Primit pentru publicare: 6 iulie 2016
Autor: Georgică MANOLE, redactor şef al Rev. Luceafărul (Bt)
Redactor ediţie: Lucian MANOLE
Editor: Ion ISTRATE

CONCENTRAREA  PE  SECUNDAR  A LUI  MIRCEA  BĂDUŢ

Mircea Băduţ  vine cu a treia carte a sa (“Ficţiuni secunde”, proză scurtă, Editura “EuroPress”, Bucureşti, 2016) având pe coperta a IV-a recomandarea grupului editorial al celebrei reviste “Contemporanul”. I-am citit atent primele două cărţi, am şi scris despre ele, însă trebuie să spun că nu prea am ştiut “de unde să-l iau” şi, mai ales,  “unde să-l aşez” pe acest autor cu studii ştiinţifice aprofundate ce  l-ar încadra în tagma susţinătorilor sagace ai modernismului şi postmodernismului, cu un evident talent literar dublat de o putere mare de ficţionalizare ce l-ar poziţiona între adepţii secundarului, al întoarcerilor spre trecut, spre excese ce duc către timpuri ale relaxării. Ba, îndrăznesc să spun, nici cei ce au scris despre primele două cărţi ale autorului, şi nu sunt puţini, nu au găsit, cred eu, o încadrare acceptabilă a acestui scriitor cu un stil special, cu vizibile tente filozofice ce, şi iar risc să afirm, pe la a şasea sau a şaptea carte la un loc cu primele cinci, va putea constitui un sistem filozofic Mircea Băduţ. Va fi unul al concentrării pe secundar şi pe care, preluat dintr-o teorie a lui Virgil Nemoianu, l-aş numi al lateralităţii. Fiindcă nu factura ştiinţifică a autorului sau talentul său literar, ambele evidente din texte, contează, cât atitudinea autorului faţă de fenomenele globale  ce îi umplu atât orizontul apropiat cât şi pe cel îndepărtat.

Hotărât să-l încadrez într-un concept al secundarului, vizibil la mai toţi marii scriitori, şi expus într-o teorie cu acelaşi nume de Virgil Nemoianu, să remarcăm că Mircea Băduţ rămâne cum am mai zis: un dilematic. Spun aceasta fiindcă  aflat în situaţia de a privi înainte dintr-o impunere dinspre cultura ştiinţifică şi a privi înapoi încorsetat pozitiv  de talentul literar, alege compromisul între cele două căi şi o “coteşte” într-o filozofie personală, una  a lateralităţii, care se suprapune perfect peste ce spune Nemoianu:”… părerea mea este că nu ar trebui să privim nici înainte, nici înapoi, ci lateral, ori de câte ori este posibil. Concentrarea pe secundar impune, în primul rând, o atitudine digresivă, o mişcare ocolită, o exprimare indirectă şi recurgerea la blânde viclenii. Devierile temporare, tihna manierată, oprirea asupra detaliilor, absurditatea capricioasă a artificiilor şi evazionismului, hoinăreala visătoare pe poteci lăturalnice şi multe alte strategii de întârziere contribuie, toate, la o schimbare digresivă a mişcării înainte, care nu poate şi nu vrea să îi blocheze acesteia calea, dar care ar putea, eventual, să o influenţeze decisiv” (“O scurtă teorie a secundarului”, “Limba Română” nr. 1-3, anul XVI, 2006).

Desantat în lumea literară dintr-un sistem propedeutic, al cărui algoritmi i-a urmat cu acribie, şi de aici  supraabundenţa de termeni tehnici sau de domeniul anticipaţiei în creaţia sa literară, să remarcăm propensiunea spre proza scurtă, dominată de accente psihologice, sociologice şi filozofice. Constat că  la Mircea Băduţ atât spaţiul  cât şi timpul  sunt  concepte  voit laxe, întinzându-se între minus infinit şi, dacă pot spune aşa, dincolo de plus infinit, permiţându-i  să folosească  orice  element al vocabularului în orice punct dat de coordonatele celor două dimensiuni.

Făcând abstracţie de  cele patru proze ( „Manoli”, „Întoarcerea fratelui risipitor”, „Mănăstirea Anei” şi „Mioara-mică”), despre care am vorbit în cronici mai vechi, toate preluate din seria reinterpretărilor de mituri şi legende populare, şi aşezate  strategic în ansamblu  pentru susţinerea  textului precum patru piloni ce susţin un edificiu, Mircea Băduţ  adaugă construcţiei sale noi  proze SF  şi psihologice. Proza „Euterpiene”  pleacă de la întrebarea „Cântăm pentru propria plăcere sau ca să vindem muzică?”. E, de fapt, un dialog între Artur (cel ce face muzică pentru el), Anka (cel care ar bate tobele pentru bani) şi Greg (vocalistul principal) care lateralizează  direcţiile  celor doi, recurgând la atitudini digresive. În „Singurul meridian”, toposul dat de ciudata planetă Vanelia şi multitudinea de probe iniţiatice pentru a asigura supravieţuirea pe acest topos, ne întoarce privirirea  spre o reinterpretare a  „aventurilor” lui Făt-Frumos: Iria ca o Cosânzeană, planeta Vanelia ca o Ţară de Dincolo, vaccinul cu ser nutritiv-narcotic ca un strop de apă vie, inversarea polilor sau transformarea morfologică a solului precum nişte bariere  de învins ce au fost puse de un Zmeu. Sau, dacă vreţi, All şi Iria ca un fel de Adam şi Eva într-o poveste inversă, dinspre Iad spre Rai. „Cataliză canicula”  este o proză inspirată din efectele poluării asupra climei cu influenţe asupra comunicării dintre om şi vieţuitoare. De remarcat viclenia, ca element al lateralizării, pe care mica vieţuitoare o aplică în relaţia cu omul. Exemplificările ar putea continua cu „Sfârşitul Sardiniei”, povestea dramatică dintre Haal, adeptul unui  hipermodernism dus la maxim de influenţele tehnologice şi Rona, dominată de un romantism retrograd, în fapt un element de lateralitate prin simplul fapt că indică o evadare din normă.

Şi  celelalte proze ce alcătuiesc textul acestei cărţi au la bază  arhitectura conceptului de abordare a secundarului, , fiindcă trebuie văzută la Mircea Băduţ corelaţia dintre  tot ce este istorie  a culturii şi literatură. Personal, aştept un roman  scris de acest autor  cu o mare putere de lateralitate pe care şi-a asumat-o ca pe un act deja programat.