Nicolae CORNESCIAN

Singuri

în acei ani nu mai suportam atât de multă realitate
şi nici prezentul schimbărilor necontenite
aveam nevoie de altă lume şi de alt timp
doar pentru a continua viaţa adusă aici din spaţii deja stinse
din alte galaxii
doar noi doi şi credinţa în noi
doar în noi
unica dogmă ce ne salva în faţa născocirilor nimicitoare
ajuta să cunoaştem zilele fără de care n-ar fi existat eternul

rătăceam pretutindeni
prin locuri visate de cei ce nu mai erau
printre ziduri şi meteori iradiind lumini orbitoare
pomii fructiferi rodind chiar şi la ultimul etaj
aproape de nori de un verde crud
şi câteva oase de păsări crescând în locul crengilor
câteva siluete reveneau din trecut
ne ocoleau
treceau prin noi
erau doar hologramele activate încă în era viitorului pierdut
ultima decadă a vieţii pe pământ
trăiam timpul nostru
continuam viaţa ce nu mai avea nevoie de nici un zeu
incapabil de a crea doi copaci identici
ori unul singur
simetric
tot ce era unic nu însemna nici o semeţie
ci inducea haos
urgie şi moarte
în acei ani în care credeam în tot ce nu se vedea
căci nu suportam atât de multă realitate
şi nici prezentul eternelor primeneli