Daniela DUMITRESCU

Încă

Încă mai simt c-aș fi un personaj din visul meu,
O răstignită pe-o așchie de fericire.
Mă tem să caut, căci știu ce voi găsi mereu:
Regrete grele, rămase-n mută amorțire.

Pe suflet tot mai arde răzbunarea leilor,
Când eu înghit cu greu pastila neputinței,
În părăsire și ofrandă dată zeilor,
Dansând tango, sihastră, pe marginea credinței.

Cuvântul inimii răceala își încinge,
Însingurată, o piatră vie mă prefac,
Pe masca împietrită durerea-mi se prelinge
În umbre inventate de zâmbetul opac.

     
        Narcis

Coboară noaptea împrejur
Și se strecoară ca o hoață,
Aprinde mii de stele-n jur,
Pe tâmpla lumii le agață.

Șiraguri, ea și le atârnă
Pe brațe și pe sânu-i rece,
Luna este pe cer, la cârmă,
Narcis, pribeag, prin lume trece.

Tot alergând din vis în vis,
Iubit fiind de fiecare,
Nicicând îndrăgostit, și-a zis
Pereche-n lume el nu are.

A răscolit întreaga lume
Minunea lui s-o întâlnească,
O strălucire fără nume,
Înfățișare îngerească.

Când, obosit de căutări,
Fruntea își puse între palme,
Pe luciul unui lac zări
Un chip, plutind în valuri calme.

A suspinat când un fior
I-a înghețat sufletul plâns,
Gândul și l-a oprit din zbor 
Știa: iubirea l-a cuprins.

Cu mâinile cuprinse apa,
O strânse-n brațele durute,
Iubea acum, însă degeaba,
Chipul unei necunoscute.

Strigă lumina dintre unde,
Strigă tot dorul lui ascuns.
Atinge apa. Nu-i răspunde.
Se-avântă-n luciul nepătruns.

Cu brațele deschise zboară,
Alunecând în valuri,
Liber trăind avea să moară
Iubind doar idealuri.