Elena COSTEA – debut

10 zile către rai
În prima zi îmi vei zâmbi duios,
Ca unei șoapte diafane
De două ori tu vei avea speranța
Că trei e numărul cel binecuvântat.
În patru, cinci sau șase zile,
Cu ocru trupul meu va fi pictat.
Un șase negru va fi scris pe ușa mea,
Un diavol de șapte ori mă va striga,
Când viața mea atinge-va-l pe opt,
A noua zi va fi sosit aprinsă,
Pentru a zecea moarte de fiori cuprinsă.
 Și la mormântul punea-vei spini și viorele
Din morți de voi vrea să mă întorc, eu să mă-ncurc în ele.

Nebunul a aflat adevărul
Nebunul și-a luat în mâini ființa
Trezindu-se la viață mai abil ca de-obicei
Privind la zâmbetul său aspru
A râs în sinea lui, de ei.
De ironia ce și-o poartă-n semne,
De viața lor cea mincinoasă,
De sufletul pierdut în veacuri…
Și a văzut că el, nebunul,
Nu-i chiar așa nebun,
Ca ei.

Cu moartea la un ceai
Șoptind, ea-și lasă capul pe umărul meu
Și trage din a sa țigare ponosită
Iar fumul ce-l expiră-mi intră în plămâni, flămând
Tocându-mi mațele ca-ntr-un travaliu sfânt.
 
Ea, moartea, soarbe-ncet din ceaiul său medicinal,
Își trage sufletul un timp, și-apoi,
Ca într-un chin romantic ea se-ntoarce iar la mine,
Privindu-mă cu ochii goi.