Eseu cu… norocul lui Napoleon

,,Norocul lui Napoleon” a intrat între sintagmele istorice ale lumii moderne privind norocul cu care se naşte omul prin opera lui Balzac, în care găsim o foarte frumoasă povestire despre senzaţionalul destin al insulei Corsica. Personalitatea excepţională a împăratului francez Napoleon I (1769-1821) a fost evocată cu o admiraţie dusă uneori până la exaltare de mari scriitori europeni. Cel dintâi au fost romancierul englez Walter Scott (1771-1832) destul de aproape de anii în care a trăit marele strateg francez, numit chiar geniu universal, urmat de Byron, Manyonni, Lamartine, Stendhal, Musset, Kleist, Heine, Chateaubriand, Hugo, Balzac. Şi, în fine, Tolstoi, care nu s-a putut abţine, în dragostea pentru patria străbună de la minimalizarea oricăror virtuţi militare în faţa ,,Generalului Iarnă” şi la sublinierea colosalei forţe a oricărui popor atacat dinafară.

Cu exact un an înaintea naşterii lui Napoleon, Insula Corsica era pământ italian sub guvernare genoveză. Apele erau cele ale Mediteranei care, spre ţărmuri, poartă numele de Insulă un vas fastuos cu drapel francez. Stăpânul său, un tânar conte, care nu-şi lua binoclul din dreptul ochilor a descoperit întins pe nisipul de aur al plajei, trupul mişcător al unei fete, desigur neastâmpărate, fiindcă se răstogolea necontenit într-o parte şi-n alta, sub stropii înalţi ai valurilor. Binoclul tânărului conte francez era dintre cele mai puternice, din moment ce atenţia i-a fost atrasă de sânii arămii cu care se tăvălea pe ţărm, fără să se fi ferit de nevăzuţii marinari ai vasului acostat destul de departe. Aşa că n-a observat nici când tânărul stăpân, ajuns pe ţărm cu o barcă din cauciuc şi astfel condusă, încât să se fi ascuns mereu pe după valurile înalte, s-a aruncat uşor alături. În clipa următoare, fascinat de frumuseţea ei a sărutat-o cu atâta foc, încât fata n-a reuşit să scoată nici un ţipăt. Ba, dimpotrivă, îmbrăţişarea o fermeca. Nefiind, deci, din partea-i nicio împotrivire, contele s-a recomandat, cu vocea sugrumată de emoţie, cerând-o de soţie.

Şi abia când acest ritual, cu totul neaşteptat, s-a încheiat, contele stând în faţa ei în genunchi şi umplându-i faţa de sărutări, s-a pomenit tras de umeri, lungit pe nisip şi bătut cu picioarele până la pierderea cunoştinţei. Fata a ţipat în zadar ,,E conte francez, nu-l omorâţi, nu mi-a făcut nimic rău, m-a cerut de soţie!”, fiindcă abia atunci bătăuşii, care îi erau cei trei fraţi, l-au aruncat în mare. Valurile l-au dezmeticit, iar fraţii i-au spus:

„Du-te în Franţa ta! Noi nu ne dăm sora după alt neam. Numai cu un corsican o mărităm!”. Contele era prietenul cel mai bun al regelui Ludovic al XV-lea, urmaşul Regelui Soare. Ludovic al VX-lea era un bărbat dornic doar de petreceri şi lux. Celor care-i atrăgeau atenţia că duce ţara de râpă, le răspundea printr-o sintagmă, care a rămas şi ea în istorie: ,,După mine e potopul!”. Ascultând întâmplarea contelui despre faptul ca fraţii fetei de care se îndrăgostise cum nu fusese niciodată, n-o căsătoreau decât cu un bărbat de aceeaşi naţionalitate, regele i-a spus: ,,Cumpără insula! Fă-o franceza. Eu sunt de acord. Iar fata, ca si fraţii ei, vor deveni francezi. Unde-i acum problema?”.

Astfel că în următorul an, 1769, când la Ajaccio s-a născut, în familia lui Carlo-Marie Napoleon, micuţul Nabrilio, pe un macat pe care era pictat, prin ţesătura, chipul lui Cezar (iarăşi coincidenţă ce ţine de soartă) Corsica era insula franceză. Iar viitorul elev al Şcolii Regale din Paris (unde, altminteri, n-ar fi putut ajunge!) Napoleon Bonaparte avea cetăţenia franceză. În toate discutiile pe această temă generalul de 17 ani însă, îi contrazicea pe toti: ,,Am fost un copil sărac. Mama a născut 13 copii. Când a murit tata, mi-am întreţinut şi fraţii.Omul se naşte, într-adevăr,cu noroc. Adică o bogăţie naţională şi sufletească aflate în el, dar norocul şi-l face omul singur! Eu singur am ajuns ofiţer la 14 ani şi mai apoi general! În 1804, la 35 de ani, Papa m-a uns împărat!”.

Eseu….cu răzbunarea lui Fane Stoian

În inteligentul roman al lui Grigore Traian Pop, ,,Şarpele înghite coada”, apare un personaj cu numele Fane Stoian, de profesie scriitor. Respectând dreptul la ficţiune al autorului acestei cărţi, pe care meşterul Fănuş Neagu o socoteşte a fi parte din ,,lumea literelor înfrăţite cu boema”, mă grăbesc să adaug că un scriitor cu acest nume, Ştefan Stoian, a existat cu adevărat la Iaşi. Este vorba despre profesorul Ştefan Stoian, absolvent al Facultăţii de Drept, autor, după ştiinţa mea, a unui singur, dar absolut remarcabil volum, ,,Pe malul fluviului, departe…”, apărut în 1969/1970 în colecţia ,,Luceafărul” a Editurii pentru literatură, pe drept cuvânt apreciat de critica literară ca un debut de excepţie. Din păcate, Ştefan Stoian a publicat relativ puţin, aşa încât, despre ,,Fane”,mai multe se cunosc azi, din puzderia de anecdote care l-au avut ca protagonist.

Omul era pur şi simplu fermecător şi impunea, prin statura marţială, prin prestanţa pe care o afişa cu morgă îndelung studiată, prin vocea de stentor şi mai ales, prin harul zicerilor cu tâlc subţire, pitoreşti şi memorabile. Destinat a face parte din specia autodevoratoare a risipitorilor fără leac şi fără scăpare, Fane a fost (şi va rămâne!) un prinţ al boemei ieşene şi nu cred că există în hronicul nescris al cafenelelor de prin 1970 (şi până hăt!, acum zece ani, când Fane s-a petrecut din viaţă), prea mulţi care să-l egaleze, dar să-l şi întreacă.

L-am cunoscut pe la sfârşitul anilor ’70 prin redacţiile din ,,Palatul Culturii” şi trebuie să mărturisesc, după atâţia ani, că insul merita cu prisosinţa efortul de a fi cultivat. Putea fi, la fel de bine, protocolar, de o umilinţă mieroasă şi teatrală sau ţanţos nevoie mare, totul depindea numai de facture interlocutorului. Flerul fără greş îi dicta în ce poziţie să se aşeze faţa de tine, interlocutor, şi cum să te apeleze. Cu ,,băi acesta”, ăla era! Nu te mai spăla toată apa Bahluiului de etichetele pe care ţi le lipea Fane, mai ceva ca marca de scrisoare.

Vorbeam despre flerul său imbatabil în materie de hahalere. Mulţi guguştiuci ifosaţi au căzut, fără scăpare, în plasa vorbei în dunga, neiertătoare a lui Fane Stoian. A făcut mare vâlvă la vremea sa despre cum se prezenta el în chip de samsar de mobilă de epocă. Cu urechile, mele l-am auzit, la Casa Scriitorilor din Iaşi, cum, îi admonesta pe nişte gură-cască: ,,Nu mai râdeţi, mă ca tâmpiţii, că asta e meseria mea, samsar de mobilă de lux.” Fane, care ştia întotdeauna cam pe unde se poartă târguieli în material, apărea ca din senin la locul faptei, dar nu singur, ci cu un însoţitor care îi făcea oficiile de secretar, sau, mă rog, de asistent. Pentru început se ţinea deoparte, privind la mersul târguielilor şi, atunci când vedea că amatorii de chilipir se preţăluiesc prea mult în faţa unei piese-scrin, comodă, vitrină sau mai ştiu eu ce intervenea cu aplomb:

,,Sunt scriitorul Ştefan Stoian, dânsul este asistentul meu, domnul Takorian (numele a aparţinut unui distins profesor de belle arte de la Liceul Negruzzi şi, pentru că mi-a plăcut exotismul său, i l-am cedat lui Fane) achiziţionez această superbă piesă Bieddermeyer. Un unicat, o feerie! Domnule Takorian, te rog să completezi imediat formele de cumpărare. Banii îi scoţi din contul meu la CEC. Ofer…(urma o sumă năucitoare pentru vremea aia).

Vânzătoarea, care era dinainte înţeleasă cu Fane, se făcea că ia partea clienţilor:

,,Dar dânşii şi-au exprimat deja intenţia de a o cumpăra.”

Fane marşa:

,,Mă rog, poate dânşii sunt eroi ai muncii socialiste, membri ai CC-ului, deputaţi în MAN. Eu sunt scriitor român contemporan!!!”

Atunci, vânzătoarea îi lua la rost pe şovăielnici:

,,Vedeţi, tov. Fane oferă banii pe loc, şi încă ce bănet!”

Chilipirgiii intrau în frisoane şi cumpărau fără să se mai tocmească. După ce marfa era livrată, Fane revenea şi îşi încasa dividendele. S-a întamplat însă, prin 1988, ca asociatul să încaseze drepturile cuvenite din samsarlâc, dar ,,să-l sară” pe Fane. L-a căutat Fane peste tot, dar Takorian-ul parcă intrase în gaură de şarpe. Furios nevoie mare, Fane i-a jurat neagră răzbunare. Până când, într-o zi, l-a întâlnit pe ţepuitor tocmai prin Copou, la un centru de achiziţionare, proptind un sac plin de sticle goale.

,,Te îmbrăţişez. Iubitule! i-a strigat, de departe, Fane. Vai, în ce hal te găsesc”. După care, urmând vorba către un ins pe care îl însoţea cu studiată amabilitate:

,,Vi-l prezint pe domnul Takorian, un mare regizor la televiziune. Dumnezeule, uitaţi în ce hal a ajuns un om de cultură român contemporan, vinde sticle goale…”

Şi cu o voce în crescendo:

,,Bine, dragă, nu spuneai că ai să scrii la ,,Europa liberă” un protest? L-ai transmis? S-a difuzat? Sub ce semnatură? Hai dragul meu, nu ai de ce să te temi, nu mi-ai spus chiar tu că ai aranjat acolo ,,sus de tot”, că doar eşti de ani de zile informator la ei, la Securitate?”

Iar când şi-a isprăvit Fane tirada, coada la centrul de colectare a deşeurilor şi sticlelor goale era la locul ei. Inclusiv sacul lui Takorian. Minus…apropritarul său!

Revista Luceafărul.net – Anul 1 – Numărul 9 – 11 septembrie 2009