Revista Luceafărul

Meniu



Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 9 → 2017

Nicolae Vălăreanu Sârbu. Poeme: ,,Secat de toate izvoarele, Pădurile, Prin ierburi de ceai uscate, Aici nu ştiu cum curg anotimpurile, Inima-ţi va fi o lampă aprinsă…”.

Nicolae Vălăreanu Sârbu

 

 

 

 

Poeme

 

Secat de toate izvoarele

Nu pot greși decât într-un loc
de unde am pornit pe un drum
pe care nu pot să-l urmez până la capăt,
ceața din faţă e un obstacol.

Mă întorc înapoi ca să scap,
dar mă pierd în tăceri ascunse și grele
într-o boală care macină gânduri,
roade-n tavanul minții și noaptea.

Secat de toate izvoarele,
trebuie să sap fântâni prin întuneric,
nu mă lăsa singur în acest iad
din care nu există alte ieșiri.

Tu poți să mă recapeți întreg
gata de înfrânt eul de slăbiciuni
de aceea tac
și te las mereu să-mi vorbești.

 

Pădurile

 

Pădurile nu m-au lăsat să scriu pe copaci,
cuvintele le-am cîntat în frunză
până mi s-au înfundat cărările.

Singurătatea se plimba de mână cu ecoul
pe marginea râului din valea adâncă,
nu m-a molestat frica dar am simțit prezent necunoscutul
care se ținea de mine.

Cerul călătorea printre arborii tineri se vedea foarte rar,
niciodată nu mi-am închipuit cum curge prin ramuri
fără să se grăbească,
cineva s-a îndepărtat prin față , n-am văzut cine,
poate a trecut grăbit spre zmeuriș
unde n-am știut să ajung și m-am întors înapoi
să privesc dealurile cu pomi.

Merg de fiecare dată singur pe unde știu c-am fost,
să simt bucuria de atunci
cine știe când o să mai vin,
e prea târziu și aș vrea măcar să scriu
câteva cuvinte rămase-n memorie
până târziul nu-și întoarce fața în altă parte.


Prin ierburi de ceai uscate

 

Împart colaci celor săraci cu duhul,
să nu caute flămânzi prin cer fericirea
toată încrederea strânsă pe pământ,
să fie capăt de pod pentru pasul de dincolo.

Prin ierburi de ceai uscate
torn apa sfințită de soare la amiază
și mă duc pe drumul judecății celei mari.

Nu știu ce șarpe m-a mușcat cu otrava păcatului,
dar știu unde o să ajung
înainte de osul ceresc
în care voi intra după lumină.

șesc peste amintiri șterse,
las în poeme tot ce mi s-a dat
și plec la început de lume
sărac.

 

Aici nu ştiu cum curg anotimpurile

 

Nu ştiu de ce pescuiesc în apele din mările tale
şi nu ajung pe nicio insulă de respiro,
am putea cântări trecutul şi prezentul
cu inimi de singuratici călători.

Trăirile mele măcinate de aşteptări
şi cântecele pe care le repet în fiecare seară
ar putea să-ţi dea de gândit
de ce scriu afară pe mal
sub o lună ovală nebotezată de nimeni.

Aici nu ştiu cum curg anotimpurile,
pare a fi unul singur, al nostru
cu îmbrăţişări lăsate pradă în fiecare seară
patimilor moştenite.

Nicio noapte nu are locuri de joacă
doar o hârjoană bezmetică ne stăpâneşte,
dar încetăm ruşinaţi,
aici ne vede Dumnezeu de foarte aproape
şi nu se cade să-l superi.

Dimineaţa bem cafeaua fierbinte,
dar mă sfiesc să-ţi ghicesc în ea,
tu ai putea să înterpretezi altfel gestul
aşa că te las în apele tale
până vine vremea să plecăm fericiţi
la nunta din cătunul dintre dealuri
unde povestea e şi mai halucinantă.

 

Inima-ţi va fi o lampă aprinsă

Să nu te dezmierzi seara,
tot ce doreşti n-o să se întâmple
apoi o dezamăgire îi va lua locul.
Noaptea o să-şi cearnă întunericul,
inima-ţi va fi o lampă aprinsă
pe care n-o va stinge nimeni.

Nu vei simţi niciodată impasul
până ce drumul se va termina
într-o fundătură
în care o să-ţi îngropi ruginit trupul,
sufletul va pleca pe un alt drum
povârnit printre stele.

 



Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2017 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5