Revista Luceafărul

Meniu



Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 9 → 2017

Aspecte lingvistice în poezia lui George Coşbuc

Primit pentru publicare: 16 iun.2017
Autor: Mircea DAROȘI
Publicat: 16 iun. 2017
Editor: Ion ISTRATE

 

 

 

Aspecte lingvistice în poezia lui George Coşbuc

 

         Atras încă din primii  ani de liceu de opera literară a lui George Coşbuc, profesorul univ. dr. doc. Gavril Istrate de la Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza’’ din Iaşi i-a dedicat câteva studii de o mare importanţă lingvistică şi filologică, menite să pună în valoare limba poeziei bardului de la Hordou.

        Cea dintâi confruntare cu această poezie a avut-o la intrarea sa în facultate, unde subiectul la liberă alegere, adică scriitorul preferat, a fost George Coşbuc, iar la finalul studiilor sale, lucrarea de licenţă a avut ca temă ,,Limba poeziei lui George Coşbuc’’, subiect pe care l-a tratat şi în teza de doctorat din 1949, avându-l ca îndrumător pe renumitul filolog Iorgu Iordan şi preşedinte de comisie pe George Călinescu.

       Preocupările sale filologice şi lingvistice, în domeniul cărora s-a remarcat încă din anii studenţiei, îl determină să-şi aprofundeze studiile asupra clasicilor literaturii române,  între care, un loc aparte îl ocupă George Coşbuc.  În cele peste 30 de studii şi articole scrise în decursul anilor, Gavril Istrate îşi îndreaptă atenţia  spre aspectul limbii folosite de poet în creaţiile sale prin prezenţa unor elemente regionale, cerute nu numai de subiectele tratate, ci şi de publicul căruia i se adresa.

         Dacă cei mai mulţi critici şi istorici literari l-au considerat, pe drept, un poet valoros, un poet naţional,  au existat ,,ignoranţi’’care i-au întâmpinat cu rezistenţă opera, acuzându-l de prea multe provincialisme, de inventator  de cuvinte şi, chiar de plagiator. Cea din urmă acuzaţie se iveşte după apariţia volumului ,,Balade şi idile’’ (1893 ), care cuprindea şi celebra lui poezie,, Nunta Zmfirei’’. Aceştia erau cei de peste Carpaţi,  care, necunoscându-i opera, au rămas surprinşi, cum de a răsărit ca din poveste un asemenea poet şi când a făcut el atâtea poezii şi, toate atât de frumoase. Însuşi poetul mărturiseşte că, până la sosirea în Bucureşti, poezia lui nu era cunoscută : ,,De-aş fi scris eu de zece ori mai bine decât scriu şi de zece ori mai mult, dac-aş fi rămas în Ardeal, sînt sigur că nici puiul cucului n-ar fi ştiut în România că exist’’.

     Gavril Istrate îi studiază foarte amănunţit opera din punct de vedere lingvistic şi argumentează pe text folosirea cuvintelor vechi luate din limba ceasloavelor şi a cazaniilor, arătînd că el urmărea farmecul limbajului din aceste cărţi, care îl ajutau să-şi îmbogăţească propria limbă. Pentru el, limba veche, pe lângă rolul de a-i procura un material nou, mai avea rolul, tot atât de important, de-a ,, controla’’ cuvintele dialectale înainte de a le pune în circulaţie.

        Lingvistul ieşean, autorul studiului,, Graiul satului Nepos’’ şi a ,,Cercetărilor dialectale din judeţul Bistriţa – Năsăud’’, întocmeşte o listă deosebit de cuprinzătoare cu aceste cuvinte pe care le confruntă cu graiul său de acasă. El este acela care observă că poetul  are anumite preferinţe lexicale pentru a evoca mai uşor atmosfera unei anumite epoci şi o face mai ales în traducerile sale. De pildă, cuvântul,, tutindeni’’ cu sensul de ,,pretutindeni’’ este întâlnit de 110 ori în traducerile din Eneida şi de 10 ori în Divina Comedie : ,, Tutindeni este domn, ci-aici e rege’’, ,,Încât albeau pe cer tutindeni stele’’. Acest cuvânt îl găseşte Gavril Istrate în textele vechi din Codicele Voroneţean, în Psaltirea lui Hurmuzachi, în Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, în Letopiseţul lui Grigore Ureche, în Dicţionarul lui Cihac, etc. Folosirea lui, spune el, ar fi motivată de faptul că are o sonoritate deosebită şi răspunde mai bine  unor necesităţi metrice, având şi o silabă în minus, faţă de pretutindeni şi, probabil din plăcerea de a menţine varianta din secolul al XVI-lea.

        Despre cuvântul ,,întrulpi’’, întâlnit în poezia ,,Nunta Zamfirei’’, poetul spune în ,,Notele’’ primei ediţii din ,,Fire de tort’’, p. 172, că este un ,,cuvânt care nu există în limbă şi e creat de mine’’  ,,De-ai fi văzut cum au jucat/ Copilele de împărat /  Frumoase toate şi întrulpi,/  Cu ochi şireţi ca cei de vulpi,/ Cu rochii scurte până-n pulpi,/Cu păr buclat’’.

         Poetul pune la contribuţie deopotrivă şi limba veche şi graiul său de acasă pe care le confruntă cu multă pricepere. Unele cuvinte descoperite în opera poetului au dispărut din limba vorbită, fiind arhaisme sau regionalisme, dar au rămas în poezia lui Coşbuc, fără de care n-ar fi avut acel farmec inconfundabil. Iată câteva cuvinte inregistrate pe listele renumitului lingvist : bârnă, buiac, buigui,  a ciudi, chezaş, druşcă, leacuri, lăturean, mămucă, premândă, prian, sărindar, vâj şi multe altele. Folosirea lor îl determină pe Nicolae Drăganu să spună că, ,,George Coşbuc cunoaşte bine limba poporului şi-şi împestriţează poezia cu provincialisme năsăudene’’ : ,,Să-i duc o poştie sacul’’ în ,,Rea de plată’’, ,,năprui’’în ,,Roata morii’’, ,, huc’’, ,,modru’’, ,,minten’’, etc, care apar în alte poezii atât de cunoscute. Întregul său vocabular este cel al limbii populare, trecut prin optica omului cu şcoală.

       Modificările care apar în diferite variante ale poeziei lui Coşbuc, e adevărat, puţine la număr, sunt tot de ordin lingvistic. Un exemplu elocvent ni-l oferă poezia ,,Noapte de vară’’ în care verbul ,,a ascunde’’ este înlocuit cu,, a zbura’’ : ,,S-ascund mierlele-n tufiş’’, ,,Zboară mierlele-n tufiş’’, pentru care Gavril Istrate găseşte următoarea explicaţie : verbul ,,a zbura’’ exprimă precis ideea poetului şi ne introduce implicit în mediul respectiv, pe când,,a ascunde’’ nu se referă la viaţa păsărilor, ci mai mult a oamenilor. În aceeaşi poezie, cuvântul ,, dăulind’’ este înlocuit cu,, hăulind’’, ,,chiot’’ prin ,,vuiet, ,,a cânta’’ prin ,, a suna’, toate fiind adaptate la ideea poetică.

       Dacă prima parte a activităţii sale creatoare este tributară utilizării unui număr mare de regionalisme, îndeosebi din zona Năsăudului, în perioada bucureşteană, Coşbuc renunţă la multe dintre ele, apelând la neologisme.Pentru cuvântul,,nea’’ foloseşte zăpadă, în loc de,, prunci’’ copii, înlocuieşte ,,căprii’’cu căprui, ,,pălmi’’ cu forma lierară palme. Graiului de-acasă al poetului i se datoresc fonetismele arhangel,, braţă, durmi, ficior, părău, povoi, pustîu,, rădica, rump, ţîn, ţîntă, vreu, zăbovi ş.a. Însă atunci când nu găseşte sinonime literare care să exprime cu aceeaşi precizie noţiunile respective, ori din motive de ordin tehnic,  se întoarce la origini, folosind regionalismele ca : băndurică, capău, drumar, ghiordan, glajă, hinteu, hurlup,, laz, lălîi, sălhui, troahnă şi lista ar putea continua.

       George Coşbuc va reveni cu diferite modificări asupra unor strofe din ediţiile mai vechi, sau chiar le scoate. Aceste modificări sunt vizibile odată cu folosirea neologismelor pe care le întâlnim în poeziile  : Mânioasă, Nu te-ai priceput, Fatma, Nunta Zamfirei, Fata morarului, Rada, Trei, Doamne, şi toţi trei, La oglindă, Vară etc. Poetul intervine şi în privinţa folosirii timpurilor verbului. De exemplu, în poezia ,,Trei, Doamne, şi toţi trei’’înlocuieşte perfectul din versurile : ,,De Radu i-a fost mai cu grabă/Că Radu i-a fost cel mai drag’’ cu prezentul din varianta definitivă : ,,De Radu-i este mai cu grabă,/ Că Radu-i este cel mai drag’’. Verbele folosite la prezent ne dau impresia că flăcăii abia au murit, iar tatăl lor află în momentul acela nenorocirea, trăieşte evenimentul

         Coşbuc are o adevărată preferinţă pentru verbul ,,vreau’’, spre deosebire de poeţii moldoveni şi munteni care recurg de obicei la ,, voiesc’’. Sunt concludente versurile  dintr-o variantă a poeziei ,,La oglindă’’ publicată în ,,Convorbiri literare, XXIV, 1890 : ,,  Cui te dau voiesc să-mi fie/ Om odată’’. A renunţat la această construcţie, folosind forma apropiată sufletului său : ,, Cui te dau are să-mi fie/ Om odată’’.  Verbul ,, voiesc’’este aproape sinonim, în acest vers, cu ,,doresc’’ la care Coşbuc se va fi gândit, dar l-a evitat probabil, nu numai din motivul că este mai vag decât celălat, ci din cauză că nu era popular, cum nu este nici astăzi, în graiul din nordul Transilvaniei. În  majoritatea cazurilor, modificările nu sunt provocate numai de tendinţa de perfecţionare a versurilor, sub aspect tehnic, ci şi de folosirea cât mai proprie a fiecărui cuvânt.

         Gavril Istrate a poposit în cercetarea sa chiar şi asupra pronunţării şi ortografierii numelui de botez al poetului. Toate cărţile  precum şi toate articolele, versurile ori scrisorile rămase de la poet sunt semnate George şi nu Gheorghe. În judeţul Bistriţa-Năsăud de unde este originar el, nu pronunţă nimeni Gheorghe, ci numai George.

        Urmărind procesul de creaţie al scriitorului, spune acelaşi lingvist, suntem înclinaţi să acordăm tot creditul spuselor sale din 1896 :,, Mi s-au făcut imputări stătătoare, mai ales la forma poeziilor mele. Că nu aşa se exprimă poporul cum mă exprim eu în versuri. Fără îndoială că nu ; şi fără îndoială că aşa ! Dar în treaba asta să-mi dea voie toţi criticii prezenţi şi viitori, să le ignorez poveţele. Eu îmi cunosc graiul părinţilor mei ; iar chestiunea unei limbi literare populare pricep şi eu ceva, şi-apoi voi fi având doar şi eu un dram de sentiment artistic în ce priveşte graiul. Iar dacă e vorba, că nu aşa îşi manifestează poporul ideile şi sentimentele, cum le manifestez eu – da, da aici primesc poveţe, dar trebuie să fiu convins întâi că înşişi criticii ştiu , ştiu cu siguranţă, cum îşi manifestează poporul ideile şi sentimentele, căci eu mi-am dat foarte multă trudă să ştiu, şi-am citit şi citesc toate poeziile populare care se publică pretutindeni….’’

     

     

 



Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2017 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5