valeriu Gafencu, ”Sfântul închisorilor din România”. Studiu, mărturii ale camarazilor de suferință și corespondență, ediție îngrijită de Nicolae Trifoiu, Editura Napoca Star, Cluj, 1998, pp. 63-65). Valeriu Gafencu era asemenea primilor martiri creştini. „Valeriu nu dăruia, se dăruia…Ceea ce a făcut şi ceea ce a trăit Valeriu de-a lungul anilor de detenţie, pentru fiecare suflet cu care a venit în contact, e greu de imaginat, necum de exprimat în cuvinte. E suficient răspunsul pe care l-au dat toţi cei ce l-au cunoscut. A fost un sfânt. Este un sfânt”. (Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată, Ediția a II-a, Editura Antim, București, 2002, pp. 179-185). Simpla prezenţa a lui Valeriu Gafencu încălzea inimile celor în suferinţa recluziunii forţate. „Era tânărul care pe zi ce trecea stârnea admirația tuturor. Erau în temniță și atitudini rele, criticabile. Le știa. Era cu ochiul deschis, dar nu osândea pe nimeni. Citea numai Biblia și cărti religioase. Era foarte inteligent și prindea repede sensul just al textelor sfinte. Convorbirile cu el erau o plăcere. L-am îndemnat să nu rupă legătura cu literatura noastră si cu unele cărți științifice de valoare, adică să citească și altceva decât literatură religioasă. Dar el a refuzat. „Dacă am cele mai bune bucate, de ce să recurg la surogate?” a spus el. „Dacă ceea ce citesc mă satisface deplin, nu mai doresc nimic altceva. Dumnezeu se găsește oriunde, dar mai ales în revelația Sa scrisă, în Biblie. Aici avem privilegiul să-l căutăm pe El. Afară, de vom ajunge, vom mai vedea”. Şi mergea înainte pe drumul lui. La distrugerea canalului din interiorul temniței a lucrat în echipă cu mine. În pauze, când ne odihneam, eram încântat privind pe acest tânăr atât de frumos, bine făcut, ca un brad, cu fruntea lată, ochii senini și preocupări atât de frumoase.După 1948 a fost luat de la Aiud. Nu știu unde l-au dus”. (Pr. Nicolae Grebenea – Amintiri din întuneric). Valeriu Gafencu era o prezenţă harică şi hristică a gulagului comunist. Din așa numitul grup al ”misticilor”, Ion Ianolide și Valeriu Gafencu, acesta din urmă detașându-se la rândul lui, din toate punctele de vedere. „Înalt, puţin adus de spate căci povara anilor petrecuţi în închisoare îşi pusese amprenta, purta pe cap o căciuliţă croşetată, care semăna cu o armură medievală, teşită, ce-i acoperea fruntea. Figură ascetică, de mucenic bizantin, dar având o faţă luminoasă, surâzătoare, care uşor trecea din zâmbet într-un râs tonic, neostentativ, dar puternic, reconfortant. Părea coborât dintr-o pictură medievală, pentru a răspândi în jur tihna. Cu o vastă instruire teologică și filozofică, raporta totul, cel mai mic eveniment sau comportament la învățătura creștină: Biblie, Viețile Sfinților, Patericul, Filocalia, etc. Deși nu eram străini de ceea ce înseamnă viață creștină, totuși după acest prim contact cu cei amintiți, dar în special cu Valeriu Gafencu, ne-am simțit ușor descumpăniți, noi venind din mediul de afară, în care se luptase pe cu totul alte coordonate. Ne-am întrebat imediat, fără a ne răspunde: ”Oare noi acum suntem sortiți să devenim monahi?”. Primul ”șoc” l-am avut odată cu obligația impusă de administrație de a ne adresa gardienilor cu ”să trăiți”. Ei, și el, Valeriu Gafencu, își rezolvase demult această problemă. Umilința creștină nu trebuie confundată cu ”înjosirea”. (…) Cel mai mare păcat care ne paște este trufia, și de multe ori suntem tentați să o înfruntăm cu demnitatea. A fost pentru mine ”prima lecție”, care a venit totuși și ca un ”duș rece”. Foarte repede mi-am dat seama că în contactul cu el, cel care, fără să-și dea seama, învățase ceva era gardianul Georgescu. Acesta avea un respect deosebit față de el, iar mai târziu, în toamna lui 1949, când s-a dezlănțuit de către administrație teroarea premergătoare ”reeducării”, Georgescu nu l-a bătut niciodată, nu l-a alergat, adresându-se două, celorlalți trei din celulă să facem noi corvoada ducerii ”ținetei” de murdărie în pas alergător”. (Mărturia lui Traian Popescu – Studentul Valeriu Gafencu. Sfântul închisorilor din România, ediție îngrijită de Nicolae Trifoiu, Editura Napoca Star, Cluj Napoca, 1998, pp. 114-117 apud Experimentul Piteşti. Mucenicie și satanizare. Terorismul din închisorile Pitești, Gherla, Canal, Tg. Ocna. Atacul brutalității asupra conștiinței, Editura Scara, Bucureşti, 2007, pp. 89-93).

Valeriu Gafencu a fost conştient asemenea personajului Alioşa Karamazov că numai rugăciunea poate salva sufletul pentru mântuire, atunci când mocirla păcatului pune stăpânire pe umanitatea decăzută. „În discuţiile pe care le-am purtat, mi-a vorbit adesea şi m-a îndemnat să spun rugăciunea lui Iisus. M-a sfătuit să fac această rugăciune folosind o anumită tehnică; cu mâna pe puls, fiecare bătaie trebuia însoţită cu un cuvânt al rugăciunii. Mă străduiam şi eu să spun rugăciunea în timpul în care stăteam întins pe pat şi nu aveam altă ocupaţie. Când ne întâlneam, Valeriu mă întreba despre rugăciune. Îi spuneam că mă silesc, dar cu toată străduinţa mea nu am ajuns să spun rugăciunea aşa cum trebuie, adică cu inima. – Fii atent, mi-a spus el, va veni un moment în viaţa ta, când fără să provoci inima, ea va cânta singură rugăciunea şi tu o vei auzi”. (Mărturie dată de Octavian Anastasescu, monahului Moise în februarie 2006 – Valeriu Gafencu. Sfântul Închisorilor, pag. 110-112). Trecerea lui Valeriu Gafencu la cele veşnice a fost de pateric. O mărturie emoţionantă ne-a lăsat pastorul Richard Wurmbrand, cel salvat de la moarte de Valeriu Gafencu care i-a dat streptomicina vindecătoare de tuberculoză. „Gafencu nu se plângea niciodată. Ședea foarte liniștit în pat, dând ușor din cap ca să afirme sau sa-și exprime mulțumirea. Când era evident că nu mai avea mult de trăit, prietenii lui vechi și noi s-au strâns în jurul patului său, cu lacrimi în ochi. Ultimele sale cuvinte au fost: – „Dumnezeu, gelos pe noi, ne cheamă la El” După ce a închis ochii, ceilalți s-au rugat”. (Richard Wurmbrand – Cu Dumnezeu în subterană, pag. 102-103). Practicând rugăciunea ardentă şi gândul devenindu-i una cu inima, Valeriu Gafencu era transparent la propriu la fel ca pustnicii Egiptului. „Într-una din zile, doctorul Ghiţulescu, tot un confrate de suferinţă, mi-a zis: „Nu-l mai obosi pe Gafencu, e palid de trece lumina prin el. Mare noroc de-o mai apuca luna viitoare”. Şi n-a mai apucat! A murit împăcat cu conştiinţa lui şi cuminecat de marile suferinţe ale poporului său, târât pentru a nu ştiu câta oară pe cruce. De la el am deprins acea mare linişte care mi-a servit, în restul anilor de detenţie, drept rugăciune. (Gheorghe Penciu – Candidați pentru eternitate, Editura Crater, București, 1997, pp. 42-45). Salvarea umanităţii căzute poate veni doar prin rugăciune. Valeriu Gafencu a înţeles că rugăxiunea este izbăvitoare şi mântuitoare. „Valeriu era un om care trăia cuvântul lui Dumnezeu la un nivel foarte înalt, aş spune la nivelul sfinţilor, al marilor părinţi şi anahoreţi. El nu vorbea atât cât trăia, că dacă ar fi vorbit atât cât trăia, ar fi însemnat ca noi să nu fi putut înţelege nimic. Valeriu era deasupra înţelegerii. Simpla lui prezenţă, simpla lui apariţie – spuneau băieţii care au stat cu el în celulă – aducea linişte sufletească, pacea inimii şi pacea minţii şi năştea în suflet devotamentul pentru el. Toţi care au stat cu el în celulă i-au fost devotaţi. Adică îţi chema dragostea pentru el prin dragostea lui pentru tine. Nu am nicio îndoială că este un sfânt. (…) Cel puțin Gafencu, unde mergea, toată celula devenea o rugăciune!” (Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa – Viața părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora, Editura Christiana, București 2007, pag. 43, 46). Valeriu Gafencu a fost un martir sfinţit în rugăciune şi suferinţă, un model de urmat pentru umanitate cum se restaurează Chipul Omului în om.Iar restaurarea Chipului îndumnezeit se face prin rugăciune şi cu mintea în inimă. Doar pe calea hristică omul poate vorbi cu inima pentru a reuşi să devină iubire împărtăşită şi mântuitoare. Valeriu Gafencu s-a transformat pneumatic prin rugăciune, suferinţă, iubire şi mărturisire într-un sfânt lucrător pentru mântuirea poporului său şi neamului creştinesc. Mărturisirea harică şi sfinţitoare a lui Valeriu Gafencu a grăbit căderea comunismului ateu. Valeriu Gafencu ne-a arătat că duhul credinţei înfrânge materialismul, că viaţa are sens în faţa celor fără sens. Rugăciunea lui Valeriu Gafencu a salvat libertatea creştină în această parte a Europei. Libertatea sădită de Dumnezeu este în sufletul nostru.