Revista Luceafărul

Meniu



Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 9 → 2017

,,Graiul neamului’’, coloana vertebrală a unităţii noastre naţionale

Primit pentru publicare: 28 Nov. 2017
Autor: Mircea DAROȘI
Publicat: 29 Nov. 2017
Procesare și adaptare: Dorina RODU
Editor: Ion ISTRATE

 

 

,, Graiul neamului’’, coloana vertebrală a unităţii noastre naţionale

 

         ,,Ca trestia ne-am îndoit în vânt şi nu ne-am rupt’’, spunea Alexandru Vlahuţă, pentru că limba şi credinţa ne-au fost pavăză şi altar. Cei care au formulat pentru prima dată temeiurile identităţii noastre au fost cronicarii vremurilor îndepărtate. Una dintre consideraţiile lor referitoare la originea noastră latină spune că, muntenii, moldovenii şi transilvănenii ,,una sunt şi cu toţii de la Râm se trag’’.

Bogăţia de idei şi nobleţea sentimentelor caracteristice cronicarilor, simbolul celei dintâi uniri realizată de Mihai Viteazul se continuă de-a lungul vremii printr-o largă mişcare cultural-ştiinţifică şi social-politică. Prin cunoscutul manuscris transilvănean ,,SUPLEX LIBELLUS VALACHORUM’’ din 1791 şi prin opera reprezentanţilor ,,Şcolii Ardelene’’ s-au afirmat idealurile naţionale ale românilor de pretutindeni.

Timotei Cipariu rosteşte în 1861 un cuvânt mobilizator pentru toţi românii şi îndeosebi pentru cei din Transilvania, unde lupta naţională se sprijinea pe ideea apărării limbii: ,,Limba e cea mai puternică legătură a unui neam. Ea e sufletul neamului şi fiinţa lui. Aceleaşi vorbe nasc, în noi, aceleaşi gânduri, iar toţi câţi au aceleaşi gânduri… merg pe aceeaşi cărare, biruiesc aceleaşi piedici şi au aceiaşi duşmani: ei fac un neam: unul şi nedespărţit’’.

Cipariu reuşeşte să dinamizeze conştiinţele, să le transforme într-un crez, deschizând ochii tuturor asupra pericolului care avea să se ivească odată cu instaurarea regimului austro-ungar. Exagerările şi tendinţele de maghiarizare, n-au făcut altceva decât să sporească dorinţa românilor de a-şi apăra comoara cea mai de preţ, prin luptă. Coşbuc se va inspira din cuvântul lui Cipariu scriind poezia ,,Graiul neamului’’: ,,Dacă-n vreme tulburată/ Nu ne-am dat noi graiul ţării,/Azi, în ziua deşteptării,/Cum să-l dăm?’’

          Prin grai, poporul nostru a rezistat şi s-a călit. Poetul îşi exprimă încrederea în generaţiile de astăzi că vor asigura perenitatea limbii române. ,,Nepoţii’’, urmând pilda înaintaşilor, vor fi în stare să dea riposta duşmanilor care încă ţintesc ,,pierzarea graiului’’ român : ,, Dar să piară ei cu toţii ; / Nu l-am dat, şi nici nepoţii / Nu-l vor da  !’’

          Despre partea veşniciei noastre, cum este numită limba, Mihai Eminescu spune atât de plastic în versurile sale :,,Văd poeţi ce-au scris o limbă ca un fagure de miere’’, iar Nichita Stănescu o consideră  ,,ca o duminică’’.

George Bariţiu stăruia şi el la vremea aceea asupra cunoaşterii istoriei şi o punea în strânsă legătură cu limba pe care o vorbim, cu limba în care era imprimată ideea unităţii de neam, de cultură şi de interese, despre care spune : ,, Limba-i depozitul sacru lăsat de generaţiile trecute pe care se întemeiază naţionalitatea’’, iar Timotei Cipariu o numeşte ,, cea mai scumpă ereditate’’. Necesitatea acestei unităţi a crescut în intensitate din momentul când românii au început să scrie, mai întâi în limba latină şi slavă şi apoi în limba română. Testamentul lui Ienăchiţă  Văcărescu rămâne mereu  actual pentru toţi trăitorii pe aceste meleaguri străbune :  

,, Urmaşilor mei Văcăreşti / Las vouă moştenire/ Creşterea limbei româneşti/ Şi -a patriei cinstire’’. Poemul lui Alexei Mateevici, preotul militar basarabean, ne convinge şi mai mult de acest lucru :,, Limba noastră-i o comoară/ În adâncuri înfundată/ Un şirag de piatră rară/ Pe moşie revărsată/ … Limba noastră-i numai cântec/ Doina dorurilor noastre/ …Limba noastră-i limbă sfântă,/ Limba vechilor cazanii/ Care-o plâng şi care-o cântă/ Pe la vatra lor ţăranii’’.

         Unul dintre cei care puse în poezia sa toată bogăţia sufletească a românului este Grigore Vieru  :,, În aceeaşi limbă / Toată lumea plânge, / În aceeaşi limbă/ Râde un pământ,/ Ci doar în limba ta/ Durerea poţi s-o mângâi,/ Iar bucuria/ S-o preschimbi în cânt,/ În limba ta ţi-i dor de mama,/ Şi vinul e mai vin,/Şi prânzul e mai prânz./ Şi doar în limba ta/ Poţi râde singur,/ Şi doar în limba ta/ Te poţi opri din plâns./ Iar când nu poţi plânge şi nici râde,/ Când nu poţi mângâia/ Şi nici cânta,/ Cu al tău cânt,/Cu cerul tău în faţă,/ Tu taci atuncea,/ Tot în limba ta’’.

           Prin limbă, credinţă şi luptă, poporul roman şi-a împlinit visul de veacuri al Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.

 



Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2017 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5