Revista Luceafărul

Meniu



Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 9 → 2017

Mihai Eminescu în presa botoşăneană

Primit pentru publicare: 10 iun. Median,Ghorghe-foto-dictionar [320x200]2014
Autor: prof. Gheorghe Median, redactor al Rev. LUCEAFĂRUL
Publicat: 11 iun. 2014
Republicat: 13 iun. 2017
Editor: Ion ISTRATE

 

 

    Mihai Eminescu în presa botoşăneană

 

De-a lungul timpului, în ziarele şi revistele botoşănene s-au scris numeroase articole despre personalitatea şi opera lui Mihai Eminescu, Tiberiu Crudu, Barbu Lăzăreanu, Constantin Oprescu, Lucian Valea, I. D. Marin, Lucia Olaru Nenati, Ileana Turuşancu, Valentin Coşereanu şi Nicolae Iosub, fiind doar câţiva dintre semnatarii lor. Comentariile asupra unora din creaţiile poetului, trimiterile la anii copilăriei acestuia şi la legăturile sale cu spaţiul ipoteştean, referirile la demersurile pe linia punerii în valoare a aşezămintelor de la Ipoteşti, constituie, în mare, subiectul celor mai multe dintre articolele apărute în presa locală.  Se singularizează, dintre acestea, prin datele pe care le conţine, un articol în care Mihai Eminescu este evocat de unul dintre contemporanii săi, M. V. Mavrodin, nepot din partea Mariei Mavrodin, sora Ralucăi Eminovici, mama poetului, publicat în numărul din 28 iunie 1929, al ziarului  botoşănean „Ştirea”.

Citat fragmentar de biografii lui Eminescu, articolul este puţin cunoscut în integralitatea sa, deoarece a fost publicat într-un ziar cu tiraj limitat, din care au supravieţuit timpului un număr foarte mic de exemplare. Posedăm unul din numerele din 29 iunie 1929 ale ziarului, şi oferim spre publicare, revistei „Luceafărul” articolul semnat de M.V. Mavrodin, cu speranţa că cititorii vor găsi în el amănunte interesante legate de marele poet şi nu numai, necitate de cei care au făcut trimitere la acesta.

                                                L-am văzut şi eu

           Mihai Eminescu, Iosub [800x600]Amintirile mele personale despre Eminescu sunt vagi. Eram copil – venea pe la noi – era văr primar cu tata. Mamele lor: Raluca Eminovici şi Maria Mavrodin inginer Mihalachi erau surori, fetele lui Iuraşcu.
          Să fi fost prin 1888. Mi-l amintesc venind tacticos în casele noastre din strada Rosset, azi ale revizorului Dimitriu, (refăcute, cele vechi fiind dărâmate), case în care a trăit toată familia mea, case care aveau o grădină mare, în care cei 7 fraţi Eminovici s-au jucat cu cei patru veri primari Mavrodin, după ce moş Eminovici şi-a mutat familia în oraş, după vânzarea Ipoteştilor.
          Când intra Moş Mihai pe portiţa de lângă fântână, noi copiii ne făceam mici. Coordonez azi faptele: era prin 1888, poetul ieşise din casa de sănătate de la Doebling, era reîntremat, stătea vara lui 1888 în Botosani, mergea dimineaţa la grădina lui Vârnav şi regulat îl vedeam venind la noi în haină neagră şi cu pardesiul subsuoară.
          Şi azi, chipul lui minunat îmi stă în minte. Biografii spun ( Caragiale ), că întradevăr era izbitor de frumos. Era imposibil să apară într-o sală, fără ca fiinţa sa să atragă privirile chiar a celor ce nu-l cunoşteau. Chipul lui ne minuna şi pe noi, copiii; dar mai ales ceea ce era încântător la el era sonoritatea glasului şi un râs domol într-o cascadă minunată.
          La noi veneau de asemenea des, mătuşile lui şi ale tatei, maicile Olimpiada şi Febronia Iuraşcu de la Agafton. De la ele am auzit, ca copil, cele relatate şi de biografii ( Slavici) că moş Eminovici îl avea rău pe Mihai, că îl bătea chiar, şi că Mihai, întors dintr-o fugă a lui de la Cernăuţi, numai sub protecţia maicii Febronia ar fi putut fi primit acasă şi a putut scăpa de corecţia ce îl aştepta.
          De la maica Febronia am portretul Ralucăi Eminovici, mama poetului, sora bunicăi, portret făcut de un pictor vienez care venise să facă portretul D-nei Balş. Ce ochi adânci şi mari şi negri are Raluca în portret .Biografii spun că Eminescu avea isteţimea de la tata, aspectul fizic de la mama. Dar mai departe ? Matei Eminovici, fratele lui, arăta originea mai îndepărtată încă de pe mama sa. Iuraşcu, care a avut vreo 5 fete, a fost căsătorit cu fiica lui Donţiu – rusul misterios refugiat într-o zi la Vlădeni – trăind până la adânci bătrâneţe, ocupându-se cu albinăritul, vorbind mai multe limbi şi care într-o seară, când oştile ruseşti în trecere spre Adrianopol ajung la …  Vlădeni, cade în braţele generalului comandant, cu care stă închis toată noaptea! De unde vine geniul? Din ce încrucişare minunată, din ce mister îndepărtat?
          Nu ştiu când i-a venit poetului al doilea atac de nebunie. Da îmi amintesc că într-o zi, Henrietta a trimis mamei mele răspuns că  Mihai a murit. Mă văd şi acum în trăsură, mama era în doliu după tata – cu o gerbă de flori şi coborându-ne la o casă cu  cerdac, întristat că acel om frumos şi blând murise. Prin uşă l-am zărit ultima oară în pat frumos şi palid, fără răni … fără insecte.
          Henrietta, sărmana oloagă avea o pornire de a exagera. Era inteligentă şi vorbăreaţă. Mi-o amintesc prin sunet. Avea picioarele bolnave, mersul ei avea un sunet de fierăraie. Vorba ei cu lumea şi cu mama, era numai de Mihai.
          Într-o seară a sosit la noi, de la Viena Aglaia (Drogle), cealaltă soră a lui Mihai, o femeie frumoasă cu o pălărie mare şi o talie subţire.
          Tot timpul nu au vorbit decât de el – ne-am culcat şi ne-am sculat numai în vorba lor despre Mihai.
          Sărmanele femei surori. Se sfătuiau cum să mai cerşească publicului şi stăpânirii un ajutor de boală pentru marele lor frate.
          Şi ce deriziune are soarta câte odată!
          Era în Botoşani un om care trecea ca un om subţire, Casian Leca, de la Mănăstirea Doamnei şi era un avocat Rusu, om simplu, transilvănean, latinist de forţă, dar naiv şi des luat peste picior de îngâmfaţi.
          Când biata Henrietta adresează cererea de ajutor de boală la comitetul permanent, Casian răspunde că bugetul nu are fonduri decât pentru cazărmi şi poduri – şi nu se poata da nimic lui Eminescu.
          Atunci a intervenit bătrânul Rusu care cu Ilie Ciolac şi Şmelţ erau în consiliu şi a zis cuvintele profetice:
          „E de prisos a ne formaliza de procedură, suntem datori a-i da – căci dacă vor merge pe normele ştiinţei, apoi omenirea întreagă trebuie să-l ajute”. Ce intuiţie minunată la blajinul transilvănean Rusu, aşa de bine înzestrat sufleteşte.
          Ceea ce m-a izbit şi unde e decizia în această întâmplare este când am constatat că poetul naţionalismului nostru integral şi violent, a găsit sprijin pentru umila lui nevoie, la un armean (Manea), la un  neamţ (Smeltz) şi la un transilvănean (Rusu), în timp ce românii subţiri îl încurcau în procedură!
          Dar aceasta ţine de un alt aspect al chestiei-să nu uităm că blândul, modestul şi umilul Eminescu (când cerea pentru sine), era de o violenţă şi de o energie crudă şi sălbatică, când apăra un drept al naţiunii lui, şi ca apărător al tradiţiilor Ţării a atacat zinic în Timpul şi pe liberali şi pe conservatori; iar în Scrisoarea a 4-a, în special pe Roseti.
          De aceea a fost persecutat. Dat afară din postul de bibliotecar al Universităţii, şi cu proces ticluit că şi-a însuşit  … o carte.
          Jena materială şi persecuţia îl făcea modest, chiar umil, Eminescu ca şi Rostand nu avea sentimentul superiorităţii lui. Cu ce timiditate scrie lui Maiorescu. Se plânge lui Chibici că Maiorescu la Doebling n-a stat cu el decât un minut – dar câtă jenă în raporturile cu Maiorescu care era rece şi trona ironia în litere fiindcă „ a descoperit pe Eminescu”.          
          Când l-a cunoscut mama pe Eminescu în Bucureşti, prezentat de tata în dreptul hotelului Continental, acesta privind-o, i-a spus: „ Aşa că ţi-ai pierdut orice iluzie!”
          Din casa lui Maiorescu fuge zicând: mi-e silă de mine însu-mi, doar să mă apăs asupra altora!
          Veşnic acel sentiment de desconsiderare, care l-a făcut victimă în viaţa socială. Dar el, poetul iubirii, a fost victimă şi în amor!
          Răsfoind grafologia lui Stahl, găsesc la p. 47, următoarea scrisoare a Veronicăi Micle:
          Monsieur, 27 Iuni, 1880
                        Vous lettres seront detruit d-aujourd-hui en un mois. Je trouve parmis mes paperasses de vois poesies, je me fais un devoir a vous les rendre.
                                                                                               Agreez    Veronica!
  Cu drept cuvânt grafologul scrie:
„Scris disgraţios, vulgar, îmbâcsit, neîngrijit, încăpăţânat şi tenace într-o franţuzească pretenţioasă şi plină de greşeli!”
          Câte scrisori de acestea nu l-or fi înnebunit pe Eminescu, până când contemporanii filantropi, l-au băgat la Dr. Şuţu!
          Şi acolo, într-o dimineaţă, un alt nebun furios, i-a sfărâmat capul cu o piatră, îndeplinind destinul.
          Când vorbeşti de Eminescu, mintea îţi procură minunata desfătare a poeziei sale, dar inima îţi vorbeşte, mai mult încă, de omul nefericit!
          Şi de aceea numele său se adumbreşte tot mai  mult într-o pietate duioasă, iar duioşia merge egală la om şi la poet.
          Pentru cei ce l-am cunoscut, viziunea lui ne stă mereu înainte şi oricât de vagă şi îndepărtată am crezut nimerit să o redau aici „L-am văzut şi eu”, suntem atât de puţini care putem s-o zicem.

                                                                                                         M.V. Mavrodin

 



1 comentariu la acestă însemnare

  1. D.M. Gaftoneanu spune:

    …Am intors pe toate partile urmatorul citat din interesantul articol de mai sus si m-a contrariat un iz de mare actualitate al acestuia:,,Ceea ce m-a izbit şi unde e decizia în această întâmplare este când am constatat că poetul naţionalismului nostru integral şi violent, a găsit sprijin pentru umila lui nevoie, la un armean (Manea), la un neamţ (Smeltz) şi la un transilvănean (Rusu), în timp ce românii subţiri îl încurcau în procedură!”

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2017 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5