Primit pentru publicare: 11 mai 2010
Autor: Gheorghe BURAC, redactor al Rev. Luceafărul
Publicat: 11 mai 2010
Republicat: 25 aug. 2017
Editor: Ion ISTRATE

O regretabilă notă a autorului, prof. Gheorghe BURAC, motiv pentru republicarea acestui articol în semn de INALT OMAGIU VLĂSINEȘTEANULUI, COL(r) DUMITRU DAMIAN:

Colonelul (r) Dumitru Damian a trecut în cele veșnice!
Condoleanțe familiei, prietenilor și membrilor Filiale Județului Botoșani a Asociației Naționale a Cultului Eroilor ,,Regina Maria”!
Dumnezeu să-l odihnească în pace și să-l aibă în grija veșnică!

Colonelul (r) Dumitru Damian a fost președintele Comitetului de conducere pentru înființarea   Comitetului Naţional pentru Restaurarea şi Îngrijirea Monumentelor şi Cimitirelor Eroilor, filiala Botoşani (20 februarie 1992), actualmente denumită Filiala judeţului BOTOŞANI a A.N.C.E.„Regina Maria”.

COLONELUL (r) DUMITRU DAMIAN

Un exemplu de slujire devotată şi pasionată a patriei

Actualul preşedinte de onoare al Filialei Judeţene Botoşani al Asociaţiei Naţionale ,,Cultul Eroilor” s-a născut la 20 martie 1927, în satul Vlăsineşti din judeţul Botoşani, din părinţii Ioan şi Maria Damian, familie cu întinse ramificaţii în această aşezare.

Era timpul primelor semne ale marii crize economice (1929 – 1933) care avea să afecteze, după numai doi ani, economia românească, inclusiv cea rurală.
Cu asperitățile unei vieţi pline de privaţiuni şi fără nici o perspectivă de mai bine i-a fost dat să se confrunte şi familiei Damian. Pentru ca cele opt suflete din casă să poată supravieţui, părinţii dar şi copiii, trebuiau să muncească peste puterile lor, după cum relatează protagonistul acestor rânduri, într-o notiţă autobiografică, pe care mi-a pus-o la dispoziţie.
Pentru că aveau pământ puţin, lucrau hectare întregi, cât puteau cuprinde, în parte, pe la cei bogaţi şi, mai ales, erau mereu prezenţi pe moşia boierului, puşi la cele mai silnice munci.
Viitorul colonel n-a putut lipsi din echipa familiei ,,condamnată” la ,,muncă forţată”; n-a fost deloc un răsfăţat. La vârsta de numai 10-12 ani, trudea vara, în timpul vacanţelor, la strânsul snopilor de grâu, în urma secerătorii – legători, cu picioruşele de copil însângerate de miriştea aspră şi uscată, pentru doar 5 lei pe zi (preţul unei pâini, în anul 1938) şi la alte treburi, de-a valma cu cei mari.

Şi cu o înverşunare abia stăpânită, îşi aminteşte copilul de atunci cum, în zilele lungi şi toride de muncă, li se servea în lan, aceleaşi bucate, vara întreagă: mămăligă fermentată, castraveţi muraţi şi brânză cu viermi. Aceeaşi soartă o aveau toţi vlăsineştenii a căror existenţă era dependentă de curtea boierească.
Anii războiului, apoi seceta şi foametea din anii 1946-1947, au împovărat şi mai mult viaţa oamenilor, nu numai din această zonă, dar familia Damian a suportat şi mai greu dificultăţile generate de consecinţele acelor calamităţi.

Paradoxal, în acele timpuri atât de vitrege, între oamenii satului erau relaţii de bună înţelegere şi intr-ajutorare, iar munca cinstită era la rang de cult. De aceea, parcă nimic nu-i putea învrăjbi. Acceptau cu stoicism viaţa, aşa cum era… În sat, funcţionau ateliere de croitorie, cizmărie, cojocărie, fierărie, tâmplărie şi erau mulţi meseriaşi care le satisfăceau, în mare parte, trebuinţele gospodăreşti şi vestimentare, alimentele de bază nu le lipseau şi astfel, trăiau cu sentimentul că Dumnezeu are grijă de ei.

Ogoarele se lucrau în totalitate – ce-i drept, rudimentar, cu braţele şi cu animalele de povară-gospodăriile erau îngrijite, arătând chiar mai bine decât astăzi, iar grădinile era pline de pomi fructiferi, viţă de vie şi flori.

Amintiri plăcute are domnul colonel şi despre anii de şcoală. Şapte clase se învăţau în vremea aceea la Vlăsineşti. Cuprins de nostalgie după anii aceia, ai vârstei de aur, eroul de acum evocă momente din orele de curs, din lecţiile de istorie, prin excelenţă, jocurile copilăreşti şi serbările şcolare, premiile care îl bucurau peste măsură la fiecare sfârşit de an şi nu-i ezită să-i prezinte în strălucirea lor de atunci pe învăţătorii care i-au îndrumat primii paşi spre cunoaştere: soţii Ficiuc, Honciuc, Trufin şi Lebădă, figuri luminoase ale învăţământului vlăsinăştean.
În anii 1940 – 1945, a urmat cursurile şcolilor tehnice agricole din Suceava şi Râmnicul Sărat. Erau ani de război. Şi, la 20 martie 1944, chiar când îşi sărbătorea ziua de naştere, a primit ordin de prezentare a plăşii Săveni, unde a fost încadrat într-un detaşament de premilitari şi trimis către sudul Moldovei, fără să ştie precis unde urma să ajungă. După 7-8 zile de mers pe jos, pe o vreme ostilă, înfometaţi şi epuizaţi de atâta drum, băieţii tineri din acel detaşament au ajuns în oraşul Roman. Aici au fost îmbarcaţi într-un tren de marfă şi, după o zi şi o noapte au ajuns în gara Gugeşti. Preluaţi apoi de nişte delegaţi ai unor unităţi militare, au fost conduşi undeva în sudul Focşanilor, unde au fost puşi să execute diferite lucrări de apărare, menite să oprească defensiva armatelor sovietice asupra oraşului. Acest calvar a luat sfârşit la 10 august, abia când întregul detaşament de premilitari ,,genişti” a fost ,,lăsat în vatră”. Elevul Dumitru Damian, care fusese luat de pe băncile şcolii, s-a oprit mai întâi la Şcoala Tehnică Agricolă din Râmnicul Sărat, şi-a finalizat cursurile, a susţinut şi examenul de absolvire şi apoi şi-a continuat drumul până la Vlăsineşti. Cu diploma de tehnician obţinută ,,cu brio”, a fost încadrat la Direcţia Agricolă a fostului judeţ Dorohoi şi repartizat să asigure asistenţa tehnică în diferite puncte de lucru de la Ferma Agricolă Trestiana şi din cadrul Ocolului Agricol al Plăşii Săveni, în această calitate, participând şi la plantarea, cu specii forestiere a păduricii comunale Vlăsineşti, în suprafaţă de cca. 40 de ha. cu specii de arbuşti, a altor suprafeţe, expuse proceselor erozionale, din acelaşi teritoriu.

Concomitent cu serviciul de tehnician agronom, în anii 1946 – 1947, tânărul Dumitru Damian era preocupat şi de continuarea pregătirii şcolare.
Şi astfel, în perioada 1946 – 1947, îşi susţine examenele de diferenţă la Liceul ,,Grigore Ghica Voievod” Dorohoi, promovând cu notă maximă, şi bacalaureatul.
La 5 octombrie 1948, a fost încorporat pentru satisfacerea stagiului militar obligatoriu, la o unitate de vânători de munte din Braşov. Remarcându-i-se aptitudinile pentru cariera militară, în luna mai a anului următor, unitatea i-a recomandat să candideze la examenul de admitere la şcoala de ofiţeri din Sibiu. Reuşeşte şi obţine rezultate deosebite în toată durata acestei şcoli, pe care o absolvă la sfârşitul anului 1950, cu gradul de locotenent.

Debutează în activitatea de comandă, în funcţia de comandant de pluton, într-o unitate a M.A.P. dislocată în Turnul Măgurele şi, din ianuarie 1951, până la pensionare (1983), s-a aflat în alte unităţi militare, din Bocşa română, Calnic, Dej, Tg. Mureş şi Botoşani. Avea să îndeplinească pe rând toate funcţiile, până la cele mai înalte, din comandamentele acestor unităţi: comandant de pluton, ofiţer de stat major, comisar militar – mai întâi la Comisariatul Militar Sighet (1957-1965), apoi la Comisariatul Militar Botoşani (1965 – ian. 1968) – pentru ca, în continuare, să îndeplinească funcţia de comandant al Centrului Militar Botoşani, până în luna iunie a anului 1983, când s-a pensionat, la cerere, cu gradul de colonel.
De-a lungul întregii sale cariere militare, a urmat diferite forme de pregătire – de comandant de pluton, de companie, de batalion şi de unitate, iar în şcoala de ofiţeri superiori, şi-a desăvârşit competenţele pentru funcţiile de comandant de unitate specială, de mare unitate şi centru militar, funcţii pe care le-a şi îndeplinit.

Că întotdeauna s-a situat printre cei mai străluciţi ofiţeri ai armatei române, punând înaintea oricărui interes datoria faţă de ţară, o dovedesc aprecierile de care s-a bucurat şi toate avansările în grad ,,la excepţional” – de la locotenent major la căpitan, de la căpitan la maior, la locotenent colonel şi, în sfârşit, la colonel.
Dar n-a avut deloc o viaţă uşoară, ca ofiţer, oricât de preţuit a fost: timp de opt ani a lucrat în unităţi similare cu cele de pe câmpul de luptă; şi mai mulţi ani, a locuit în condiţii precare, într-o singură cameră, cu un antreu folosit ca bucătărie -, în pofida faptului că avea şi doi copii, iar desele transferări, de la o unitate la alta, ,,în interesul serviciului”, erau tot atât de incomode şi costisitoare.

Cu toate acestea, ofiţerul Dumitru Damian şi-a respectat cu sfinţenie JURĂMÂNTUL MILITAR şi orice misiune şi-a îndeplinit-o cu devotament şi pasiune.
Până şi participările, împreună cu structurile din comanda sa, la diferite misiuni economice, au constituit tot atâtea motive de nedisimulată mândrie patriotică pentru vrednicul ofiţer.
Îi sunt încă vii imaginile de pe şantierele marilor combinate de la Galaţi şi Navodari, de la Hunedoara şi Oneşti, de pe platforma Centralei Atomoelectrice de la Cernavodă ca şi de pe şantierele construcţiilor de locuinţe din multe oraşe ale ţării ori imaginile unor sisteme de irigaţii din Câmpia Bărăganului şi Insula Mare a Brăilei, la care a participat.

Este un crâmpei din spectrul unui timp istoric, în care s-a reconstituit şi, modernizat România, afirmă distinsul colonel, fără să ocolească nici tarele acelei perioade. Dar mai mult îl revoltă ceea ce s-a petrecut în această ţară după 1989 (când nu s-a lămurit încă ce-a fost: revoluţie sau lovitură de stat?): ruinarea industriei, pârjolirea ogoarelor, desfiinţarea locurilor de muncă, şomaj, exodul tineretului în afara ţării, în căutare de lucru, înstrăinarea principalelor valori economice, injustiţie, abuzuri, corupţie, hoţie, imoralitate, dezmăţ, nesiguranţă, crime, vrajbă, multă sărăcie şi oameni foarte bogaţi…, încât România de azi nu mai seamănă deloc cu acea care a fost: suverană, liniştită, curată, frumoasă şi prosperă.

Şi ca un avertisment adresat celor care, aflându-se sus, îşi văd mai întâi şi cu aplomb de interesele lor meschine şi ale acoliţilor lor, distinsul colonel, veteran de război, invocă o cugetare a marelui istoric şi om de cultură, Nicolae Iorga: ,,Ţara noastră suntem noi toţi; noi toţi şi ceva mai mult; toată datoria teribilă care vine de la cei care au întemeiat-o”.

Modelul de trăire şi atitudine al d-lui colonel Dumitru Damian este de altfel, bine cunoscut în judeţul nostru, pentru că şi după pensionare, a rămas o prezenţă la fel de activă în acest teritoriu şi prin funcţia de preşedinte al Asociaţiei ,,Cultul Eroilor”, pe care o îndeplineşte de la constituirea acesteia (în 1992), dar şi prin iniţiativele pe care, cu insistenţă, le susţine la nivelul municipiului şi al judeţului, privind cinstirea şi imortalizarea eroilor neamului, născuţi pe aceste meleaguri.
Cu sănătate şi ONOARE, să ne trăiţi MULŢI ANI, d-le colonel!