Revista Luceafărul

Meniu



Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 9 → 2017

Cernăuţi şi plânsul poetic eminescian

Primit pentru publicare: 10 mai 2009
Autor:  Elena APETRI, Herța
Publicat: 11 mai 2009
Republicare: 07 Nov. 2017
Procesare: Dorina RODU
Editor: Ion ISTRATE
.

CERNĂUȚII ȘI PLÂNSUL POETIC EMINESCIAN

 . 
Lumea sacră şi mitică a Ipoteştilor, prin care Eminescu „s-a definit, (…) definind-o cu propria sa personalitate”,1 este substituită în biografia poetului de lumea cernăuţeană, unde va fi dat pentru a face carte nemţească. Aflat la acea vreme sub dominaţia austriacă, centrul Bucovinei continua însă a fi un spaţiu de intersecţie a mai multor culturi, motiv pentru care, probabil, Ştefan Eminovici şi-a dat toţi copii să facă aici carte. Prin rolul, pe care l-a jucat în viaţa poetului, oraşul bucovinean nu se înscrie direct, în linia sinonimică a Ipoteştilor. Aparent, perioada cernăuţeană de început este chiar contradictorie lumii copilăriei de acasă, constituind pornirea acelei ieşiri „râzând” „în câmp”, regretată mai târziu de poet. Universul copilăriei eminesciene din perioada ipoteşteană, dominat de farmecul pădurii, al lacului, al florilor, păsărilor şi oamenilor cunoscuţi, absoarbe pe deplin sufletul copilului, încât acesta, iniţiindu-se tot mai profund în descoperirea misterelor, se identifică cu elementele acestei lumi, devenind parte componentă a ei. Din acest punct de vedere, plecarea la Cernăuţi, poate fi privită ca o smulgere a unei părţi din întreg, o ruptură provocatoare de dureri. Urba cernăuţeană, care, „împăca (…) bine rusticitatea Moldovei-de-Sus cu aparenţa de civilizaţie occidentală a Austriei meridionale”2, putea să atragă sufletul copilului numai prin aspectul anunţat în partea întâi a definiţiei dată de Călinescu. Însă Mihai vine la Cernăuţi nu în căutarea unui nou spaţiu al copilăriei, similar cu cel ipoteştean, ci pentru a face carte, de aceea accesul la viaţa rurală a Bucovinei îi este, practic inaccesibil. Satele româneşti cu toată geografia naturală a lor, îl făceau nu atât să se simtă „ca şi acasă”3, cât să simtă casa. Anume aceste împrejurări au născut în sufletul viitorului poet sentimentul dorului. Dacă atmosfera ipoteşteană a fost „asimilată” de Mihai, Cernăuţii, sub influenţa dorului, sunt respinşi prin refuz categoric. Impus de Ştefan Eminovici prin „metode pedagogice usturătoare”4 a se întoarce la şcoala cernăuţeană de unde deseori fugea, copilul Eminescu se împotriveşte cu înverşunare: „La ce să mă dea la Cernăuţi, (…) că eu sunt învăţat şi fără Cernăuţi”5.
De rând cu sentimentul dorului, oraşul bucovinean oferea copilului şi alte motive, ce-l făceau să tot fugă acasă. Disciplina strictă în şcoală, obiecţiile primite de la profesorul Litviniuc, veşnic nemulţumit de cunoştinţele lui Mihai la limba germană, condiţiile proaste de gazdă, alimentaţia slabă, bolile de răceli şi urechi, lipsa mijloacelor băneşti – toate l-au influenţat mult pe Mihai în respingerea Cernăuţilor. Odată respins, mediul bucovinean nu a fost însă complet abandonat, ci a devenit un mediu impus. Fuga, bătăile şi întoarcerea s-au repetat în perioada celor şapte ani din copilăria lui Eminescu. Puţinele amintiri frumoase despre Cernăuţi generate de jocurile copilăreşti cu prietenii de la gazde, frecventarea balurilor mascate şi a teatrelor etc., au sporit prin apariţia Trupei Tardini, sub influenţa căreia Eminescu, mai departe, dispare şi apare la Cernăuţi, pe neprins de veste. Perioada de pribegie cu Trupa Teatrală, coincidentă cu cea adolescentină, încercarea de  a-şi găsi vreo slujbă la Botoşani, la care va renunţa, schimbă atitudinea lui Eminescu faţă de Bucovina, încât, în 1865, revine la Cernăuţi, de data aceasta „sumbru şi hotărât (…) să-şi creeze un viitor”6. Astfel începe perioada când Cernăuţii devin apropiaţi pentru Mihai. Profesorul Aron Pumnul şi cărţile din biblioteca sa, la care Eminescu avea acces, fiind şi bibliotecar, nu doar gimnazist aflat în gazdă, transformă Bucovina într-un spaţiu atrăgător şi de importantă valoare pentru poetul de mai târziu. Lectura, ce a însemnat încă din perioada şcolii primare, „temeiul cunoştinţelor”, devine ocupaţie obsedantă pentru Eminescu în vremea gimnaziului: „Citea pe nerăsuflate, mai mult pentru sine decât pentru examene…”7. Moartea profesorului Pumnul întrerupe lectura eminesciană, transformând-o-n plânset: „Povestind ultimele clipe ale lui Pumnul, acesta plângea”8. Tot sub această formă, după cum reiese din amintirile surorii Aglaia, vestea tristă a morţii profesorului îndrăgit, a fost adusă la Ipoteşti: ,,Îmi aduc aminte că după înmormântarea lui (…) şi-au depus cărţile sub un scaun în grădina publică, şi-au plecat spre casa părintească. Întrebat de părinţi de ce au fugit de la şcoală, el, plângând răspunse: «Mai mult n-am ce face la Cernăuţi – Pumnul nu mai este – au murit”. Părinţii, în loc să-l mustre, au plâns şi ei; noi, copiii, văzând că plâng părinţii, începurăm şi noi»”9.
Observăm dar, că perioada cernăuţeană a fost profund marcată de sentimentul plânsului. La început, plânsul este motivat de dor şi dragoste pentru universul ipoteştean, de regret după copilăria pierdută. Mai târziu, izvorând din neîmpăcare cu o lume nouă, plânsul se suprapune destinului Bucovinei. Eminescu, cunoscând la Cernăuţi „unul din aspectele asupririi culturale, care-l va durea mai mult”10, simte durerea înstrăinării pământului bucovinean ocupat şi nu se poate lăsa cucerit de acest mediu. Deşi grea, perioada cernăuţeană a fost totuşi una necesară poetului, necesitatea constând anume în aspectul contradictoriu spaţiului ipoteştean. Cernăuţii au constituit spaţiul şi timpul unei tranziţii importante pentru viaţa lui Eminescu: de acasă – între străini, de la zburdălnicie – la viaţă cu griji şi responsabilitate, de la copilărie – la adolescenţă şi maturitate. La Cernăuţi, sub influenţa lui Pumnul, care i-a inspirat „patriotismul preacucernic” şi a lecturilor, prin care e atras îndeosebi de lumea antică, începe să ia contur personalitatea intelectuală şi inteligentă a poetului. Aici, la Cernăuţi, Eminescu a cunoscut lacrima, ce l-a maturizat, prea de timpuriu. Nu numai viaţa, dar şi scrierile eminesciene din această perioadă cunosc sentimentul plânsului. Un plâns poetic, izbucnit din marea durere a pierderii profesorului îndrăgit, a dat naştere debutului eminescian, poezia La mormântul lui Aron Pumnul constituind o lacrimă, poate cea mai fierbinte şi sinceră, din broşura comemorativă întitulată: Lăcrimioarele învăţăceilor gimnazişti la mormântul iubitului lor profesor Aron Pumnul. Îndemnul la haina de doliu, adresat Bucovinei, anunţă plânsul poetic lăuntric, ca formă excepţională a durerii sufleteşti, cu mult superioară plânsului exteriorizat prin lacrimă. Plânsul Bucovinei şi-al locului natal, înstituie în sfera celor „ce plâng” şi fiinţa poetică. Expresia metonimică „tristă lăcrimare”, sinonimă cu „ce-i simţ naţional”, lărgeşte dimensiunile spaţiului dominat de plâns, suprapunându-se spaţiului românesc naţional: „Te plânge Bucovina, te plânge-n voce tare, / Te plânge-n tânguire şi locul tău natal; / Căci umbra ta măreaţă în falnica-i zburare / O urmă-ncet cu ochiul în tristă lăcrimare / Ce-i simţ naţional!” (Mihai Eminescu, Din străinătate, Opere I. Poezii, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999, pag. 61).
Poezia Din străinătate, chiar dacă, este scrisă, după cum susţine critica literară, nu în Cernăuţi, ci într-o localitate mai îndepărtată, unde s-ar fi aflat poetul „fugar” cu trupa Tardini, ţine totuşi de perioada cernăuţeană şi e bântuită anume de sentimentul dorului exprimat prin motivul plânsului: „Când tot se-nveseleşte, când toţi aici se-ncântă, / Când toţi îşi au plăcerea şi zile fără nori, / Un suflet numai plânge, în doru-i se avântă / L-a patriei dulci plaiuri, la câmpii-i râzători (…) (Mihai Eminescu, Din străinătate, Opere I. Poezii, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999, pag. 61). Substituit în următoarele versuri prin termenul „cântă”, imaginea plânsului capătă încărcătura semantică de act creativ, accentuându-se astfel, proprietatea plânsului, ca sursă de inspiraţie: „Şi inima aceea ce geme de durere, / Şi sufletul acela, ce cântă amorţit, / E inima mea tristă, ce n-are mângâiere, / E sufletu-mi, ce arde de dor nemărginit (…) (Mihai Eminescu, Din străinătate, Opere I. Poezii, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999, pag. 61).
Poeziile O călărire în zori şi Misterele nopţii, care datează, de asemenea din perioada cernăuţeană, marchează câteva ipostaze de sinonimie ale plânsului: plâns-lacrimă-suspin-murmur. Plânsul în varianta suspinului/murmurului devine limbaj de comunicare pentru lumea naturală a codrului, în care se iniţiază fiinţa poetică: „Iar râul suspină de blânda-i durere / Poetic murmur, / (…) / Şi pasărea cântă suspine-imitândă / Un cântec de-amor, / Erou-i răspunde cu vocea-i vuindă / La plânsu-i de dor.” (Mihai Eminescu, O călărire în zori, Opere I. Poezii, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999, pag. 57). Imaginea oximoronică „cântă-n plângeri” raportată celor „doi îngeri” din Misterele nopţii, sugerează valoarea plânsului ca limbaj al iubirii, evocând o atmosferă de fericire: „Iar doi îngeri cântă-n plângeri, / Plâng în noapte dureros, / Şi se sting ca două stele, /     Care-n nuntă, uşurele, / Se cunun căzânde jos.” (Mihai Eminescu, Misterele nopţii, Opere I. Poezii, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999, pag. 70).
Abandonarea Bucovinei de către Eminescu după moartea profesorului Pumnul, nu mai poartă motivaţia respingerii acestui spaţiu, ci se explică prin tendinţa tânărului Eminescu de a descoperi noi universuri necunoscute. Iar Bucovina, ca şi Ipoteştii, părăsiţi mai înainte, intră în ipostaza dorului. Poezia La Bucovina reflectă evoluţia atitudinii lui Eminescu faţă de acest meleag şi, respectiv, evoluţia plânsului. De la spaţiul înstrăinării, Bucovina „frumoasă” devine „dulce”, iar plânsul dorului copilăresc, transformat în plâns poetic apare convertit în plăcerea unei dulci amintiri trăită tot sub regia lacrimei („genile-mi sunt pline”): „N-oi uita vreodată, dulce Bucovină, / Geniu-ţi romantic, munţii în lumină, / Văile în flori…” (Mihai Eminescu, La Bucovina, Opere I. Poezii, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999, pag. 63).
Note
1. Valentin Coşereanu, Ipoteştii sau realitatea poeziei, Memorialul Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii Mihai Eminescu ,2007, pag. 6.
2. George Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Editura pentru literatură, pag. 53.
3. Ibidem, pag. 52.
4. Ibidem, pag. 53.
5. Ibidem, pag. 61.
6. Ibidem, pag. 73.
7. Ibidem, pag. 75.
8. Ibidem, pag. 75.
9. Scrisoarea Aglaiei Eminovici către Titu Maiorescu, Cernăuţi, 8 iulie 1889; în Valentin Coşereanu, Ipoteştii sau realitatea poeziei, Memorialul Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii Mihai Eminescu, 2007, pag. 29.
10. George Călinescu, Op.cit., pag. 53.

 



Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2017 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5