Jan TRISTEA

visuri legice

mă credeam voinicul zăpezilor
în iarna aspră cu echimoze
din soare coborâte
și
păstrând măsura orgoliului din vis
ca rege al zăpezilor m-am numit
și
mi-am zidit statuie
din lespezi reci de apă încleștată
semeață postură

pe capul corpului încremenit
cu inima de gheață
în semn
că și nepăsarea emană căldură
o coroană din raze de soare
mi-am pus
și
am plâns
cu lacrimi sub speranța
din soare coborâtă
de intrusa primăvară
și
mi-am pierdut fălnicia sloiului
pulverizând izvoare
îndemnuri de viață celestă
iar
din trăiri de vis iernatic
flori de primăvară am întâlnit

am crezut atunci
că darul ceresc nu se refuză
și regele florilor m-am numit
și
mi-am țesut o statuie
o impunătoare florentină
cu egalabile ponderi
simțire – estetic – muzică
iar
pe cap o podoabă i-am pus
din flori și ramuri tinere de stejar
înmănuncheate cu frunze de arțar
un frunzar crud de verde
o levură a dospirii plămăditurii văratice
flori
frunziș
tinere ramuri
și fructe oprite

mă stăpânea vara cu motoarele turate
la maxim
în gheena încinsă
am îndrăznit să cred că-s neînvins
și pot să răscolesc jăraticul din vis
și
cum vara un rege n-avut
mi-am zis să fiu cel de început
chip alegoric în volum
din frunzișul bogat și ramuri
pline cu rodul în pârgă
dar
am fost trădat

în pactul toamnei cu iarna
policolorul se destramă
în legica ordinii
o țesătură de vise
ofilește dorul pudic
din păcatul de început
și
cum toamna un rege n-avut
nici statuie
am cutezat
să mă răstignesc pe un stejar
priponit în ruginite cuie
de toamna doamnă
din porunca
doamnei iarnă

acolo, sus, din răstignirea stejărească a toamnei,
ca rege al zăpezilor, și al florilor, și al verii ca rege de început
voi adora frăgezimea primăverii și  apele pline de nuferi
aplecându-mă în taine spre un un nufăr, doar numai unul,
să-l sărut