Revista Luceafărul

Meniu



Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 9 → 2017

ERA ODATĂ LA BOTOŞANI

Silvia Ciubotaru,Iasi [320x200]

Primit pentru publicare: 26 mart. 2012
Autor:  Silvia CIUBOTARU
Drepturi rezervate
Publicat: 27 mart. 2012
Actualizare: 28 oct. 2016
Editor: Ion ISTRATE

 

ERA ODATĂ LA BOTOŞANI

Puţini mai ştiu că pe la 1900 se muta în Botoşani, venind de la Zamostea, Haralamb Enescu, vărul primar al lui Costache Enescu, tatăl marelui muzician. Dumitru, tatăl lui Haralamb, era fratele preotului Gheorghe Enescu, bunicul compozitorului. Nu numai faptul că aparţinea unei familii cunoscute de intelectuali moldoveni mă face să scriu aceste rânduri despre străbunicul meu. El a avut merite personale în impulsionarea şcolii rurale din a doua parte a secolului al XIX-lea, în plină modernizare a acestei ţări. De asemenea, a contribuit la alcătuirea fondurilor documentare ce reunesc răspunsurile la Chestionarele lui Nicolae Densuşianu. Îi găsim numele, cu iniţiala tatălui, o dată în Ms. 4552 al Bibliotecii Academiei Române (11.X.1893) şi a doua oară în Ms. 4559 (din 3.VII.1896). Materialele folclorice şi etnografice expediate provin din localitatea Zamostea – Dorohoi.
Ca şi Mihai Busuioc, învăţătorul lui Mihail Sadoveanu de la Şcoala din Vatra Paşcanilor (neuitatul Domn’ Trandandafir), Haralamb Enescu şi-a Familia-Haralamb-Enescu [1024x768]făcut, cu asupra de măsură, datoria de „luminător al satului”. Copiii pe care i-a păstorit el au deprins buchiile, dar şi lucrul pământului – grădina şcolii fiind recunoscută pentru roadele ei îmbelşugate.
Sosit în târgul eminescian (care, într-o oarecare măsură va deveni şi enescian), dascălul de la Zamostea îşi va continua contribuţia la „înflorirea” noului spaţiu de locuit, iubind la fel de mult zăbava asupra filelor scrise, cât şi pe cea trudnică a ogorului (semănând, din acest punct de vedere, cu alt Enescu, chivernisitorul moşiei din satul Liveni – Vârnav). Într-una din casele pe care le va construi la Botoşani, va înfiinţa o bibliotecă pentru elevi şi studenţi în vacanţă, adunând lucrări valoroase, donate de moşierii din localitate. Întemeierea acestui aşezământ cultural a fost sprijinită de Spiru Haret, de Nicolae Iorga, precum şi de autorităţile urbei moldave. Aici a intrat de multe ori George Enescu, primit cu bucurie de unchiul şi vărul său. Haralamb Enescu era o fire deschisă, prietenoasă, animator al întrunirilor sărbătoreşti, poate şi datorită glasului său plăcut. Interpreta romanţe şi cântece de petrecere cu patos, talent moştenit şi de fiul său Constantin, botezat astfel în cinstea tatălui marelui muzician. Mai mic decât George Enescu cu şaisprezece ani, acesta din urmă va fi, la rândul său, gazdă ospitalieră pentru întoarcerile în ţară ale compozitorului. Din păcate, moartea sa prematură, la numai treizeci de ani, a făcut ca aceste vizite în casa de pe Villa Boian (mai târziu strada Bucovinei) să fie din ce în ce mai rare. George Enescu n-a uitat-o însă pe fiica orfană a lui Constantin, alexandrina-enescu [1024x768]Alexandrina Enescu, căreia îi va plăti taxele şcolare până la absolvirea Liceului Carmen-Sylva din Botoşani.
Aceştia sunt oamenii ce au înnobilat un colţ de Moldovă, dispărut astăzi sub temelia unui şir de blocuri. Aici, sub noile zidiri, se află pentru mine şi pentru cei care-şi mai aduc aminte spaţiul magic al copilăriei şi, în acelaşi timp, un secol de viaţă tihnită şi frumoasă. Povestea lui a început la 20 iunie 1829, când Vasile Varlaam, Spătar de la Vornicia Botoşanilor, confirma valabilitatea unui zapis prin care maziliţa Casandra, fiica săvârşitului din viaţă Grigoraş Grigorce, împreună cu fiul său Petrache, vindea părintelui Athanase Crudu Sachelarios jumătate din locul deţinut de ea în mahalaua Trisfetitelor. Într-un stil înflorit, documentul menţiona că a fost deplină înţelegere între părţile implicate, maziliţa dând din pământul ei „partea din jos, în drumul cel mare ce vine de la Curteşti, de nimene silită nici asuprită, ci de a [sa] bună voie, prin rizapazar, adecă prin bună învoială”. Pe terenul acela, lung de „optzeci şi şapte stânjini şi patru palme gospod [măsură domnească] şi lat de treisprezece stânjini gospod”, plătit cu patru sute de lei, s-au ridicat primele case.
După cea de a doua schimbare de proprietar – săvârşită pe data de 19 august 1893, cumpărători fiind Neculai şi Aglaia Tronciu – apar mai multe imobile şi se formează, încetul cu încetul, strada numită Villa Boian, după cel mai important dintre ele. Aici şi-a ridicat, pe la 1900, străbunicul meu „o păreche de case”, una cu faţa, cealaltă cu flancul drept către uliţă. Ambele incinte respectau tiparul clasic al locuinţei ţărăneşti dezvoltate, cu tindă, încăpere de curat, cameră de toate zilele, bucătărie de iarnă şi o anexă unde se gătea vara. Deosebirea o făceau doar ferestrele largi, cu pervazul lucrat îngrijit, sculptat cu ornamente, şi acoperişul tăbluit, cu bageaguri triunghiulare.
Strada suferă transformări, primind, după primul război mondial, trotuare şi stâlpi de iluminat cu emblemele ţării unificate. La fiecare poartă se afla un tei, al nostru (la numărul 18) fiind cel mai falnic. Această comunitate urbană, din jurul Bisericii Trei Ierarhi, a constituit un miracol de prosperitate, bună înţelegere şi viaţă liniştită. Două tipuri de civilizaţii (rurală şi urbană) se aflau aici într-un echilibru perfect. nunta-enescu [1024x768]Lucrându-şi pământul din jurul locuinţelor, crescând păsări de curte, asigurând în mod constant belşugul şi confortul familiilor lor, ei nu uitau niciodată viaţa spirituală, fără de care nu poate exista fericire omenească. Biserica, şcoala, teatrul, biblioteca, grădina de vară şi audiţiile muzicale brodau chenarul multor zile plăcute.
Viaţa interioară a locuinţelor era ritmată de sărbătorile creştineşti, cu alaiul lor de obiceiuri şi credinţe. Cozonacii Crăciunului, cu nucă şi mac, colacii pentru colindătorii de la cumpăna anilor, pelincile Domnului, însiropate cu apă de trandafiri, sfinţişorii spoiţi cu miere de albine, păştile şi ouăle roşii ale Învierii, vărzările, plăcintele cu dovleac şi câte alte copturi rituale însemnau ritmica scurgere a vremii. Cămările erau adevărate tezaure de dulceţuri, peltele, şerbeturi, siropuri şi murături. După gustul musafirilor, pe tablalele acoperite cu năframe brodate se aşezau, lângă paharele îmbrobonate de apa rece adusă din fântână, farfurioare şi chisele cu dulceaţă de cireşe amare, de nuci verzi, ori cu şerbet de trandafiri, zmeură sau cu „fruntea frunţilor”, dulceaţa de chitră cu cubuşoarele ei transparente.
La vremea ninsorilor, acel spaţiu emana efluvii aromate ca-n versurile lui Ion Pillat: „Prin iarnă din cămara zăvorâtă/ Se furişează cald miros de mere” (Amăgiri). Din pod, hambar şi pivniţă semnalele olfactive ale conservelor se amestecau cu cele de afumături, brânzeturi şi miere. Doar sala de lectură a bibliotecii de cartier şi iatacurile cu icoane şi candele înhorbotate în argint erau învăluite în discrete voaluri de busuioc şi lavandă.
Dualitatea pragmatică-estetică era şi mai pregnantă în spaţiul ce înconjura locuinţa. În spate câmpuri cu roşii şi bostani, verze, ardei graşi şi păstăi late, galbene, arăcite pe tulpinile porumbilor, livezi de nuci, pruni, peri şi vişini, precum şi locuri în care pământul era lăsat în libertate, fiind cotropit de alunişuri, pâlcuri de oţetari, rugi de mure, zmeură şi ierburi sălbatice. De la ograda de păsări şi până la liziera de la marginea grădinii, peisajul îţi oferea cele mai variate contururi şi culori. Mi-aduc aminte, de exemplu, de tunelul întunecat de arbori, la capătul căruia se înălţa trunchiul impresionant al unui păr cu coroana semănată de cerceii aurii ai fructelor. Primăvara, la rădăcina lui răsăreau cununi de toporaşi de toate dimensiunile şi de toate nuanţele, de la alb şi roz transparent până la violetul cel mai viu.
În faţa caselor, pornind de sub ferestrele învăluite de spuma albă a perdelelor croşetate, şi până la portiţă, de o parte şi de alta a cărării pardosite străjuite de arcuri din nuiele cojite se ordonau straturile şi rondurile cu flori. Erau cu totul alte inflorescenţe decât cele impuse de standardul edililor de azi. Nu erau cultivate nici pentru a asigura un decor geometrizat, stereotip, nici pentru cerinţele pieţei. Se urmărea, poate involuntar, realizarea unei compoziţii cromatice cât mai complexe şi reprezentarea adecvată a fiecărui anotimp. Pe dirigii cerdacului urcau vrejuri de viţă de vie, cu ciorchini violacei, sau zorele. Într-o parte, lângă perete, se legănau tulpini înalte cu flori galbene, melancolice de Mărită-mă mamă, mai jos, nu departe de ferestre creşteau pâlcuri de lăcrămioare, dezvăluindu-şi de sub evantaiul verzui al frunzelor strălucitoarele salbe de mărgăritar. Parfumul lor, în plină primăvară, reprezenta „mireasma chihlimbarului şi aromatelor azvârlite în focul nestins din faţa altarului firii”, cum spunea botanistul Ion Simionescu (Din ale naturii, p. 42).
Serile şi nopţile estivale erau îmbălsămate cu parfum de busuioc, petunii şi regina nopţii. Se găseau acolo şi flori pentru înveselit copiii (conduraşi, ciuboţica cucului, gura leului, moţul curcanului) şi pentru ceaiul bătrânilor.
La Norsk Folkemuseum din Oslo se află, la loc de mare cinste, o piuliţă cu pilug fabricată la 1792, în Trondheim. O învăluie aura de bunăstare a bucătăriilor norvegiene de altădată convertită astăzi într-un simbolism estetic. Piese asemănătoare puteau fi întâlnite în gospodăriile botoşenene, singura deosebire fiind aceea că se fabricau în acest oraş, cam cu un secol mai târziu. Dar fala atelierului lui W. Ankele din urbea moldavă rămân râşniţele de cafea făcute din alamă, îngrijit lucrate şi fasonate, ornamentate cu brâie de romburi, haşuri şi cerculeţe.
Cafeaua, râşnită proaspăt şi preparată cu dichis oriental, însoţea o reuniune de persoane legate prin sentimente de prietenie şi afinitate. Acel ritual amintea, mutatis-mutandis, de ceremonia ceaiului la japonezi. Până şi copiii se opreau din jocurile lor zgomotoase când se turna încetişor, în ceşcuţele ornate cu trandafiri ori cu personaje mitologice lichidul magic. Cafeaua „turcească” (ori mai rar, pentru domni, cafeaua Marghiloman), cu caimac, avea un parfum ameţitor şi un gust aparte, nealterat de alte adaosuri alimentare (frişcă, lapte etc.). Câte vorbe de taină, câte planuri şi vise nu se depănau în acest moment tihnit.
Dacă ar fi să vorbim despre obiectele reprezentative, despre acest mediu de funcţionari, intelectuali de ţară ori ofiţeri în retragere, n-ar trebui să uităm de binoclul de teatru, sidefat, de monoclu, de ceasurile rotunde de argint, cu zale sofisticate, ori de săbiile păstrate de la Războiul de Independenţă sau din prima conflagraţie mondială. Şi mai era evantaiul din pene, din mătase pictată sau din ivoriu „pentru ieşit în lume”. Căci aceste doamne cu rochii lungi, înzorzonate, şi cocuri „à la Psyché”, ori, mai târziu purtând fustele charleston şi părul retezat al anilor douăzeci, nu erau numai gospodine redutabile, ci se bucurau de orice prilej cultural oferit de oraş. Erau prezente la concerte şi recitaluri ca şi la spectacolele teatrale. Au făcut parte din publicul care le-a aplaudat pe sopranele Elena şi Aura Teodorini, pe celebrele tragediene Aristizza Romanescu şi Agatha Bârsescu, pe marii actori Petre Liciu şi Maria Ciucurescu. Erau capabile să înţeleagă atât spumoasele comedii ale lui E. Labiche, operetele „uşoare” (Mascota, M-selle Nitouche), reprezentate de trupa lui A. B. Leonescu – poreclit Vampirul, dar şi dramele „serioase”, cum ar fi Năpasta lui I. L. Caragiale.
Este fascinantă mixtura realizată în viaţa de toate zilele între respectarea obiceiurilor calendaristice rurale, cu brazdele verzi, cu crengi de salcie, puse pe stâlpii porţii la Sf. Gheorghe, cu ramurile de tei suspendate deasupra uşii la Duminica Mare (Rusalii) şi cojile de ouă pascale, aruncate pe apă pentru Blajini şi „ritualurile citadine”: plimbarea pe Bulevard (Strada Mare) duminica, după slujba de la biserică, vizitarea cofetăriilor şi a magazinelor de coloniale ori frecventarea Grădinii Belvedere (Mihai Eminescu de mai târziu) nu atât pentru deliciile culinare (mititei şi grătar asortat), cât pentru a asculta fanfara din chioşc (ca într-o foarte cunoscută romanţă interpretată de Ioana Radu) şi a vedea ce mai poartă persoanele distinse din urbe.
La sărbători, ori cu prilejul zilei de naştere a vreunui membru din familie, mergeau la fotograful Jean Bielig de pe Strada Teatru sau la Alxiev, pentru a veşnici acele momente deosebite.
În vacanţă, la Paşti ori de Crăciun, se întorceau tinerii plecaţi la studii înalte, de la Bucureşti, Viena sau Paris, încărcaţi cu daruri şi dornici de odihnă. Pe servante şi bufeturi găseai cele mai neaşteptate aglomerări de bibelouri franţuzeşti şi austriece, de sculpturi bucolice achiziţionate din vreo staţiune autohtonă, de scrumiere cu inscripţii ş.a.
Nu era o lume perfectă şi mulţi dintre locuitorii acelui cartier botoşănean cunoscuseră şi zile rele, necazuri şi suferinţe. Ceea ce era însă meritoriu în acel stil de viaţă era lupta pentru o anumită comuniune binevoitoare, care s-a pierdut puţin timp după cel de Al Doilea Război Mondial. Oamenii aceştia îşi împrumutau cărţile preferate, urmăreau succesele vreunei odrasle în învăţarea pianului, picturii, lecţiile de balet ori de declamaţie, asistau la serbările şcolare, se adunau în nopţile lungi de iarnă în jurul mesei cu plăcinte calde şi ceai aburind (de tei, de romaniţă ori mentă), ca mai apoi să joace rummy, table, loto ş.a.
Valoarea sejurului într-un astfel de mediu era inestimabilă pentru cei care doreau să se izoleze un răstimp de mercantilele lupte pentru ascensiune socială. Casa copilăriei, casa din mahalaua Trisfetitelor întrunea virtuţile unei case bătrâneşti de la ţară, fiind „un loc bun, generator în sens material şi spiritual […] rodnic şi ferit, răul venind în genere din ceea ce nu îţi aparţine, din necunoscut” (E. Bernea, Cadre ale gândirii, p. 34). În intimitatea căminului lui Haralamb şi Constantin Enescu, marele muzician, nepotul şi vărul lor, îşi avea fotoliul său favorit de oaspete dorit şi preţuit, împărtăşindu-se din atmosfera senină a unui crâmpei de viaţă românească.



2 comentarii la acestă însemnare

  1. Băncescu Gheorghe spune:

    Bunăseara!Am citit articolul d-nei Silvia Ciubotaru,UN ENESCU UITAT și am aflat noutăți uimi-
    toare despre Costache și vărul lui primar,Haralambie Enescu.Străbunica mea a fost Aglaia Dimi-
    triu,născută Enescu,sora lui Costache.Sunt emoționat și,evident,incoerent dar vreau să știu cât mai multe despre strămoși.Surpriza e prea mare și n-am putut să rezist tentației de a încerca să construiesc o legătură cu trecutul.Dacă nu sunt inoportun,vă rog să-mi răspundeți.Vă mulțu-
    mesc!

  2. D.M. Gaftoneanu spune:

    ,,…atmosfera senină a unui crâmpei de viaţă românească.”

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2017 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5