Primit pentru publicare: 29 iul.2015
Autor: Georgică Manole, redactor șef la Rev. Luceafărul
Publicat: 29 iul.2015

ZECE ÎNTREBĂRI PENTRU… IOAN VASIU

„Nu puţine dintre poeziile mele sunt scrise la lumina „focului sacru” ce parcă mai arde şi în zilele noastre pe crestele Munţilor Orăştiei”

Georgică Manole: Trăitor în Ardeal, eşti un nume cu o prezenţă destul de frecventă în paginile revistei „Luceafărul” (Botoşani). Ce trebuie să ştie cititorul din nord-estul ţării despre Ioan Vasiu ?

            Ioan Vasiu: Mă bucur că revista „Luceafărul” din Botoşani m-a primit în marea familie a colaboratorilor săi. În ultimii ani am fost prezent de multe ori în paginile acestei apreciate reviste. Cei care nu mă cunosc sau mă cunosc mai puţin, ar trebui să ştie că sunt născut în anul 1949, în câmpia de vest a ţării, mai exact în comuna Periam, acolo unde cerul sărută pământul roditor, jur-împrejur, la orizont. Am debutat în paginile revistei „Orizont” din Timişoara, în 1971, bucurându-mă de girul prozatorului Ion Velican şi al poetului Anghel Dumbrăveanu. În anul 1974 am apărut, cu un grupaj de poezii, în „Caietul de poezie” al prestigioasei Edituri Eminescu din Bucureşti, care lansase, în urmă cu un an, primul concurs pentru debut. Consider că acela a fost debutul meu editorial. Au mai fost incluşi în acel volum colectiv poeţi care au devenit mai apoi nume importante în literatura noastră contemporană, cum ar fi: Gellu Dorian, Eugen Evu, Ion Mărgineanu, Grid Modorcea, Miron Ţic şi alţii. Zece ani mai târziu am publicat la Editura Litera din Bucureşti, volumul de versuri intitulat „Câmpiile de germinare”, având ca redactor de carte pe poeta Passionaria Stoicescu, iar coperta fiind realizată de binecunoscutul grafician Tudor Jebeleanu. După alţi patru ani, în 1988, mi-a fost publicat, la Editura Ion Creangă, volumul de versuri pentru copii, intitulat „Vis cu ochii deschişi”, cu o copertă şi ilustraţii realizate de un alt apreciat grafician, Done Stan. După 1989 am mai publicat şapte volume de versuri şi unul de reportaje literare. Am acum, gata pentru tipar, un volum de critică literară, pe care-l voi publica în toamna care se apropie. Despre cărţile mele s-au exprimat Laurenţiu Ulici, Eugen Dorcescu, Eugeniu Nistor, Ion Pachia Tatomirescu, Geo Galetaru, Dumitru Augustin Doman, Emilian Marcu, Theodor Răpan, Ion Dodu Bălan, Vasile Morar, Eugen Evu, Petre Rău, Ladislau Daradici, Dumitru Hurubă, Ioan Evu şi mulţi alţii.

 M.: Localitatea ta de suflet este Orăştie, una reprezentativă pentru ţinutul dacilor. Cum influenţează spiritul dac sângele alb al poeziei lui Ioan Vasiu ?

V.: Trăiesc în Orăştie de aproape 40 de ani. Aşadar, mă pot considera un fiu al acestui minunat burg transilvănean, încărcat de rezonanţe istorice, aşezat nu departe de poalele munţilor care păstrează ruinele cetăţilor dacice, dintre care cea mai cunoscută este Sarmizegetusa Regia, capitala statului dac. Spiritul dac mai bântuie şi acum prin acest mirific ţinut. De fiecare dată când revăd vechile cetăţi ale dacilor mă încarc cu o energie pozitivă. Nu puţine dintre poeziile mele sunt scrise la lumina „focului sacru” ce parcă mai arde şi în zilele noastre pe crestele Munţilor Orăştiei. Citez, în acest sens, câteva versuri: „Ninge mărunt în munţi, la Orăştie / copacii goi privesc spre nicăieri / cetăţile nu dorm şi cine ştie / ce lumi ascund sub lespezi de tăceri //… // e-atâta pace-n jur, încât se-aude / trecând prin nemurire Decebal”.

 M.: Mai există români „bolnavi de poezie” ?

V: Îmi place această întrebare. Se spune că „românul s-a născut poet” şi, pe bună dreptate, fiecare individ, care are o sensibilitate sufletească, poartă în sinea lui un fior liric, ce tresare atât în momentele de bucurii, cât şi în clipele de necaz. Eu am dat acest titlu – „Bolnav de poezie” – unui volum, publicat cu doi ani în urmă, încercând să explic prin această metaforă că poezia este o boală de care nu ne poate vindeca nimeni, toată viaţa. De fapt, este o „boală frumoasă” pe care o acceptăm, fără să ne plângem cuiva vreodată. Sunt sigur că nu sunt singurul „bolnav de poezie” şi că numeroşi alţi români sunt afectaţi de această „boală” molipsitoare, unii dându-şi seama mai greu că sunt purtători ai acestui „microb” al nostalgiei.

 M.: Citindu-ţi o parte din poezia pe care ai scris-o, observ că pui accent pe mesajul transmis, pe rimă, fără să renunţi la formă. Nu rişti să fii neglijat de marea cometă a postmoderniştilor ?

V.: În marea cometă a postmoderniştilor, se poate lesne constata că sunt mulţi poeţi, dar puţină poezie adevărată. Eu am preferat, încă de la început, stilul clasic în poezie, acela cu ritm şi rimă, considerând că, pe lângă mesajul transmis cititorului, poezia trebuie să aibă şi o muzicalitate menită să îndulcească auzului celui căruia i se adresează poetul. Am scris şi am publicat şi poezii în vers alb, sau liber, cum se mai spune. Consider însă că cel mai bine mă reprezintă versurile în care respect regulile prozodiei clasice. Eu nu scriu pentru a le face pe plac postmoderniştilor, ci pentru cititori şi dacă, până acum, m-am putut bucura de aprecierile celor din urmă, dar şi a multor critici literari, satisfacţia mi-e oarecum împlinită.

 M.: Dintr-o perspectivă a tendinţelor actuale, ce se vrea revista „Palia Expres” din Orăştie, o revistă al cărei redactor-şef eşti ?

V.: „Palia Expres” este o publicaţie, cu apariţie săptămânală, care alocă în paginile sale spaţiu corespunzător pentru informaţii, opinii, evocări, cultură-literatură, etc. În toamna acestui an, împlineşte 19 ani de activitate neîntreruptă, şi din acest punct de vedere, este cea mai longevivă publicaţie tipărită din judeţul Hunedoara. Sunt mulţumit că numărul celor care citesc „Palia Expres”, a crescut de la un an la altul şi nu mă tem deloc de concurenţa pe care ne-o fac alte mijloace mass-media.

 M.: Ai un mod original de a privi moartea. Poemele tale invită cititorii s-o întâmpine cu bunătate, în linişte şi s-o privească în amintirea urmelor lăsate de dragoste. Ai o teorie în ceea ce priveşte moartea prematură a lui Eminescu ?

V.: Evident că, aşa cum bine spune o zicală, toţi suntem datori cu o moarte, nimeni nu scapă de acest „sfârşit” sau „capăt de drum”. Eu sunt unul dintre cei care nu se tem de moarte şi tocmai de aceea, cred că în orice moment al vieţii trebuie să fim pregătiţi să punem punct existenţei noastre pe acest pământ. Nu vreau să se înţeleagă din versurile mele că îmi „grăbesc” moartea, sau că moartea mă bucură. Referitor la moartea prematură a marelui Eminescu, nu ştiu ce aş mai putea spune eu, în plus, faţă de tot ceea ce s-a spus până acum. Important de reţinut este faptul că în scurta lui viaţă, „Luceafărul poeziei româneşti” a reuşit să scrie mai mult şi mai frumos decât au scris alţi poeţi în decursul unei vieţi care însumează 70-90 de ani. Putem pune oare totul pe seama destinului ? Oricum, Eminescu, presimţindu-şi parcă moartea prematură, s-a „grăbit” să dea literaturii o operă ce îi rezervă un loc de cinste în Panteonul Poeziei Universale.

 G.M.: ”La ce bun poeţi în timpuri sărace ?”, se întreba Holderlin în elegia sa „Pâine şi vin”. Ştiind că ani buni ai fost bibliotecar, parafrazând, te întreb: „La ce bun bibliotecari în vremuri de criză ?”

V.: Am fost bibliotecar, la începuturile activităţii mele profesionale şi îmi amintesc cu plăcere de acei ani. Se întâmpla prin 1971-1974, când eram bibliotecar în cea mai vestică localitate a ţării noastre, comuna Beba Veche, acolo unde dimineaţa ascultam cocoşii, cântând din trei ţări, România, Ungaria şi fosta Iugoslavie. Într-o toamnă am umplut sala căminului cultural cu tineri şi vârstnici, cărora le-am oferit o seară de muzică şi poezie. Era o premieră locală. Au citit din creaţiile lor scriitorii timişoreni Anghel Dumbrăveanu, Ion Velican, Damian Ureche şi Aurel Turcuş. Multe zile, după aceea, veneau sătenii la bibliotecă şi împrumutau cărţile semnate de cei patru scriitori. Iată un exemplu concret din activitatea unui bibliotecar care nu a aşteptat, pe scaun, să vină cititorii la bibliotecă, ci a încercat să le ofere manifestări care să le trezească interesul pentru lectură. Din păcate, mai ales în mediul rural, bibliotecarii nu depun nici un efort în acest sens, dar nici nu le cere cineva să facă acest lucru. Majoritatea nu au calificare în acest domeniu. În ceea ce mă priveşte, regret că nu am activat mai mulţi ani, ca bibliotecar şi că m-am îndreptat spre jurnalism şi spre alte profesii. De bibliotecari adevăraţi şi pasionaţi avem nevoie oricând şi nu doar în vremuri de criză !

 M.: De ce crezi că Marin Preda consideră copilăria ca fiind „locul de refugiu al problemelor insolubile” ?

V.: Copilăria este perioada cea mai frumoasă din viaţa unui om şi, parafrazându-l pe Marin Preda, este locul de refugiu al bucuriilor, al jocurilor şi mai ales al poveştilor cu Făt Frumos şi Ileana Cosânzeana, al neuitatului vis cu ochii deschişi. Viaţa fiecăruia dintre noi este marcată şi influenţată de copilărie. Cel care are parte de o copilărie fericită, se bucură de toate binefacerile unei vieţi liniştite, iar cel care a avut o copilărie nefericită are tot restul vieţii sufletul cernit şi mohorât.

 M.: Am văzut că eşti adeptul propunerilor de modificare a Statutului USR, propuneri făcute de Grupul pentru Reforma Uniunii Scriitorilor din România şi depuse recent (24 martie 2015) la Secretariatul USR. Care sunt marile nemulţumiri ale scriitorului Ioan Vasiu vizavi de acest statut ?

V.: Încă de când a început să se „înfiripe”, am aderat la Grupul pentru Reforma Uniunii Scriitorilor din România (USR), convins fiind că această breaslă a scriitorilor a ajuns într-un punct periculos, când s-a creat o adevărată castă la conducerea acesteia, la fel cum s-a creat şi în redacţiile unor reviste literare ce apar sub egida USR şi în care publică, doar anumiţi scriitori, agreaţi. Statutul USR trebuie modificat degrabă pentru că altfel vom avea preşedinte şi vicepreşedinte ai Uniunii, „aleşi” pe viaţă, pe care nimeni nu-i mai poate înlocui prin metode democratice. Aşa s-a ajuns la situaţia îngrijorătoare de astăzi, când în USR sunt admişi, ca membri, aşa-zişi scriitori, ale căror „opere” nu justifică deloc un asemenea privilegiu, când cei din redacţiile unor reviste literare se publică între ei şi când la principalele manifestări, organizate de USR, în ţară ori în străinătate, (festivaluri, simpozioane, etc.) participă cam aceeaşi acoliţi. Constat că în rândurile membrilor USR sunt destui nemulţumiţi, dar puţini sunt cei care-şi exprimă public nemulţumirea. Cred că mocneşte totuşi un „foc” al unei schimbări inevitabile, care nu este prea departe.

 M.: Îţi mai este, încă, dor de Adrian Păunescu ?

V.: : Indiferent că le convine sau nu unora, Adrian Păunescu a fost, este şi va rămâne pentru totdeauna la loc de cinste printre cei mai talentaţi şi valoroşi poeţi ai literaturii române. Sigur că îmi este dor de Adrian Păunescu. Îmi amintesc şi acum, cu emoţie, de acei ani când conducea revista Flacăra şi când, fără să mă cunoască, mi-a publicat câteva poezii. Ultima dată ne-am întâlnit la Orăştie, unde venise cu fiul său Andrei. Când a murit, am scris o poezie, din care citez doar o strofă: „De ce-ai plecat, Maestre-n plină toamnă, / Lăsând în noi durere şi pustiu ? / Se pare că viaţa ne condamnă / Să pierdem geniile prea timpuriu.” În ziua în care a fost înmormântat, am participat la o slujbă de pomenire, oficiată în localitatea hunedoreană Romoşel, satul natal al poetului Nicolae Cătăniciu, cel care era un apropiat al inegalabilului Păunescu. După câte ştiu, a fost singura localitate din ţară unde s-a oficiat o slujbă religioasă, în paralel cu cea oficiată, în aceea zi nefericită, la Bucureşti. Din păcate, după aproape doi ani, a trecut la cele veşnice şi poetul Nicolae Cătăniciu.