Revista Luceafărul

Meniu



Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 9 → 2017

Al.Florin ȚENE: “Teatrul ca formă de exprimare a societăţii”

Primit pentru publicare: 8 iun. 2017
ESEU
Autor: Al. Florin ȚENE
Publicat: 8 iun. 2017
Editor: Ion ISTRATE

 

 

 Teatrul ca formă de exprimare a societăţii

 

A explica înţelesul teatrului ca „expresie a publicului”, parte componentă a societăţii, în primul rând trebuie să acceptăm un dat de facto, că în acest context două unităţi sunt de facto: prima, realitatea socială în care omul e deopotrivă subiect şi obiect (deci: contextul, timpul, spaţiul, dramaturgul, regizorul, spectatorul), de partea cealaltă, piesa de teatru (mesaj, cod, valoare), ca realitate fictivă instituită de subiectivitatea creatoare (autor, regizor, actor). În acest sens, spectacolul de teatru apare ca însuşi nucleul întregului proces, „confirmată astfel de sensul desfăşurării lui şi de poziţia privilegiată ce o deţine faţă de ceilalţi factori”. (Ion Vasile Şerban). Important este că fiecare din aceşti factori ar exista doar prin şi pentru fiinţarea spectacolului, în timp ce acesta îl cuprinde pe toţi, subliniindu-le existenţa concretă. Spectacolul de teatru venind din centrul procesului literar şi aparţinând, apoi, spaţiului determinant şi determinat, sferei materiale şi obiective, dar şi celei ideale şi subiective; teatrul îşi afirmă un dublu caracter: acela de fapt social, aparţinând lumii reale, natură supraadăugată lumii spiritului şi acela de fapt literar, existenţă ideală aparţinând lumii spiritului şi valorilor culturii, în condiţiile când în teatru, „textul trece pe un plan secund, iar ceea ce contează în primul rând este personajul care acţionează pe scenă şi motivul pentru care acţionează”. (Cesare Brandi). Această subordonare a textului faţă de actor nu alterează deci faptul esenţial conform căruia reprezentarea unei drame se află în acelaşi raport cu drama scrisă în care se află la parole faţă de limba folosită atât de autor cât şi de spectator. Acesta din urmă reacţionând, mai mult sau mai puţin, la text, în funcţie de ideile transmise, care coincid, sau nu, cu concepţiile lui. Există o axiomă. Ce înseamnă, deci, această axiomă? Întrebările tradiţionale îi confereau, în mod constant, un sens gnoseologic, îndreptând atenţia asupra posibilităţii de explicare a teatrului prin spectator (parte integrantă a societăţii), ori de cunoaştere a societăţii prin teatru. (Vezi operele lui Eschil, Shakespeare, Ibsen, Caragiale etc. ). Prin teatru înţelegând expresia scenică a textului scris. Caracterizarea noţiunii de dramaturgie ca proces social şi de teatru ca ansamblu de exprimare a textului scris, în care menirea actorului este de a purta un mesaj şi de a personifica o întâmplare, se poate face prin „ontologia existenţei sociale”. Invenţia noii imanenţe obiectivării dramaturgiei, configurată ca o lume nemijlocit dată, trăită şi „jucată”, indiferent de idealitatea ei, se întemeiază pe sinele real („societatea în schimbul ei material cu natura”) nu poate să se despartă de aceasta până la decât într-un mod cu totul aparent. „Orice existent, scria undeva Goethe, este un analog a tot ce există, de aceea, cele existente ne par în acelaşi timp izolate şi legate între ele”. Lumea scenică, aparent fictivă, trimite mereu spre lumea omului adevărat: nu ca spre o dovadă a validării, nu ca o condiţie a fiinţării ei ca o lume a omului. Subiectivitatea socializată îşi găseşte confirmarea propriei deveniri în dramaturgie, prin această cerinţă a obiectivării teatrului. În contextul faptului că teatrul fiind „expresia societăţii”, dar nu în forma unei „conştiinţe despre”, ci ca o „conştiinţă de sine” a lumii omului, interioritatea acestei lumi se vădeşte ca destin al omului unui anume moment social. Astfel, teatrul se afirmă ca o conştiinţă a societăţii, a devenirii omului ca om. Tocmai acest fapt conduce spre 21 coborârea teatrului la nevoile de a răspunde la întrebările ce frământă societatea la un moment dat. teatrul trebuie să fie oglinda – răspuns al acestor întrebări. Când acesta vine în întâmpinarea societăţii, prin problematica pe care o dezbate, întâlnirea acestora, a flagranţei şi prezenţei, face ca teatrul să devină instrument sau tribună a omului ca membru al societăţii. Să nu uităm, în acest context, că teatrul se bazează pe flagranţă ca suport al prezenţei, acesta explicându-se prin actorul-tramă, exponent al societăţii.

 

 

 



Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2017 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5