Nicolae Iorga sărbătorit la Ateneul Român

Autor, Gheorghe Median

În anul 1921, la împlinirea vârstei de 50 de ani, Nicolae Iorga a fost sărbătorit de elita intelectualităţii bucureştene, la Ateneul Român. Festivitatea, onorată de mitropolitul Primat şi mitropolitul Moldovei, de numeroşi senatori şi deputaţi din toate partidele, printre care, Al. Vaida Voievod, dr. N. Lupu, Virgil Madgearu, Stelian Popescu, deputat şi director al ziarului „Universul”, artişti, scriitori, profesori şi un mare număr de studenţi, a avut loc, în ziua de 19 iunie, de la orele 21.

 Presa, în frunte cu ziarele de mare tiraj “Universul”, “Adevărul” şi “Viitorul”, a dat o atenţie deosebită evenimentului, pe care l-a descris cu lux de amănunte, inserând extrase din mesajele de felicitare adresate sărbătoritului cât şi alocuţiunea de răspuns a acestuia. Redăm, în cele ce urmează, aspecte ale emoţionantei manifestări omagiale, prezentate de ziarul „Universul”, în ediţia sa din ziua de 22 iunie 1921, lăsând cititorii să-şi imagineze bucuria unui public select, care a făcut neîncăpătoare sala Ateneului, de a-şi putea exprima, direct, admiraţia, aprecierea şi profunda recunoştinţă pentru cel care a adus incomensurabile servicii poporului său şi un imens prestigiu ţării.

 Deschiderea a fost făcută de corul Şcolii Normale de Fete din Bucureşti, care, împreună cu publicul, a cântat, în cinstea sărbătoritului, “Mulţi ani trăiască”. Au ţinut apoi, scurte alocuţiuni, în care au adresat felicitări marelui om de cultură, actorul Ion Livescu, în numele artiştilor români şi a Direcţiunii Teatrului Naţional, profesorul universitar Paul Bujor, în numele Universităţii din Iaşi, Stelian Popescu, în numele Sindicatului Ziariştilor, Alexandru Vaida Voievod, în numele ardelenilor, părintele Petrescu, în numele preoţilor, dr. Nicolae Lupu, în numele cititorilor de pretutindeni ai marelui sărbătorit şi studentul D. Rali, în numele studenţilor de la secţia istorică a Facultăţii de Litere din Bucureşti şi în final dr. Papagoga, deputat, în numele românilor macedoneni.

 A urmat un scurt moment artistic, în cadrul căruia, marele actor Constantin Nottara, a recitat poezia lui Vasile Alecsandri „Banul Mărăcine”, actriţa Dida Solomon, a declamat poeziile lui Nicolae Iorga „Jalea Ţării” şi „Nu ne uitaţi”, iar renumitul rapsod Petrişor Ciorobea a interpretat, la fluier, „Doina Neamului”.

 Ziarul, redă scurte fragmente din alocuţiunile personalităţilor amintite mai sus, acordând, în mod firesc, un spaţiu generos, celei ţinute de Stelian Popescu, directorul ziarului „Universul”, care-l omagiază pe ziaristul de mare anvergură, Nicolae Iorga. Subliniind faptul că Nicolae Iorga este prezent, prin articolele sale, în presă românească de 30 de ani, Stelian Popescu arăta că acesta a înţeles de la început misiunea ziaristului, ca un apostolat, bazat pe simţul răspunderii. Prezenţa sa în presă, afirma reputatul ziarist, este un lucru care nu putea să nu se întâmple, deoarece „Prin inteligenţa d-sale scânteietoare, prin simţul critic obiectiv, prin spiritul ştiinţific, prin puterea de muncă excepţională, ca şi prin darul minunat de a analiza şi sintetiza evenimentele, era indicat să-şi consacre o parte însemnată din activitatea sa, ziaristicii, aducând prin aceasta un real şi simţit serviciu publicului românesc”.

 Amintind faptul că, de-a lungul timpului, Nicolae Iorga a colaborat la ziarele „Timpul”, „Lupta”, „Constituţionalul”, „L’Independance Roumaine”, „Epoca”, vorbitorul remarca faptul că, pentru a-şi putea expune, în deplină libertate de spirit, ideile, în funcţie de interesele naţiunii sale, el şi-a scos gazeta propria sa gazetă, pe care, în chip fericit, a intitulat-o „Neamul Românesc”. De asemenea, el a ţinut să accentueze rolul excepţional pe care ziarul l-a avut în anii participării României la Primul Război Mondial, mai ales în timpul retragerii în Moldova, când, „ …era singurul izvor de ştiri adevărate şi cinstite pentru noi cei de pe front, balsamul întăritor de suflete în greaua sarcină pe care soarta ne-o hărăzise”. Continuând evocarea rolului esenţial pe care ziarul l-a jucat, în ridicarea moralului ostaşilor români, în faţa confruntărilor pe care avea să le dea cu invadatorii germani la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, în vara anului 1917, Stelian Popescu evoca cu emoţie zilele „ …când pe front îmi putea cădea în mână câte un exemplar din „Neamul Românesc”, din care sorbeam, ca şi toată suflarea ostăşească, credinţa în victoria cauzei noastre, pe care cu atâta măiestrie ştia să ne-o toarne în suflete maestrul Iorga”.

 In încheierea alocuţiunii sale, Stelian Popescu, a transmis marelui sărbătorit urările breslei ziariştilor, asigurându-l că „presa românească doreşte să aibă multe zile senine, ca să depună şi de azi înainte o activitate tot atât de rodnică pentru binele Neamului Românesc, şi-i urează să obţină acea mulţumire sufletească la care aspiră oamenii superiori, mai presus de orice, îndeplinirea datoriei, ideea mai presus de materie”.

 Manifestarea, s-a încheiat cu un emoţionant discurs, scurt şi concis, ţinut de Nicolae Iorga, pe care ziarul „Viitorul”, îl publica în ediţia din ziua de 23 iunie 1921. Il reproducem, în continuare, nu doar pentru frumuseţea desăvârşită a textului, ci şi pentru actualitatea ideilor, cu speranţa că cei care îl vor citi, cei tineri în special, vor avea ceva de învăţat:

 „Pentru cât m-aţi covârşit, nu v-aş putea mulţumi decât cu greutate; mai uşor însă e să vă mulţumesc pentru aceia, de faţă, care au ştiut să mă facă a trece peste ceasurile grele din viaţă şi să-mi asigure partea mea de fericire.

 In această prietenie cu care m-aţi covârşit, cred că aţi făcut însă o confuzie: între steag, care acela a biruit, şi între stegar, al cărui merit e numai că a ştiut să-i rămână slugă credincioasă în toată viaţa şi ar fi rămas astfel şi înaintea morţii.

 Fiindcă este atât tineret de faţă, să mi se îngăduie să li amintesc că, orice ar fi făcut şi orice ar mai face generaţia noastră, în mâinile lor este ţara şi a uita aceasta, înseamnă a uita de înşişi părinţii lor, cari la atâţia, zac sub pământ, pentru că li-au câştigat o ţară liberă şi mare.

 Pentru a nu fi nevrednici de această moştenire, le-aş recomanda câteva poveţe foarte simple.

 Să nu creadă că lucrurile mari sunt imposibile. Ce e cu putinţă, se face aproape de la sine. Ce pare cu neputinţă, aceea cere silinţele omului adevărat. Si el izbuteşte în truda lui. Căci ce putea să pară mai imposibil decât minunea pe care în chip atât de fericit o vedem îndeplinită astăzi de nebunii credinţei în cele ce nu se pot?

 Tot aşa, să nu se închine mediului în care i-a pus soarta. Nu e adevărat că în lupta cu el trebuie neaparat să fii învins. Aceasta o spun cei slabi şi Iaşi. Vechea vorbă, care scuză atâtea, a muntelui care nu vrea să vină la tine şi deci tu trebuie să mergi la munte, nu e bună de ţinut minte. Numai să vrei şi muntele va veni la tine. Atâta trebuie.

 Al treilea, pentru a intra în viaţa publică se cere ca întâi să-ţi cristalizezi armonios viaţa te privată. Nu ţine nici cea mai măreaţă clădire ridicată pe mlaştinile corupţiei şi imoralităţii. Incepe prin a face înlăuntrul tău o biserică; în jurul ei, în familia ta fă să domnească o atmosferă pură; pe urmă vei da societăţii ceea ce corespunde cu cele din lăuntru ale tale. Fără soţi care se iubesc, fără copii cu respect faţă de părinţi, fără părinţi care arată că-şi iubesc copiii crescându-i bine, nu este societate sănătoasă şi trudnică.

 Acum să adaug ceva la mulţumirile mele mişcate.

 In primăvară pomul poate da flori, care asigură roadele, şi atunci când totul îi stă împotrivă. In toamnă înfloresc, fără nădejde de roadă, numai aceia cărora totul li este prielnic. Si, astfel, dacă tinereţea mea izolată a putut da ceva prin scris, florile de toamnă ale vieţii mele vor fi un dar al acestui popor bun.”