Poem de Angi CRISTEA

Viețile

azi număr la infinit viețile în care am căzut și observ
cu ochi microscopici fiecare leziune
viețile astea sunt striate gonflabile nu mai încap
în rutina timpului-pasarelă
pe atunci căderile acestea îmi făceau bine
primeam drept în plex identități de serie
iar vocile care îmi populau mintea se îndrăgosteau de orice larvă
pe care o metamorfozau în fluturi-monarh

din acele vieți am păstrat un cuțit de tranșat urși polari
complet inutil în oricare dintre ele dar
deși nu mai știu cine mi l-a dărui
t/ca și cum aș fi fost un explorator sau un eschimos
care merge cu sania la vânat/ l-am păstrat
cu el voi întinde coarda cu care mă agăț
de ultimele vieți în care continuu să cad
precum cineva ce tocmai a văzut aurora boreală

de atunci experimentez întunericul cu ceasul viu din piept
fiecare falie mă aduce mai aproape de lumina primordială de unde
vin iubirea și nașterea morțile și viețile
când nu va mai cădea decât sufletul
în serpentine
îmi va fi dor de ochii din vârful degetelor
cu care pipăiam scara lumii scurt ca pe o lamă de cuțit