Valentin BĂLAN

 Elegia singurătăţii

Tîrziu, foarte tîrziu, cînd mă voi simţi străin
Între oameni şi flori, între piatră şi apă, între păsări şi cer,
Voi începe a bate la porţile stelelor, căutînd ceva.
Dar cînd cineva îmi va fi spus:
Străinule care tulburi armonii de lumini şi-ntuneric,
Liniştea ta am fost eu, dar m-am stins pe cînd,
Vinovat, cu cuvinte aprinse în ochi, răneai întunericul!
Atunci, obosit de întunericul adunat pe tălpi,
Cu ochii grei de lumină
Mă voi închide în tăcerea unui cîntec adînc, foarte adînc –
Ca o fîntînă secată la marginea dinspre cuvînt a cerului.