Revista Luceafărul

Meniu



Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 9 → 2017

Debut în revista Luceafărul. Florin George MOLDOVAN: Sângele

Florin  George  MOLDOVAN, Rodna, Bistrița-Năsăud

Nota redacției:
După ce, în 2005, a publicat un volum de poezii, ”Rai  de  porțelan”, atras de proză, autorul ne convinge că este este un autentic și sensibil creator de literatură.
,,[…] Stropii  rotunzi  se  odihneau  pe  lemnul  crucii, alții, ca  niște  inimioare  mici, adunate mănunchi, spânzurau  în  aer de  parcă  erau  strugurii  lui  din  vie, […].”.

 

Sângele

 

Soarele se  ivi, leneș, în  vârful  Măgurii, întâi  ca  o  linie  subțire, roșiatică. Apoi linia  se  tot  lăți   până  începu  a  semăna  cu o  creastă  aprinsă  de  cocoș. Și dintr-o  dată, ca  și  cum  ar fi  scăpat  dintr-o  strânsoare, țâșni  trufaș  deasupra  vârfului  ascuțit. Peste  toate  se împrăștie  o  lumină  orbitoare, care, jos, în  valea  răcoroasă se  transformă  într-o  ceață  lăptoasă. Dar  încet, încet  valea  se  limpezi  și  lumina începu  a  tremura în mestecenii  de  lângă  drum.  Frunzele  lor  păreau   niște  solzi  mărunți, când  de  argint  când  de  fier. Iar  soarele – o  minge  de sânge…

Simion  își  așeză  traista  cu  mâncare  pe  răzor. Își făcu  semnul  crucii, scuipă  pe  cute  și  apoi  prinse  a ascuți  coasa. Dintr-o  dată  auzi  un  sunet  metalic, sacadat, de  parcă  cineva, aproape, dincolo  de lanul  de  mălai, își  bătea  coasa. O  fi,vecinul, își  zise. Și  începu  și  el  a  cosi. Lama  coasei, ascuțită  ca  briciul  trecea  prin  iarba  mătăsoasă, puțin  deasupra  pământului, lin, fără  nici  o  opintire, cu  un  șuier  ușor, monoton. Iarba  scurtă, de toamnă,  se  culca  în  brazde subțiri și  înrourate, ca  părul  unei  femei adunat  vălătuci  după  îmbăiere. După  o  vreme  Simion  se  încălzi, asudă,  și  se  opri înciudat  ca  și  cum  ceva  l-ar  fi  necăjit  foarte  tare: se  tot  auzea  sunetul  acela  de  coasă  bătută. Nu  se  poate  să  bați  atâta  vreme  coasa, gândi. Dar, dacă  se  joacă  un  prunc  cu  vreo  tablă? Apoi  își aminti  că  e  cam  devreme  ca, acolo, pe  deal, să  fie  vreun  prunc. Trânti  coasa  în  iarbă  și  intră  câțiva  pași  printre  trujenii  de  mălai. Sunetul  venea  de undeva  de  sus. Căută  într-acolo. În  loc  să  râdă  se  încruntă. În  vârful  unui  par  văzu  o  morișcă  cu  coada  de  tablă  care  se  rotea nehotărâtă,  după  vânt, parcă făcându-i  în ciudă.

Ieși  din  mălai  și  luă  coasa, gândind: ”Cui  îi  mai  arde  și  de nimicuri  de  astea?”… Uitând  că  a  ascuțit coasa abia  adineauri  apucă  cutea  din  nou. Trase  o  dată  piatra  zgrunțuroasă  pe  tăiș  și  simți  în  deget  o  durere  scurtă  și  ascuțită. Apoi, deși  se  aștepta  la  altceva,  nu  mai  simți  nimic. Se  uită  lung  la  degetul  arătător  de  la  mâna dreaptă. Văzu  carnea  despicată  ca  o gură albă cu  buzele  transparente,  date de  o  parte  și  de  alta  a  tăieturii,  și , în  fundul  tăieturii  văzu  osul, sclipind  ca  un  dințișor. Nu  simțea  nici  cea  mai  mică  durere. Se  uita  cu  mirare la  deget  și  aștepta  să  țâșnească  sângele. Dar  acesta  nu  ieșea. ”N-oi  fi  având  nici  sânge  acuma”, gândi  batjocoritor. Simion  era  un  bărbat nu  prea  înalt, dar  bine  legat, cu umeri  lați  și  brațe  groase  dar  în  ultima  vreme  slăbise  mult, era osos  și  ciolănos  ca  un  cal  bătrân. Fața,  arsă  de  soare, odinioară  rotundă, i  se  subțiase  și  alungise, iar  ochii  verzi  și  blânzi  îi  erau  umbriți  de  o  tristețe  adâncă.

Dintr-o  dată  sângele  țâșni  cu  lăcomie, bulbucind. Era  roșu  aprins  și  curat. ”Parcă  îți  vine  să-l  sorbi”, gândi  Simion. Sângele  izvora  cu  patimă  și,  printre  degete,  i  se  scurgea  în  palmă. Întoarse  încet  mâna  și  privi  atent  cum  izvorașul  trandafiriu  își  caută  loc  în  șănțulețele  din  palmă  așa  cum  apa  își  caută  albia. Își  aminti  de  țigăncușa  aceea  frumoasă  care, în  târg,  aproape  îi  smulse  palma  aceasta mare  și  tare  ca  piatra  pentru  a-i ghici. ”Hai, boierule, să-ți  ghicesc.” Îi  atinsese  cu  fârful  degetului  sănțulețele  din  palmă, la  început  atât  de  ușor  încât parcă  o  furnică  îi umbla  prin  palmă și-l  gâdila. Apoi  degetul ei  catifelat  se  apăsase  tot  mai  tare,  dar  tot  leneș,  pe  pielea  netedă  din  mijlocul  palmei. ”Asta-i  linia  vieții”, îi  explicase  fata  privind   țintă  la  el, pe  sub  gene,  cu  ochii  aceia  negri, umbroși și  veseli, și continuând  să-și   poarte  degetele încet  pe  pielea  palmei. ”E  lungă, o  să  trăiești  mult, boierule.” Mâna  ei  parcă  devenise tot  mai  caldă  și  simțise  că și lui i se  înfierbântase  carnea… Dar  pe  dată  își  amintise  de  Ana, femeia  lui, și-și  trăsese  mâna  cu  mânie.

Acum  sângele  curgea  încet  pe șănțulețele  acestea  pe  care țigăncușa  le  numise  liniile  vieții. Vedea  cum  izvorașul  roșu  umple  tot  mai  mult  aceste  șănțulețe  și  se scurge  pe  marginea  palmei, picurând, încet, încet, pe pământ. Urmări cu  privirea cum  picăturile plutesc  parcă  întârziat  în  aer  și  apoi  dintr-o  dată  se  izbesc  de  iarbă, de  pământ. Și  cum  lutul  uscat  îi  înghite cu  sete  sângele.

Pământul  acesta! Cât  l-a  iubit  odată! Și  acum  nu-i  mai  păsa  de  el. Când  se  însurase  se  luptase  pe  viață  și  pe  moarte  pentru  a  dobândi  acest  loc. Plătise  fraților  săi  părțile  ce  li  se  cuveneau  și  apoi  simțindu-se  stăpân  începuse  a  lucra  din  zori  până  în  noapte. Părțile  cele  mai  bune  le  arase  și  le  semănase. Celelate  bucăți  le  lăsase  pentru  fân. Reparase  casa. Ridicase  fânar. Sădise  pomi,visând  nerăbdător la viitoarea  livadă pe  care  o  și  vedea  cu  crengile  plecate  la  pământ,  grele  de rod. Îi  creștea  sufletul când  își  vedea  pământul în  rânduială și  simțea  o  poftă  nebună  de  a-l lucra, de  a-l  îngriji, de  a-l  stropi  cu  sudoarea  sa. Și  nu  simțea  nici  o  oboseală…

Dar  apoi  veni  noaptea  aceea…Era  în  grajd, în  fundul  curții, la  animale. Ana și  Ioana  erau  în  casă. Se  înserase  bine. A  auzit  o  detunătură! O  clipă  a  crezut că  se  pușcă  în  mină.  Era  obișnuit  și  el, ca  toți  sătenii,  cu  aceste  bubuituri   care  nu  erau  cu  nimic  mai  prejos  de  tunetele furtunilor  de  vară  și  care  cutremurau  adesea  valea  dintre  munți. Dar  repede  înțelese: acum  era  noapte  și  noaptea  nu  se  pușca  niciodată. De  aceea  a  știut  că  nu-i a  bună. S-a  năpustit  afară din  grajd. Cum  ieșise  de  la  lumină  câteva  secunde n-a  văzut  nimic. A  auzit  însă  un vuiet  înfiorător, prelung, și  a  simțit  un  aer  stricat, amenințător,  de  mâl.  Și  după  ce  a  coborât  câțiva  pași  s-a  trezit  în  apă  până  la  genunchi. Atunci  abia,  căutând  bine  împrejur,  a  înțeles  că  nu  știe  unde  se  află. Parcă  nu  mai  era  la  el  în  ogradă. Parcă  era  într-un  loc  cu  totul  străin, în  mijlocul  unei  ape  mari și  zgomotoase. Nu-și  vedea  casa, nu-și  vedea  gardul, nimic  din  ce  ar  fi  putut  recunoaște. ”Doamne, oare  e  un  vis?! a  gândit  atunci.  Unde  sunt?!” Apoi  răceala  apei  ce-i  pătrunsese  picioarele  îl  încredințase  că  nu  doarme. E  treaz. Dar  unde  să  fie?! În  jur  apă. Apă  și  numai  apă. Și  zgomot  înfiorător  de puhoi  sălbatic  și  un  miros  pătrunzător  de  mâl. Apoi  undeva, unde  ar  fi  trebuit  să  fie  vadul  Someșului, în  întuneric  văzu  cum  niște  umbre  ușoare  trec  pe  dinaintea  lui, când  înălțându-se, când  coborându-se. Mai  târziu  a  înțeles  că  erau  bușteni  imenși, scânduri, case  întregi  sau  bucăți  de  case, grajduri, animale  și  chiar  oameni.  Toate  purtate  ca  niște  jucării  de valurile  uriașe, mâloase. A  zărit, apoi, pe  o  adunătură  mai  mare, poate  de  bușteni  și scânduri, poate  de  altceva, o  umbră  mică, mișcătoare, mai  albă, și  a  auzit  un  țipăt  sfâșietor, prelung: Tatăăăă!….. Apoi  n-a  mai  auzit  decât  puhoiul, întruna, întruna, întruna…toată  noaptea. Poate  a  fost  copila  lui, Ioana. Poate  fusese  alt  copil. Poate îl  strigase  pe el, poate   era  strigat  un  alt  tată. Dar  el  știa  că  așa  a  strigat  și  Ioana, și  Ana… Și  glasul  acela  deznădăjduit  de  copil  nu-l  mai  poate  uita. Îl  aude  ziua, îl  aude  noaptea, oriunde  ar  fi  și  orișice  ar  face.

Apoi  a  doua  zi, pe  lumină, au  fost  descoperite, înnămolite, la  vale  de  sat  trupurile  a  treisprăzece  morți. Erau  acolo  și  soția  și  copila  lui…

La  sfârșitul  înmormântării, când  s-a  despărțit  de  preot  și  acesta  mai  vroia  să-l  întărească  dar  nu  știa  ce  să-i  zică, lui  i-au  venit, nici  el  nu  știe  cum, aceste  vorbe  grozave:

-Amu,…părinte,…am  rămas  numai  io și  Dumnezău!

Și  chiar  așa  s-a  simțit  de  atunci  în  fiecare  zi  de un  an  întreg. Parcă  era  singur  pe  pământ. Numai  el. Vedea  și  nu-i  vedea  pe oameni. Îi  auzea  și  nu-i  auzea. Singur  și  fără  rost. Nu  mai  înțelegea  pentru  ce  trebuie  să  mănânce, pentru  ce să  bea  apă, să  doarmă, să  lucreze,  să  meargă, să  stea, …. să  trăiască. Pentru  ce? Pentru  cine? Se  uita la  strugurii roșii-verzui  ce  spânzurau în  via  ce  se  întindea   deasupra  grajdului  și  se  întreba: Cine  i-a  mânca? Se  uita  ceasuri  întregi  la  toate  împrejur  și  gândea: Ce  rost  au  toate?!  Animalele  îi  slăbeau  în  grajd  odată  cu  el. Știa  că-i  vremea  să  le  rânească  bălegarul  și  nu  se  ducea, până  când  gunoiul  nu  dădea  în  tavan. Știa  că-i  vremea  de  pus  fân  în  iesle  dar  nu  se  ducea  decât  târziu. Știa  că-i  vremea  de  adăpat  și  se  ducea  când  vacile  răgeau jalnic. Și,  mai  mult  de  rușine,  că  le  auzeau  vecinii, se  scula  și  le  căra  apă. Și  acum,  venise  la  otavă doar ca  să  nu  stea  toată  ziua  uitându-se la  boabele  acelea  de  struguri, roșii  ca sângele,  și  să  se  întrebe  cine  le-a  mai  mânca. La  ce-i  mai  trebuia și  otava  asta? Pe  toate  vitele  are  să  le  taie. Parcă și  așa   îi  era   un  necaz  pe  ele. Atunci   când  trebuia  să  le  bage  fân  în  iesle  îl  lua  o  mânie… Tot  mâncați, tot  beți, tot  bălegați. Parcă  nu  le  mai  suferea. Apoi  când  le  vedea  cum  rumegă, blânde  și  liniștite, îl  cuprindea  așa  o  milă  și  așa o  jale. O  mângâia  pe  Joiana  pe  bot, pe  părul  scurt  și  creț dintre  coarne,  și  plângea  deasupra ei, murmurând: Ce  vină  ai  tu, Joiano? Ce  știi  tu, săraca? Și îi  mai  băga  un  braț  de  otavă  bună  în  iesle. Dar  a doua  zi  iar  se  mânia.

Uitându-se  în pământ  văzu  că  acum  iarba  și  lutul  se înnegriseră  și  sângele  băltea  îngroșat  printre firele  de  iarbă. Dar, ciudat, nu simțea  nici  o  durere, ca  și  cum  nu  s-ar  fi  tăiat. Ori  poate  nici  nu  s-a  tăiat…cine  știe  ce  slăbiciune  l-a  cuprins  iarăși….

Își  ridică privirile  încețoșate  și  printre  ruzile  de  fasole  și, mai  departe, printre  mesteceni, zări, de  cealaltă  parte  a  satului, pe  dealul  rotund  ca  o  lună, cimitirul. Cu  crucile  albe,  mărunte  și  dese, așezate  una  lângă  alta,  ca  dințișorii   de lapte a  unui  prunc. Ca  dințișorii  Ioanei… Cimitirul  îi  părea  acuma  atâta  de  blând  și  liniștit și  parcă  îl  chema  cu  un  glas  neauzit.

Își  privi  din  nou  mâna. Era acum toată  roșie  de parcă o  vopsise cineva. Ca  pe  ouăle  de Paști. Simți  o  slăbiciune  în tot  trupul  și  o  amețeală  în  cap. Se  așeză  pe răzor. Apoi  răceala  pământului  îi  înfioră tot  spatele. Fața, însă, îi  ardea. Poate  de  la  soare. Dar  nu  mai  vedea  soarele. Nu  mai  vedea   nimic. Parcă  se  întunecase. Dar  cum  să  se  întunece? Că  bate  clopotul  de  amiază…Dar  auzea  clopotul  așa  de  stins  de parcă  nu  era  clopotul  bisericii  din  satul  lor  ci  de  altundeva, din  satul  vecin, sau  poate  din  alt  sat. Auzea  acum mai  tare  decât  clopotul  cum  bâzâie  muștele  pe  deasupra  lui  ațâțate  de  mirosul  tare  de  sânge. Simțea  câteva  furnicături  pe  sub  cămașă  și  niște  înțepături  ascuțite, ca de  furnici  de  acelea  roșii  și  grozav  de  pișcătoare,…   Și  dintr-o  dată  auzi  iar  sunetul  acela  metalic, de  jucărie. Dar  de  astă  dată sunetul  ritmat semăna  mai  mult  cu bătăile  de toacă așa  cum le  auzea de  Paști  la  mănăstire, când  toți  cântau  ”Hristos  a  înviat  din  morți”. Și  deodată  voi  să  se  ridice. Vroia  să  apuce  ceva, să  se  prindă  de  ceva, să  încleșteze  degetele  în  iarbă,  dar  nu  putea. Ar  fi  vrut  să-și  facă  măcar  o  cruce. Dar  era  țeapăn. Ar  fi  vrut  să-și  lege  degetul, să  oprească  sângele… dar  înaintea  lui  apăru  ca  într-o  fotografie  veche  cu  marginile  roase  și  gălbenite, fața  albă  a  Anei. Blândă  și  tristă. Apoi  o  văzu  pe  Ioana  care-i  zâmbea  cu  dințișorii  albi  și, nu  știa  de  ce, părea  că-i   tot  Ana, dar  mai  tânără. Se  gândi: Nu  am  rămas  singur. Ele-s  aici. Iată-le…Trebuie  să  mă  scol…Apoi  văzu  într-o  lumină  străvezie  pe  Hristos. Așa  cum  era  în  biserica  lor, din  sat: întins  pe  cruce, parcă  dormind, liniștit, cu  mâinile pironite  și  pline  de  sânge. Din  palmele  sparte  izvorau  picături  purpurii. Stropii  rotunzi  se  odihneau  pe  lemnul  crucii, alții, ca  niște  inimioare  mici, adunate mănunchi, spânzurau  în  aer de  parcă  erau  strugurii  lui  din  vie,… iar  alții  îmbujorau  pământul. Și  era  așa o tăcere  că  auzea  cum  picurii  grei spintecă  aerul,  izbesc  pământul  și  se  scurg  în  el, cu  vuiet, ca  o  apă  zbuciumată.

De  pe  drum  auzi  un  glas  tânăr: ”Hoo, mă,  juncule…Hooo, mă!” Și  simți pași iuți, scurgându-se  pe  pământ, apropiindu-se, apoi  niște  mâini  apucându-l  de  umeri  și, deschizând  ochii, văzu  vreo  cinci – șase  bivoli  negri  și  urâți, plini  de  nămol, deasupra  lui. Închise  ochii  cutremurat. Se  miră: nu  mai  văzuse  de  mult  bivoli  pe  la  ei, prin  sat.

-Ce  faci aici  bade  Cifore? Ți-i  rău?! Te-ai  tăiet….

Apoi  parcă cineva  îl  legăna  pe  niște  brațe  ude…Bătea  clopotul  de  amiază. Departe. În  alt  sat.

Apoi  nu  mai  auzi  nimic…

 



Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2017 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5