Revista Luceafărul

Meniu



Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 9 → 2017

Ionuț ȚENE: S-a ”sinucis” Maiakovski ca și Esenin? Consecințele colectivismului!

Primit pentru publicare: 04 aug. 2017
Autor: Ionuț ȚENE
Publicat: 04 aug. 2017
Editor: Ion ISTRATE

 

 

Ionuț ȚENE: S-a ”sinucis” Maiakovski ca și Esenin? Consecințele colectivismului!

 

E o vorbă românească din vechime greșită din punct de vedere teologic: ”fă-te frate cu dracu ca să treci puntea”. În realitate puntea se prăbușește sub picioarele celui care a făcut compromisul cu teroarea omnitudinii sau care pune mai presus colectivismul decât individualitatea și excelența. În tumultul revoluției bolșevice doi poeți ruși au încercat să pactizeze cu expresia socială a colectivului în dauna singularității ca puseu al libertății: Esenin și Maiakovski. Cel mai iubit poet de către ruși, Esenin a realizat imediat că pactul mefistofelic cu bolșevicii îl rupe de libertatea de a îl căuta pe Dumnezeu și de rădăcinile țărănești ale poporului său. Partidul bolșevic nu avea nevoie de un poet care să cânte libertatea și setea de absolut și a pregătit politica minuțioasă de calomniere și până la urmă ”sinuciderea” poetului. Fără să realizeze că participă la un joc murdar pus la cale de comuniști, poetul Vladimir Maiakovski, liderul liricii revoluționare devine complice al asasinării morale a lui Esenin. Întâlnindu-l ”întâmplător” pe Esenin în 1925, poetul Vladimir Maiakovski nota cinic: „Cu mare greutate l-am recunoscut pe Esenin. Tot cu greutate, i-am refuzat invitațiile insistente de a merge împreună să bem ceva, invitații însoțite de fluturatul unui teanc gros de bancnote. Toată ziua am avut în fața mea imaginea lui deprimantă, iar seara, desigur, am discutat cu colegii mei despre ce s-ar putea face cu Esenin. Din nefericire, în asemenea situație, toată lumea se mărginește la discuții. Ilia Ehrenburg, un alt corifeu al bolșevismului ce nivela conștiințele, scria în „Oameni, ani, viață”, că „Esenin era întotdeauna înconjurat de sateliți. Cel mai trist lucru era să vezi, alături de Esenin, un grup întâmplător de oameni care nu aveau nimic de-a face cu literatura, ci doar le plăcea (și le mai place) să bea vodca altuia, să se încălzească la faima altuia și să se ascundă în spatele autorității sale. Și totuși, nu roiul acesta negru l-a distrus, el i-a atras spre el. El știa cât valorează ei; dar în starea lui, găsea că e mai ușor să fie împreună cu oameni pe care îi disprețuia.” După asasinarea poetului în seara zilei de 27 decembrie 1925 în hotelul ”Angleterre” din Leningrad de către o echipă a NKVD, care a simulat o sinucidere, poezia lui Esenin a fost interzisa, cititorii săi fiind incriminati cu art. 58 (articol din Codul Penal, care a intrat în vigoare la 25 februarie 1927 pentru contracararea activității contra-revoluționare). Lupta regimului comunist cu cititorii lui Esenin a durat mai multe decenii până în 1966. De la început sistemul comunist a aplicat calomnierea: începeau cu crearea de zvonuri negative și calomnierea persoanei persecutate. Dacă persoana era distrusă moral, nu mai reprezenta o amenințare pentru sistemul comunist, dar dacă oamenii rămâneau credincioși acesteia, urma distrugerea fizică – așa cum a fost cu Serghei Esenin, pe care autoritătile sovietice l-au „scos în afara legii”. Deși fidel bolșevismului nici poetul Maiakovski nu a scăpat de malaxorul ”progresului” comunist care impunea cu forța colectivismul în dauna individualității și excelenței, totul în numele mersului implacabil al istoriei spre cele mai înalte culmi ale științei ridicate la rang de religie împotriva lui Dumnezeu.

Depre Maiakovski am învățat la literatură în perioada regimului comunist cu celebra poezie ”Lenin”, pe care profesorii ne puneau să o recităm pe dinafară. Și acum mai rețin o strofă: ”Lui Ulianov scurtă i-a fost viața/dar viața fără de moarte a tovarășului Lenin/ n-o poți cuprinde secole s-o scrii”. Maiakovski s-a născut la 1890 în Georgia și astfel se explică simpatia pe care i-o purta Stalin. Dar cu toate acestea nu a scăpat de presiunea ”zidului omnitudinii” comuniste ce construia pe un teren mișcător o societate atee. Maiakovski întemeiază la Moscova împreună cu Osip Brik în 1923 gruparea literară dadaistica LEF (Levii front iskusstva – Frontul de stânga al artei) pe care o va conduce până în 1928, unde va publica Pro Eto. În 1924 scrie elegia morții lui Vladimir Lenin care-l va face cunoscut în toată Rusia. Călătorește în Europa, Statele Unite, Mexic, Cuba. Maiakovski era unul din puținii scriitori cărora li s-a pe permis sa călătorească liberi în străinătate. Deși cu puțini ani în urmă condamna, într-un poem, sinuciderea lui Serghei Esenin, la un cenaclu în 1929 îi spune unui prieten: „Pentru a scrie un poem excelent și pentru a putea fi citit aici – acela trebuie să moară.” În biletul lui de adio Maiakovski scria: ”Mama, surori, prieteni, iertați-mă – nu este bine (nu recomand altora), dar pentru mine nu se poate altfel. / Lili – iubește-mă.” Maiakovski începe să deranjeze pentru că devenea ca și Esenin o individualitate, iar teroarea omnitudinii nu permite trăirea individualității și excelenței, într-o societate creată ca o conspirație a mediocrității. Izolat de societatea sovietică, atacat de critici în presă și interzicându-i-se să mai călătorească în străinătate Maiakoski se sinucide la Moscova pe 14 aprilie 1930 strigând ”Nu trageți tovarăși!”. Unii cercetători consideră că și Maiakovski a fost asasinat de NKVD ca și Esenin pentru că deranja partidul comunist ce se dorea o nouă religie progresistă, ce nu admitea recursul la absolut și idee. Nici Maiakovski ca și Esenin nu a scăpat de mâna lungă a ”omului negru”, de fapt de ”omul nou” construit de societatea deterministă, care a rupt cu brutalitate firul ce leagă pământul de cer.Trupul lui Maiakovski a fost incinerat pe data de 17 aprilie 1930 Mai târziu Maiakovski era elogiat de Stalin care declara că este “cel mai bun si talentat poet al epocii noastre sovietice” În 1935 a fost ridicată statuia lui Maiakovski în Piața Triumfalnaya Ploshad.

Generalul-locotenent în justitie, A. F. Catusev, care a anchetat cazurile de ”sinucidere” mult mai târziu a surprins spiritul gregar al epocii.”Oricine era cel scos în afara legii, el era imediat radiat, indiferent de meritele sale în trecut. Orice rezervă față de vinovația sa nu mai era acceptabilă: acest om devenea nu doar un mizerabil, ci un cadavru viu, a cărui moarte devenea doar o chestiune de timp … ” E un semnal interesant pentru cei de azi, care cred că pot păcăli mersul implacabil al istoriei deterministe, cu complicități și ironii într-un pseudo-progresism în numele colectivismului, care ucide individualitatea, diversitatea și libertatea și până la urmă pe cei ce se complac în teroarea omnitudinii, fiind siguri că sunt de partea bună a baricadei.

 

 



Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2017 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5